Magic (7)

Romanul unui scenariu

Dragi prieteni, sunteți norocoșii cititori ai unui roman de-al meu scris prin 2004-2005 și terminat în 2006, și nepublicat încă! O să-l postez aici în foileton, special pentru voi. Din păcate nu există o versiune în limba engleză, dar cu atîtea softuri de online translate, cred că oricine se poate descurca să-l citească.

Romanul este un experiment, un roman al unui scenariu, chiar așa cum îi spune și subtitlul. Sper să vă placă. Nu uitați să dați follow (sau subscribe), pentru a fi la curent cu noile postări. Enjoy!

Pentru Laura, Vlaicu, Victor

7.

Apare o tînără cu o tavă pe care se văd un ibric şi două ceşti, o zaharniţă şi o ceaşcă cu lapte, toate de porţelan fin.

                                    Theodora

                        Splendid! A sosit cafeaua.

                        (către tînără)

                        Mulţumesc.

(toarnă cafeaua în ceşti)

Cît zahăr vrei? Lapte?

            Pavel

Fără zahăr, fără lapte, te rog.

            Theodora

Aşa. Ziceam despre prietenul meu, dar m-am luat cu vorba şi nu ţi-am spus ce doream la început.

(se ridică şi merge la un raft, de unde ia un dosar)

Am aici un manuscris de-al lui, primul său roman, pe care a zis că nu-l va publica niciodată. Se numeşte “Jurnalul unui sinucigaş”. Doream să-ţi arăt, de fapt, o asemănare dintre o idee de-a lui, şi ideea ta. Stai să găsesc.

(după ce-l răsfoieşte, începe să citeze din manuscris)

Ascultă:

“Uneori am impresia că sînt doar un personaj dintr-o carte, iar autorul poate face ce vrea cu mine…

Mă întrebam, aproape după fiecare carte citită, ce se întîmplă cu personajele, după ce cartea se încheie? Unde merg? Ce fac? Nu se poate ca un autor să le dea viaţă, pe hîrtie, apoi să le lase aşa, suspendate între două lumi, fără posibilitatea de a reacţiona. Sînt unele care mor şi astfel sînt salvate. Dar celelalte?

În poveşti ni se spune clar, la sfîrşit, că eroii au făcut nuntă mare şi că au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi, “de n-or mai trăi şi astăzi”. Însă în romanele şi povestirile “culte” nu ni se spune, dar nu poate fi altfel.

Iar dacă eu, ca scriitor, de exemplu, aş crea un personaj, l-aş purta cum aş dori sute de pagini, apoi l-aş abandona, fără ca el să-şi dea seama, trăind atît cît scriu eu, apoi rămînînd împietrit, într-o inconştienţă totală, ce mă poate împiedica să cred că eu nu sînt, la rîndul meu, un personaj dintr-un astfel de roman? Iar autorul, la rîndul lui, un personaj, la discreţia altui autor, şi tot aşa…

Şi tot aşa, pînă unde?”

            Pavel

Extraordinar. Este exact ideea mea, obsesia mea. Trebuie să stau de vorbă cu prietenul tău, să-i citesc romanele. Bănuiesc că le ai… Ai putea să mi le împrumuţi şi mie, te rog?

            Theodora

Le am, fireşte. Şi, evident, o să ţi le împrumut. Fără nici o problemă. Cred că o să-ţi placă. Vă asemănaţi în multe privinţe.

            Pavel

Poate în inconştientul tău această asemănare te-a determinat să intri în vorbă cu mine…

            Theodora

Nu, chiar dacă ar putea fi posibil. Îmi place să cred că ştiu ce fac. Cînd te-am ales, am făcut-o pentru cel ce eşti şi cel ce vei fi, nu pentru asemănarea cu cineva, fie el unul dintre cei mai dragi prieteni.

            Pavel

Mulţumesc. Speram să spui asta, să fie aşa.

(după un moment de linişte, în care pare că se gîndeşte la ceva, şi timp în care soarbe încet din ceaşca cu cafea):

Dar de ce nu vrea să publice şi primul roman, din care mi-ai citit?

            Theodora

Nu ştiu. Asta va trebui să-l întrebi pe el. Oricum, bine că le avem pe celelalte!

Eşti gata?

            Pavel

(sorbind ultima picătură de cafea)

Gata.

