Magic (6)

Romanul unui scenariu

Dragi prieteni, sunteți norocoșii cititori ai unui roman de-al meu scris prin 2004-2005 și terminat în 2006, și nepublicat încă! O să-l postez aici în foileton, special pentru voi. Din păcate nu există o versiune în limba engleză, dar cu atîtea softuri de online translate, cred că oricine se poate descurca să-l citească.

Romanul este un experiment, un roman al unui scenariu, chiar așa cum îi spune și subtitlul. Sper să vă placă. Nu uitați să dați follow (sau subscribe), pentru a fi la curent cu noile postări. Enjoy!

Pentru Laura, Vlaicu, Victor

6.

Un deal plin de flori, vara, într-o zi senină. Pavel copil, blonduţ, îmbrăcat frumos, cu pantaloni scurţi cu bretele, o cămaşă cu flori desenate, pe cap o pălăriuţă, iar în picioare sandale. Se aud păsările cîntînd. Mai departe, puţini copaci umbresc cîteva persoane adulte şi cîţiva copii aflaţi la picnic. Adulţii stau lungiţi pe pături şi povestesc; se poate vedea că sînt toţi îmbrăcaţi elegant. Copiii se joacă, ţipă, rîd. Pavel însă este atent la ceva în iarbă. Se apleacă să vadă mai bine, apoi se aşează. Iarba este mai mare decît el. Pe cîteva fire de iarbă, dintr-o pupă iese un fluture imens, multicolor, minunat. Copilul îl priveşte mut de uimire şi admiraţie. Vrea să-l atingă, dar fluturele îşi ia zborul. Copilul porneşte după el, zîmbind fericit. Fluturele nu zboară foarte repede, face popasuri dese pe flori, aşa încît copilul se poate ţine după el fără greutate. Coboară dealul pe care se afla grupul, care dispare din văz. Apoi, intră într-o pădure care începe din vale şi acoperă întreg dealul învecinat. Copilul urmăreşte fluturele în pădure, neatent la ce e în jur. Înaintează mult în interior. Dintr-o dată, fluturele porneşte în sus şi dispare. Copilul se opreşte mirat, privind în sus. Apoi, dintr-o dată dezorientat, în jur. Copaci peste tot. Strigă după mamă şi tată, apoi cîteva nume. Totuşi nu începe să plîngă, ci continuă să strige. Porneşte într-o direcţie, dar vede în faţă doi ochi care sclipesc. Copilul ţipă, se întoarce şi începe să fugă. Ochii ies din tufiş; este un lup. Îl urmăreşte pe copil, dar nu aleargă după el, ci păstrează o distanţă constantă. După un timp, coteşte şi dispare printre copaci. Băieţelul continuă să alerge; se împiedică, cade. Se ridică, priveşte în jur: nici urmă de lup. Îi scapă cîteva lacrimi pe obraji, strigă din nou după ai săi, însă îi răspunde doar ecoul. Epuizat, se aşează lîngă un copac, pe frunze şi iarbă. Adoarme. Apare lupul, care se apropie şi începe să-l mişte cu laba. Se aude o voce de femeie, blîndă:

                                    Mama

                        (mişcîndu-l pe Pavel adormit în iarbă)

                        Pavel… Pavel…

                                    Pavel

                        (înapoi în cameră, către Theodora)

A fost un vis. Totul a fost doar un vis, înţelegi? Dar atît de real… Atunci probabil am hotărît să ajung să înţeleg visele; visul meu cel mai secret, cum spui tu, cred că este să înţeleg visul! Şi am început prin a fi un creator de vise… Căci ce altceva este filmul, nu?, dacă nu un vis pe care-l “trăieşti” o oră şi jumătate, două? Apoi sper să trec pragul dintre artă şi realitate şi să înţeleg mecanismul care conduce… Uneori, în timpul filmărilor, ştiind că pot face ce vreau din personajele mele, că pot să le manevrez după ideile şi placul meu, creînd o “realitate”, între ghilimele, paralelă cu cea în care trăim, dar nu mai puţin reală, o realitate în care oamenii există, acţionează, iubesc, şi uneori mor, am senzaţia că şi eu la rîndul meu sînt doar personaj în filmul altui regizor… teologii l-ar numi Dumnezeu, dar pentru mine nu este el, pentru că imaginaţia mea nu se opreşte aici; dacă şi acest regizor, la rîndul lui este doar un actor inconştient în filmul altui regizor, şi tot aşa, tot aşa… pînă unde? pînă la nesfîrşit? Şi atunci mă speriu: trebuie să fie un sfîrşit! Mă înţelegi?

