Magic (20)

Romanul unui scenariu

Dragi prieteni, sunteți norocoșii cititori ai unui roman de-al meu scris prin 2004-2005 și terminat în 2006, și nepublicat încă! O să-l postez aici în foileton, special pentru voi. Din păcate nu există o versiune în limba engleză, dar cu atîtea softuri de online translate, cred că oricine se poate descurca să-l citească.

Romanul este un experiment, un roman al unui scenariu, chiar așa cum îi spune și subtitlul. Sper să vă placă. Nu uitați să dați follow (sau subscribe), pentru a fi la curent cu noile postări. Enjoy!

Pentru Laura, Vlaicu, Victor

            20.

În apartamentul lui Pavel. Acesta este la birou şi scrie ceva. Sună telefonul.

                                    Pavel

                        Alo?

                                    Dorin

                        Pavel? Salut. Dorin la telefon.

                                    Pavel

                        Salve. Ce mai faci?

                                    Dorin

Tocmai am terminat scenariul… Ţi-am listat şi ţie un exemplar, după cum ţi-am promis.

            Pavel

Excelent. Şi eu lucram tot la scenariu. M-am întîlnit zilele trecute cu Teodora, o altă Teodora, regizoare…

            Dorin

Teodora Tonescu? Sîntem prieteni…

            Pavel

Da, ea! Ai fost la spectacolul ei?

            Dorin

Nu la ultimul. Dar i-am văzut altele… Magnifice, nu?

            Pavel

Magice, aş putea spune.

            Dorin

Aşa este. Bun, continuă-ţi ideea.

            Pavel

Ei bine, mi-a deschis ochii. Asupra visului meu, şi celeilalte Theodore. Aşa că, acum, rescriu scenariul la filmul meu, pe baza visului avut.

            Dorin

Minunat. Iese?

            Pavel

Pînă acum este perfect. De-abia aştept să începem filmările, să-l văd cum prinde viaţă…

            Dorin

Probabil că nu ai timp de scenariul meu acum…

            Pavel

O să găsesc eu timp!

            Dorin

Nu e nici o grabă. Îţi mulţumesc, e important pentru mine să-ţi aflu părerea de regizor atît de priceput.

            Pavel

Mersi de încredere. Oricum, după cum te ştiu, din vis sau din realitate, sînt sigur că şi scenariul este pe măsură.

            Dorin

Eşti prea bun cu mine! Vezi că aştept părerea ta sinceră. Aşa că, fii fără milă!

            Pavel

Poţi fii sigur. Cînd poţi să ne întîlnim, să mai stăm de vorbă şi să mi-l dai?

            Dorin

Eu sînt acum destul de liber. Depinde de tine.

            Pavel

Astăzi e miercuri. Hai să ne întîlnim chiar în seara asta; după ce încep filmările nu o să mai fiu atît de liber…

            Dorin

Perfect. Unde?

            Pavel

Să mergem la terasa din parc; am chef de o bere. Ce zici?

            Dorin

Perfect. Ora 7 îţi convine? De-abia se face mai răcoare…

            Pavel

7 să fie. Ne vedem acolo.

            Dorin

OK. Ciao.

            Pavel

Ciao.

Pavel închide telefonul, zîmbeşte şi se apleacă din nou asupra foilor pe care le are în faţă.

            Îmi place să mă consider un om norocos, dar nu de felul celor care cîştigă la loterie, ci de al celor a căror viaţă este un şir de întîmplări, dintre care unele neplăcute, altele chiar dramatice pe moment, dar care se dovedesc mai tîrziu, mult mai tîrziu, însă de data aceasta niciodată prea tîrziu, deloc întîmplătoare, ci încărcate de miraculos, cu subtil miros de mister, parte a unui plan pe care mintea nu-l poate pătrunde ci doar întrezări, pe cea mai importantă am amintit-o deja, am cunoscut-o pe soţia mea datorită nereuşitei la prima admitere, cine ştie cum ar fi fost viaţa mea dacă aceste întîmplări ar fi fost altfel şi nu aşa, pe una poate la fel de importantă iarăşi am amintit-o undeva, viaţa mea nici nu ar mai fi fost, dacă al doilea născut, frate mai mare al meu, nu ar fi murit la o lună de la naştere, sînt dese momentele cînd mă gîndesc la el ca la îngerul meu păzitor, care a renunţat la a trăi pentru a mă putea naşte eu, miraculos e şi faptul că încă trăiesc, uneori uităm, deşi ar trebui să nu, încă nu am realizat ce ne ţine în viaţă, dar e clar mai mult decît biologie, în puţinele momente cînd gîndesc astfel, sînt împăcat cu mine şi cu lumea, sînt unicele clipe cînd nu există ceva să mă revolte, acestea şi cînd ascult o muzică bună, în căşti, pentru a mă rupe complet de tot ce mă înconjoară, problemele cotidiene ne rup la fel de zilnic de divinitate, cît şi de cea din noi, sau mai ales, bisericile nu fac faţă, oricît de pline ar fi şi oricît de variate, e nevoie probabil de un nou profet, însă unul care să vorbească pentru toată suflarea, ba mai mult, chiar şi pentru extratereştri, implicit şi de o nouă religie, o nouă filosofie şi de o nouă ştiinţă, care să nici nu se mai numească aşa, ci să fie un întreg aşa cum şi omul ar trebui să fie, dar astăzi nu voi vorbi despre om, ci despre mine, cel care am fost, sau aş fi putut să fiu, de data aceasta amintirile mele, poate nu cele mai importante, ci şi cele aparent banale, vor fi scuturate de praf şi scoase la aer, sau ideile atît de răs-gîndite încît au devenit amintiri, încă nu m-am hotărît ce să-mi amintesc despre o perioadă destul de importantă din viaţa mea, anume aproape anul petrecut în america, un lucru e sigur cît am stat acolo nu mă puteam opri din oftat după ţara asta, iar de cînd m-am întors, îmi e mereu dor de cealaltă, e drept că am fost doar un vizitator, nu am simţit apăsarea muncii grele, nici a responsabilităţii, m-am simţit însă bine, şi nici unul dintre cei întîlniţi nu m-a privit vreodată ca român, ci ca om, în afară probabil de unii dintre românii înşişi, oricît aş vrea nu mă pot abţine şi iarăşi mă întorc la oameni, sînt peste tot, şi atunci mai bine iau o pauză, decît să văd iarăşi viitorul sumbru al acestei specii