Se ridică şi se îndreaptă spre uşă. Este aceeaşi uşă prin care au intrat, în rest fiind doar rafturile cu cărţi. Ies din bibliotecă şi ajung într-un fel de antecameră, hexagonală, fiecare perete avînd în mijloc cîte o uşă. Deasupra fiecărei uşi este o literă grecească. Uşa bibliotecii are un a (alfa), apoi cealaltă un b (beta), etc. Merg pînă în mijlocul camerei, apoi se opresc.

                                    Theodora

                        Alege o uşă. Oricare.

                                    Pavel

                        Oricare? De ce să aleg eu?

                                    Theodora

Pentru că am ajuns în camera liberului-arbitru. Fiecare om are dreptul la propriile sale opţiuni…

            Pavel

Dar fără să ştie ce e dincolo, ce îl aşteaptă?

            Theodora

Deocamdată, da. Ca în viaţă.

            Pavel

Dar tu ştii ce e dincolo, nu-i aşa? Pentru tine alegerea ar fi simplă.

            Theodora

Eu ştiu, într-adevăr, dar asta nu face întotdeauna alegerea mai simplă. Poate de aceea oamenilor nu le este dată cunoaşterea viitorului, pentru a simplifica alegerile. Acesta este farmecul vieţii…

            Pavel

Eu unul aş prefera să ştiu!

            Theodora

Dar dacă ai ştii că filmul tău va fi un dezastru, să zicem nu pentru că n-ar fi bun, ci din cauză că nu va fi înţeles, l-ai mai turna?

            Pavel

Dacă aş ştii că, dacă nu acum, măcar peste o sută de ani va fi totuşi apreciat, da.

            Theodora

Şi dacă n-ar fi? Sau ar fi distrus într-un incediu, şi nimeni nu l-ar mai putea vedea? Sau, eu ştiu, ar putea fi posibile sute de situaţii…

            Pavel

(zîmbind)

Văd că nu-mi dai nici o şansă… Dar ai dreptate…

(se gîndeşte)

Ei bine, cred că totuşi l-aş face. În primul rînd filmele le fac pentru mine, ca să înţeleg eu! Apoi, de-abia, pentru public. Iar criticii, şi asta să rămînă între noi, pentru că am nevoie de ei, mai ales cînd îmi sînt favorabili, ei sînt pe ultimul loc. Trăim într-o lume ingrată, ştiu, şi uneori trebuie să facem compromisuri. Dar niciodată nu o să le fac în artă; cînd e vorba de marketing sau de vînzări, atunci lucrurile se schimbă.

            Theodora

Dar ai face filmul! Asta e cel mai important! Acesta e răspunsul pe care-l aşteptam de la tine!

Aşadar, alege.

            Pavel

(se roteşte de cîteva ori, privind cu atenţie fiecare uşă)

Aceea.

(alege uşa cu a)

            Theodora

Alfa. Bine. Pot să te întreb de ce?

            Pavel

Dacă ar fi fost omega aş fi ales-o. Dar aşa, măcar să aleg începutul.

Ajung în dreptul uşii. Theodora o deschide. Cei doi intră. E întuneric deplin. Se aud doar vocile celor doi.

                                    Pavel

                        Am ales întunericul?

                                    Theodora

                        Nu. Este doar începutul.

                                    Pavel

Nu văd nimic… Putem să ne întoarcem? Să aleg altă uşă?                       

            Theodora

Dacă găseşti ieşirea… Dar nu o s-o găseşti! Odată alegerea făcută, nu mai este cale de întoarcere. Ţi-am spus, e ca în viaţă.

            Pavel

Şi-atunci? Ce facem?

            Theodora

Aşteptăm.

Atunci se va auzi o voce puternică, care nu e a niciunuia din cei doi.

                                    Vocea

                        Să fie lumină!

Şi încet, treptat, se va face lumină. Cei doi se află suspendaţi în mijlocul luminii foarte puternice. Nimic altceva nu se vede, nu există. Pavel priveşte în jur. Nu se miră, ci întreabă natural:

                                    Pavel

                        Unde sîntem?

                                    Theodora

                        Vom vedea. A fost alegerea ta, aşa că eu nu ştiu.

Pornesc într-o direcţie oarecare.

                                    Vocea

                        Să fie cerul.

Deasupra celor doi se formează, tot foarte încet, cerul. Toate aceste apariţii trebuie să fie greoaie, ca o naştere prelungită. Cei doi merg mai departe.

                                    Vocea

                        Să se arate uscatul.

Sub picioarele celor doi apare încet, încet, cu mare zgomot, pămîntul. E sterp şi uscat complet, dar nu nisipos ca un deşert. Cei doi continuă să meargă, de data aceasta pe acest pămînt.