            Theodora

Întru totul…

            Pavel

(nelăsînd-o să continue)

N-am mai spus niciodată nimănui asta. Eşti prima persoană care află gîndurile acestea ascunse, pe care chiar şi eu însumi le-am uitat… sau am vrut să le uit. Poate pentru că sînt ridicole, poate doar pentru că mi-a fost teamă să nu cad în patima inevitabilă a religiozităţii. Unde altundeva ar putea să ducă astfel de gînduri?

            Theodora

Nu eşti un om religios?

            Pavel

Nu în sensul tradiţional, de creştin care merge la biserică şi respectă un anumit ritual. Nu mai cred în biserici, şi nici în preoţi. Nu am o credinţă definită, dar fără îndoială am o experienţă religioasă. Însăşi viaţa mea de regizor, prin ceea ce fac este o experienţă religioasă, cum de altfel cred că este orice experienţă artistică, orice act de creaţie. Toate reproduc cumva, în mai mică sau mai mare măsură creaţia originară, oricare ar fi aceasta. Arta este singura care dă seama de divinul din noi. Eu cred în spiritul uman, nu într-o divinitate ascunsă în zidurile afumate ale unor biserici…

            Theodora

(învăluindu-l cu o privire generoasă)

Este întocmai credinţa mea! Am ales amîndoi căi diferite, dar cum ar putea doi oameni să meargă pe acelaşi drum?

(se ridică de pe bancă)

Vino. Mai sînt multe de văzut.

Se ridică amîndoi şi pornesc. Ajung imediat la uşă. Theodora o deschide. Este un fel de atelier vechi, cum vedem în desenele vechi despre meşteşugari; se vede în mijloc un cuptor, în care arde puternic un foc. Pe cuptor se află un recipient, care are deasupra o pîlnie, iar în lateral un robinet. Un bărbat introduce prin pîlnie tot felul de obiecte de fier. Bărbatul este aproape gol, are doar mijlocul acoperit; poartă o barbă mare, neagră şi părul lung, tot negru, prins într-o coadă. Deşi se vede vechimea atelierului, totul este impecabil de curat. Theodora îi face semn lui Pavel să nu vorbească, ci doar să privească. Stau în pragul uşii, urmărind activitatea bărbatului. Acesta este foarte concentrat la ceea ce face; nu-i vede pe cei doi, sau chiar dacă-i vede nu le acordă nici o atenţie. Din cînd în cînd, citeşte ceva dintr-o carte mare, cu desene de neînţeles. Pare că se roagă, pentru că din cînd în cînd face cîte o cruce. După ce termină toate bucăţile de fier, ia în mînă o piatră, o sferă perfectă, lucioasă, pe care o sărută, apoi o bagă în recipient. După aceea scoate pîlnia şi acoperă recipientul cu un capac mare, ce se înşurubează. Înteţeşte focul, apoi închide uşa cuptorului.

                                    Theodora

                        Acum putem trece.

Porneşte spre uşa din partea cealaltă a atelierului. Pavel încearcă să o întrebe ceva, dar Theodora este deja prea departe. Lui Pavel nu-i rămîne decît să o urmeze. O prinde din urmă cînd aceasta ieşea. În pragul uşii apucă să o întrebe:

                                    Pavel

                        Ce făcea omul acela?

                                    Theodora

                        Vino. E tîrziu…

Oprit în prag, de cealaltă parte a uşii, Pavel îşi priveşte ceasul. Apoi îl pune din nou lîngă ureche.

                                    Pavel

                        Iarăşi a stat. Nu l-am tras mai înainte? Cît este?

                                    Theodora

                        Ce anume?

                                    Pavel

                        Ora? Cît este?

                                    Theodora

                        Aaa. Nu ştiu. N-am ceas.

Pavel începe să tragă ceasul, fără să-l fixeze.

                                    Pavel

                        S-a oprit la ora 12. Poate am uitat să-l trag atunci… deşi credeam că…

                                    Theodora

                        (îl întrerupe)

                        De ce este atît de important?

                                    Pavel

Dimineaţă am filmări. Nu vreau să întîrziu. A propos, mai putem sta, sau vrei să mergi acasă, la culcare? N-aş vrea să te reţin…

            Theodora

Nu trebuie să-ţi faci nici o grijă în privinţa mea. Sînt stăpînă pe timpul meu. Doar dacă nu te-ai plictisit tu, şi vrei să pleci deja…

            Pavel

Nu! Nu! Sigur că nu! Te rog doar să-mi spui, în caz că…

Se opreşte, privind în cameră. Nu-şi poate opri un strigăt de admiraţie, cînd vede în faţă o minunată grădină. Tufe de trandafiri căţărători, înfloriţi, multicolori, se uneau în semicerc deasupra aleii ce traversa grădina. Pe margini, tot felul de flori, care mai de care mai frumoase. Toate erau înflorite. O lumină verzuie, ca de acvariu, venea de deasupra. Mai erau şi mici arbori exotici, apoi pe o masă cîteva ghivece cu bonzai minunaţi. Aleea se desfăcea în cerc, lăsînd în mijloc un mic iaz cu nuferi şi cu alte plante acvatice.

                                    Pavel

                        (neputîndu-se abţine)

E minunat! Extraordinar! Ai o adevărată grădină botanică aici, cum n-am mai văzut niciunde în ţară. Dar cine…

            Theodora

(îl întrerupe)

Nu e a mea, din păcate; şi din fericire… n-aş fi putut avea grijă de ea cum trebuie şi, precum bine vezi, este acum îngrijită. Dar am norocul să o pot vizita oricînd vreau. Petrec aici multe ore pe zi, citind, meditînd, sau pur şi simplu admirînd frumuseţea din jur. Dar vino, nu asta doream să-ţi arăt, deşi mă bucur. Sînt încîntată că îţi place. În plus, şi tu vei fi oricînd binevenit aici.

            Pavel

Mulţumesc! Sincer mă bucur!

            Theodora

Să mergem.

Ajung la ieşire. Este o uşă mare, de sticlă opacă, pentru că nu putem vedea dincolo. Este o bibliotecă care ocupă toţi pereţii, plină de cărţi, multe dintre ele vechi, legate în piele, dar se pot vedea şi cărţi noi.

Theodora

                        (deschizînd uşa)

Îmi aduci aminte de un prieten, un scriitor din Cluj. Ce destin – cel puţin ciudat – a avut şi au avut cărţile sale.

Se aşează amîndoi pe două fotolii comode. Au în faţă o mică măsuţă, iar în lateral două veioze aprinse.

                                    Theodora

Adică a fost din Cluj. A părăsit România… Ţara din care bunicul meu a plecat căutînd libertatea, este acum cea în care Dorin a sperat să o găsească. Ştii că sute de mii de tineri pleacă din România în exil, pentru o viaţă mai bună, un trai mai decent? Ei bine, prietenul meu a plecat, în primul rînd, pentru că a fost cenzurat… Şi, mai grav, pentru că îşi risca chiar libertatea… Poţi să crezi că la începutul celui de-al treilea mileniu, o editură să-i refuze un roman (care, în paranteză fie spus, l-a făcut apoi celebru în America) pe motiv că e vulgar? Şi ştii care este culmea prostiei? “Editura” între ghilimele, pentru că nu merită numele acesta, era de fapt o neînsemnată societate comercială, care tipărea cărţi şi broşuri pe banii clientului, neimplicîndu-se deloc în tipărire sau distribuţie, ca să nu mai vorbim de actul artistic în sine. Era de fapt, o afacere simplă. Tu plăteşti, eu tipăresc. Îmi amintesc de parcă a fost ieri cît am mai rîs cu Dorin de întîmplarea aceasta. La început am fost cu toţii foarte supăraţi, dar apoi ne-am dat seama că e mai bine: astfel cartea a putut să apară la o editură adevărată, şi într-o ţară unde artiştii sînt apreciaţi! A fost primul său roman tipărit, de mare succes. Cine ştie ce soartă ar fi avut dacă apărea acolo? Ar fi rămas, probabil, necitit… Eşti la curent cu noutăţile literare?

            Pavel

Nu prea mult. M-am concentrat foarte mult în ultimul timp pe film… Aproape exclusiv.