                                    Vocea

                        Să dea pămîntul verdeaţă.

Răsar şi încep să crească pomii şi iarba. Cei doi continuă să meargă, prin iarbă şi printre pomi.

                                    Vocea

                        Să fie luminătorii.

Îşi vor face apariţia, mai întîi luna, care lasă apoi locul soarelui. Va fi zi, iar cei doi merg mai departe.

                                    Vocea

                        Să fie vietăţile.

Apele se umplu de peşti, pămîntul de animale, cerul de păsări. Toate acestea se vor vedea într-o succesiune lentă de imagini continue, cu cele două personaje mergînd şi privindu-le.

                                    Vocea

                        Să facem om după chipul şi asemănarea noastră.

Pavel şi Theodora se unesc atunci într-o singură fiinţă fără haine, jumătate bărbat, jumătate femeie. Imaginile se vor opri din derulare, rămînînd într-o grădină plină cu copaci, verdeaţă, păsări cîntătoare.

                                    Vocea

                        Am obosit. Să mă odihnesc acum.

Pavel-Theodora se odihneşte şi el-ea. Apoi, Vocea îi spune.

                                    Vocea

O să te despart în două jumătăţi, că nu e bine ca omul să fie singur pe pămînt. Şi o să te las să trăieşti în grădina aceasta minunată, dacă promiţi că nu mănînci din pomii aceştia doi.

Imaginea se va muta pe doi pomi, încărcaţi de fructe.

            Pavel-Theodora

Promit.

Pavel este din nou bărbat, iar Theodora este femeie. Sînt amîndoi goi. Apare un şarpe.

                                    Şarpele

Ar fi bine acum să mîncaţi din pomul cunoaşterii, dar să nu vă opriţi la el, ci să mîncaţi şi din celălalt, al vieţii, că altfel o să păţiţi ca în Vechiul Testament.

Cei doi mănîncă din primul pom, dar atunci realizează că sînt goi, şi repede încep să se îmbrace. Cînd sînt gata îmbrăcaţi, se trezesc în mijlocul unei camere care arată ca o celulă de închisoare. Este slab luminată. Se pot vedea însă zăbrelele la fereastră. Celula are pereţii din piatră, sînt umezi, gri, apăsători. În mijlocul camerei se află o masă rablagită, pe care se poate vedea o carte mare, veche. Cei doi se apropie şi citesc din ea.

                                    Theodora

                        (cu voce tare)

După ce ai aflat că toată lumea nu e decît o închisoare, nu mai contează celula în care locuieşti.

            În liceu m-am apucat într-un mod foarte serios de prostii, fumam şi mă îmbătam în draci, justificîndu-mi comportamentul prin dorinţa de a muri cît mai repede, e drept că ştiam şi să ne distrăm, să chefuim, ştiinţă care la mine în loc să sporească scădea cu trecerea anilor, mă simţeam tot mai singur şi mai neînţeles, preocupările mele se mutau în alte domenii decît ale colegilor mei, care, oricît de dragi îmi erau, nu mai erau pe aceeaşi lungime de undă cu mine, drept pentru care mă simţeam singur chiar şi în mijlocul lor şi atunci aveam încă un motiv să mă îmbăt şi mai tare, să încerc să uit gîndurile ce mă frămîntau, nici succesul relativ pe care începusem să-l am la fete nu mă încălzea, deşi mi-era mai bine decît fără, începusem lectura unor alte cărţi decît cele de pînă atunci, cred că prima a fost Roşu şi Negru a lui Stendhal, aveam însă nevoie de o călăuză şi aceasta n-a întîrziat să apară, mereu mi-am spus că ar merita scrisă o carte întreagă numai cu vizitele pe care i le-am făcut săptămînal, în primul an mai dese, apoi în al doilea, cînd s-a mutat împreună cu familia într-un apartament, de obicei vinerea, cînd rămînea singur, doar uneori şi în alte zile, prima dată cînd a venit la noi în clasă era în 1990, imediat după revoluţie, eram în trimestrul al doilea al clasei a XI-a, mai neastîmpărat ca niciodată, încă eram mîndru că am luat tablourile lui Ceauşescu din liceu, marxistul profesor de istoria filosofiei încurajîndu-ne cu jumătate de gură să le luăm, dar să nu le ardem, cum doream noi, că nu se ştie, dar după ce l-am privit o clipă în ochi, am spus, nu! trebuie arse! şi le-am dat foc, euforia acelor zile nu ne părăsise, simţeam deja că sîntem liberi, şi ca să ne demonstreze marea schimbare ce avusese loc, conducerea a scos economia politică, cred, care se făcea pe-a XI-a, în trimestrul I o “studiasem” şi noi, de aceea nu-mi mai aduc aminte nimic despre ea, şi s-a introdus o materie care se numea ceva de genul structura societăţii democratice şi a nu ştiu ce, drept pentru care i-am spus pe scurt structură, după ce a sunat clopoţelul, imediat a intrat pe uşă el, nici nu apucasem să ne aşezăm bine pe scaune, nu era înalt, dar avea ceva în privire, pe faţă, blînd şi energic totodată, oferindu-i maiestate, din cîteva cuvinte ne-a captat atenţia şi-l ascultam miraţi, nu voia să fie profesorul nostru ci căpitan pe corabia noastră, cu care începeam să navigăm pe nişte ape mai puţin cunoscute, eu mă aflam pe atunci într-o poziţie strategică, între doi prieteni cu care nu făceam altceva decît să rîdem în ore pînă ne scotea profesorul afară, în spate dreapta, a sălii de clasă cu băncile în formă de amfiteatru oval, astfel

încă nu apucase diriginta să ne salveze, ea era profesor de română, unul dintre cei mai buni profesori pe care îi cunosc, iar eu eram elevul preferat, în parte datorită talentului meu literar, spunea ea, dar şi pentru că aveam mereu propria opinie pe care mi-o argumentam şi o menţineam pînă mai toată lumea se convingea că eu am dreptate, ne-a despărţit, pe mine mutîndu-mă chiar în stînga catedrei, pe primul loc, a fost o decizie înţeleaptă, probabil cea mai înţeleaptă, pentru care nu i-am mulţumit niciodată pînă acum, nici nu ştiu cum a trecut trimestrul al doilea, ceea ce îmi amintesc perfect este că în vacanţa de primăvară am plecat cu toţii într-o excursie de două sau trei zile, în autobuz nu mică mi-a fost mirarea să-l văd şi pe el, şi nu pe primele scaune, cu ceilalţi profesori care ne-au însoţit, ci pe ultimele, între noi, elevii, atunci am stat puţin de vorbă, în acea excursie, însă cînd ne-am întors, fiindcă el primise o cameră la fostul internat al liceului, care se afla chiar lîngă casa mea, unde pe vremuri au locuit mulţi elevi şi eleve, veniţi să urmeze profesionala, de peste tot, îmi amintesc unul sosit tocmai din Moldova, cu care m-am împrietenit, atît cît poate un copil de generală să se împrietenească cu oameni în toată firea, tineri de la seral, dar eram bun prieten şi cu o tînără, îmi amintesc ca prin ceaţă că era frumoasă, dar chipul ei nu-l mai ţin minte, eram preferatul bucătăreselor, de multe ori primeam pîine unsă cu pateu, sau cîte un măr, petreceam ore întregi la internat, ba la cantină, ba prin camerele seraliştilor, o dată, cînd eram abia în ciclul primar sau poate încă la grădiniţă, am uitat de mine şi am stat atîta încît bunica s-a alertat că nu eram de găsit niciunde, o vedeam pe geamul bucătăriei cum umblă încoace şi încolo, dar nici o secundă nu m-am gîndit că m-ar putea căuta pe mine, l-a trimis chiar şi pe fratele meu pînă la grădina de vară unde părinţii mei sărbătoreau ceva, să vadă dacă nu cumva m-am dus acolo, la ei, apoi m-am întors acasă şi m-a certat, pînă m-am enervat, de unde era să ştiu eu că ei mă caută, şi nu înţelegeam de ce s-au agitat cînd eu eram doar la cîţiva paşi de casă, ne-am oprit apoi în cămăruţa lui, de la mansarda internatului, am băut un ceai negru, întîiul din viaţa mea, şi am avut acea primă adevărată discuţie, care a deschis şirul tuturor celorlalte, prilejuri de creştere, de împlinire, ce mi-au întărit destinul, iar el de atunci a devenit călăuza căreia noi cei cîţiva, dintre toţi cei care au avut şansa să-l cunoască, eram puţini, care îl vizitam constant, doi-trei, deşi de multe ori s-a întîmplat să fiu singur cu el, fiind cel mai consecvent, nelipsind de la nici o întîlnire, îi spuneam, pe scurt, profu’