            Theodora

Înţeleg, e normal! Atunci, pot eu să-ţi spun, cu mîndrie, că prietenul meu, pentru ultimul său roman, a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură. Sper din tot sufletul să cîştige!

            Pavel

E minunat. Îi urez succes. Oricum, nominalizarea este în sine o mare realizare. Este ca şi cum filmul meu ar fi nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film… Acesta este un alt vis ascuns de-al meu…

(zîmbeşte)

            Theodora

(zîmbeşte şi ea)

Cine ştie?!

            Prietenia mea cu el a fost una deosebită, specială, şi a durat din clasa a cincea pînă la nunta mea, la care n-a venit, motivele nu mai contează, de fapt am avut mai mulţi “prieteni” care mi-au confirmat venirea, şi n-au venit, pe el, însă, în clasa a cincea, venit de la secţia germană, cînd l-am văzut cum stătea singur în banca din spatele meu, cu o figură de neamţ, deşi era român, rătăcit, n-am mai putut rezista şi l-am întrebat vrei să stai cu mine în bancă, din acel moment am fost nedespărţiţi, cel mai mult îmi plăcea cum ne făcea bunica lui pîine prăjită cu unt şi cu usturoi, era pensionară şi putea sta la cozi, un bătrîn era o binecuvîntare pe vremea aceea, cred că multor pensionari de atunci le lipsesc cozile, stăteau cu orele în şir, chiar dacă nu era sigur că se primeşte marfă, chiar şi numai aroma de zvon era suficientă, aveau ocazia de a se întîlni din nou, şi de a povesti, orice, oricît, iar pe lîngă asta mai aveau şi prieteni, foştii vecini, plecaţi în Germania, care le trimiteau tot felul de bunătăţi, îmi amintesc că mîncam uneori împreună ursuleţi haribo, şi ciocolată nemţească, într-o tabără la care am fost într-o vară, convinşi că o colegă de clasă este extraterestră, am încercat tot felul de posibile scenarii ale debarcării lor, ale felului de a se purta, chiar dacă arătau ca oamenii, neapărat era un element distinctiv, colega noastră cu siguranţă putea interveni în visele noastre, pentru că amîndoi o visam, eram prea mici pentru a ne gîndi la sex, dar probabil că o plăceam mai mult decît pe alte colege, de mult uitate, întîmplări care revin acum în memoria degetelor cu o forţă pe care nu le-o bănuiam, nu sînt doar amintiri din copilărie, sînt trepte ale devenirii, ale unui destin destul de ciudat, aş putea spune, dar cu siguranţă protejat de zei, îngeri păzitori sau, cine ştie, poate chiar de Dumnezeu însuşi, aşa s-a întîmplat şi cu ochiul stîng, pe care puteam să-l pierd, am fost la mai puţin de un centimentru de asta, nu cred că aveam mai mult de cinci ani, era toamna, după ce se tăiaseră cocenii de cucuruz, cu secera, de jos de la pămînt, în sus, de arătau ca şi chiar erau nişte mici suliţe, foarte ascuţite, tatăl meu era în faţă cu oile, eu veneam în spate, m-am împiedecat de un ciot şi am căzut cu faţa în altul, mai am şi acum cicatricea sub ochiul stîng, la acea jumătate de centimetru salvatoare, parcă mă văd, ca într-un film, cum plîngeam cu sîngele şiroind pe obraz, cum tatăl meu s-a speriat cumplit la început, pînă a văzut şi el că rana este sub, şi a încercat să oprească sîngele şi a reuşit, cu hîrtia de la pachetul de Carpați fără, ca să vezi că uneori ajută şi ţigările la ceva, prietenul meu avea un joc ceva de genul laborator ştiinţific, cu tot felul de lupe şi forme de plastic care se puteau asambla ba în microscop, ba în binoclu, ba chiar într-o chestie cu care puteai vedea diapozitivele, fără să fie nevoie să le proiectezi pe perete, în plus părinţii lui aveau maşină, cu care tatăl său ne-a dus într-o vară pînă la Victoria, de unde urma să urcăm numai noi doi pe munte, minţisem că ne întîlnim acolo cu alţi băieţi, ca ai lui să-l lase, chiar dacă eram deja pe a zecea, cred că nici în ziua de astăzi nu ştiu că am fost doar noi doi şi că am început urcuşul pe la cabana Fata Pădurii, cum i se mai spune, traseu pe care l-am inclus în cîteva încercări literare, aveam în minte după aceea o povestire a devenirii unui tînăr, trăit la oraş, poate chiar în capitală, care nu văzuse muntele decît în poze, un individ obişnuit, care dintr-o dată simte chemarea muntelui, şi porneşte, avînd parte de un destin ieşit din comun, pe traseul pe care l-am urmat şi noi atunci, pe cărarea care urca spre Turnuri, imediat ce ieşi din pădure se văd tot mai apropiate vîrfuri semeţe ale munţilor Făgăraşului, am trecut pe lângă elicopterul prăbuşit acum cîţiva ani buni, poate chiar zeci de ani, tabla lui încă sclipea în bătaia soarelui, am ajuns la Podragu dar nu ne-am oprit decît pentru un scurt popas, aveam cortul la noi, hotărîţi să-l folosim, şi am făcut-o la circa o oră distanţă, într-o şa, peste noapte s-a lăsat frigul, au coborît norii peste noi şi nu am mai scăpat de ei două zile, dimineaţa iarba era atît de udă încît bocancii s-au umplut de apă instantaneu, făcîndu-ne şosetele praf, ploua mărunt, un fel de ploaie, şi orizontală şi oblică, pentru că eram chiar în mijlocul sursei ei, norul era dens, nu se vedea cărarea nici la cinci metri, am mers puţin pînă cînd ne-am dat seama că nu vom ajunge prea departe aşa uzi, începeam să îngheţăm, vîntul nebun şi temperatura din ce în ce mai scăzută făcîndu-ne sloiuri de gheaţă, am încercat să ne băgăm picioarele în pungi de plastic, apoi să ne încălţăm, nu a mers nici aşa, ne-am oprit într-un adăpost al ciobanilor, în fapt un mic zid de pietre acoperit cu jnepeni, care au sosit şi ei la un moment dat cu turmă, cu cîini, măgari şi vreo două capre, au făcut chiar şi un foc din jnepenişul destul de verde pe care îl găsiseră şi-l aduseră cu ei, fumul înecăcios era înăuntru mai des decît ceaţa de afară, dar măcar era cald, şi chiar dacă ne şiroiau lacrimile, am preferat să stăm acolo toată ziua şi noaptea, noapte în care ciobanii au dormit fireşte afară, înveliţi în cojoacele lor mari de blănuri de oaie, mai intrau din cînd în cînd în adăpost, cu barba şi perciunii care ieşeau de sub căciulă albite, ziceau poate avem noroc şi nu ninge, dacă se face senin, atunci scăpăm numai cu brumă, iar după ce au fugărit ursul care a dat tîrcoale stînii au dormit şi ei liniştiţi ca şi noi, a doua zi de dimineaţă căutînd curioşi surprizele vremii, am descoperit bucuroşi bruma care ne-a scăpat de ninsoare, şi am putut pleca spre Bîlea, norii ne-au urmărit tot traseul, uneori ne-au şi picurat, dar am scăpat fără o ploaie sănătoasă, cărarea era însă cam noroioasă şi bocancii alunecau uneori, fără să ne pună însă în pericol, mai ales că noi nu credeam în el, eram siguri pe noi şi pe forţele noastre, căram rucsacul de vreo douăzeci de kilograme fără probleme, nu ca astăzi cînd spatele meu şubred nu mă lasă să ridic nici greutatea capului şi a lumii care mă apasă pe umeri, fără să mă strîmb de durere, lăcuşorul Capra ne-a plăcut chiar mult, apoi priveliştea care se lasă admirată imediat ce treci coama şi ai în faţă toată partea, cred că e cea nordică a munţilor pînă jos în vale, cu vechea cabană Bîlea, pe atunci încă nearsă, odihnindu-se lîngă lacul cu acelaşi nume, Transfăgărăşanul cimentat cu sîngele celor ce au muncit şi au murit acolo din dorinţa unui sistem nebun ca şi şeful lui, împleticindu-se în bucle şi telecabina care ne putea lua şi pe noi, în următoarea zi, spre cabana Bîlea Cascadă de unde autobuzul ne putea duce în siguranţă pînă în Sibiu, iar de aici, eram aproape acasă, teferi după scurta dar intensa noastră aventură prin munţi

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

4 thoughts on “Magic (6)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: