Magic (15)

Romanul unui scenariu

Dragi prieteni, sunteți norocoșii cititori ai unui roman de-al meu scris prin 2004-2005 și terminat în 2006, și nepublicat încă! O să-l postez aici în foileton, special pentru voi. Din păcate nu există o versiune în limba engleză, dar cu atîtea softuri de online translate, cred că oricine se poate descurca să-l citească.

Romanul este un experiment, un roman al unui scenariu, chiar așa cum îi spune și subtitlul. Sper să vă placă. Nu uitați să dați follow (sau subscribe), pentru a fi la curent cu noile postări. Enjoy!

Pentru Laura, Vlaicu, Victor

15.

Lîngă uşa liftului, pe care scrie V, Pavel se pregăteşte de plecare. Cei doi îşi strîng mîinile.

                                    Pavel

                        Mi-a făcut o mare plăcere să te cunosc.

                                    Dorin

                        Şi mie la fel. Păstrăm legătura!

                                    Pavel

                        Desigur. Salut şi spor la scris.

                                    Dorin

                        Mulţumesc. Şi ţie succes cu filmul. Ciao!

Pavel intră în lift şi închide uşa. Apasă pe butonul de parter. Liftul porneşte. Se opreşte la etajul IV, dar nu urcă nimeni. Porneşte din nou. La fel se întîmplă la trei. Apoi, la etajul doi, uşa se deschide şi în lift intră un bărbat şi o femeie.

                                    Bărbatul

                        (către femeie)

Spectacolul acesta e ceva extraordinar. Niciodată n-am mai văzut aşa ceva. Sînt sigur că o să-ţi placă.

            Femeia

Dacă tu zici, merg pe mîna ta.

Liftul ajunge la parter. Pavel îi lasă pe cei doi să iasă, apoi iese şi el. Cei doi pornesc pe jos. Pavel vrea să intre în maşină, apoi se răzgîndeşte şi începe să-i urmărească. Aceştia ajung într-o staţie de autobuz, aşteaptă cîteva momente, apoi se urcă în primul autobuz care vine. Pavel face şi el la fel. La prima staţie se urcă controlorii de bilete. Încep să verifice biletele şi abonamentele. Pavel îşi păstrează calmul cît poate, gîndind:

                                    Pavel

                        “La naiba. Amendă îmi mai trebuie acum.”

Autobuzul ajunge la cealaltă staţie înaintea controlorilor la Pavel. Perechea coboară. Pavel coboară şi el, respirînd uşurat. După ce trec strada şi merg încă puţin, pe lîngă Catedrala Ortodoxă, ajung în faţa Teatrului Naţional. Aici, plin de lume. Unii intră în sală, alţii stau şi aşteaptă o şansă să intre. Cei doi intră. Pavel întreabă de unde poate cumpăra bilete. Cei întrebaţi îi rîd în faţă.

                                    Un tînăr

                        Bilete? La ora asta?

                                    Altul

                        Biletele s-au epuizat cel puţin acum o lună.

                                    Pavel

                        Ce spectacol este?

                                    O tînără

                        (foarte mirată)

                        Nu ştii ce spectacol? Cum este posibil?

                                    Primul tînăr

(admirativ)

                        E ceva ce nu există! E de vis!

                                    Pavel

                        Mulţumesc.

Porneşte spre uşă. Scoate o bancnotă de 100 şi cînd ajunge la intrare o dă celui care verifica biletele. Acesta o ia şi îi face loc să intre.

                                    Pavel

                        (gîndeşte)

                        “Biletul a fost bun!”

Urcă la primul etaj şi încearcă două loje . Sînt pline. În cea de-a treia găseşte un scaun liber.

                                    Pavel

                        Bună ziua. Este liber?

În lojă se găsesc trei persoane, un bărbat şi două femei. Stau cu spatele la Pavel, privind spre scenă. Bărbatul se întoarce.

                                    Bărbatul

                        În ceea ce ne priveşte, da. Aveţi loc aici?

                                    Pavel

                        Pe biletul meu aşa scria…

                                    Bărbatul

                        Atunci, este al dumneavoastră.

                                    Pavel

                        Mulţumesc.

Se aşează. Priveşte în sală. Este plină şi încă mai sosesc oameni, care încep să ocupe culoarele, lojele, pînă cînd fiecare spaţiu liber este ocupat.

                                    Pavel

                        (mai mult pentru el)

                        Extraordinar de multă lume…

                                    Bărbatul

                        Este şi normal. De un an aşteptăm spectacolul acesta.

            O înjurătură printre dinţi. Sau, mai bine, te abţii… O gură de vin şi încă una, încă una, încă, şi poate trece. Poate… Pesimism: fiecare clipă care a trecut a fost mai bună decît cea care urmează. Incontrolabil, timpul scurs este prilej de întristare; însă cel care urmează, de disperare. Cînd ştii că mai sînt atîtea secunde pe care trebuie să le înfrunţi, atîtea zile mohorîte şi nopţi zvîrcolitoare… Întotdeauna amărăciunea provine din speranţe năruite şi dorinţe peste puterea proprie. Dar cum spune genial poetul portughez: “Cum o să ştiu ce vreau/ Dacă îmi place tot ce n-am?” Era uşor a scrie versuri cînd nimic nu aveai a spune, pe vremea lui Eminescu ca şi acum, dar cînd eşti plin de un preaplin? Cînd cuvintele se îneacă în gîtlej, la rîndul lui blocat de un dor de plîns, nebun şi fără sens?

            Te cuprinde dintr-odată, pe nesimţite. Acum o clipă erai vesel, aveai chef de vorbă. Peste o secundă, o nevolnică şi neînsemnată clipă, egală cu zero, dacă ne gîndim bine, totul s-a prăbuşit, inlcusiv tu. Năruire totală. Singura şansă ar fi fost o punte de salvare, o mînă întinsă la momentul acela, oportun, însă nu există nici punte, nici mînă. Nimeni nu a avut timp să te simtă, darămite să conştientizeze explozia de neuroni, invizibilă pentru ceilalţi, poate insesizabilă şi pentru tine, pînă cînd, imediat după ce dai pagina unei cărţi sau răspunzi la un telefon, pui o întrebare vînzătoarei sau schimbi programul tv, arăţi ca un mort viu, îţi pică faţa, simţi nevoia de aer, de alcool sau de sinucidere. Este probabil punctul culminant relativ, pentru că vor mai fi şi altele pe parcursul orelor ce vor urma, şi e mai bine să fii singur, să nu jigneşti pe cineva, dar nu în totalitate, să nu-ţi pui capăt zilelor. Nu răspunzi întrebărilor celorlalţi, conştient fiind că nimeni nu poate să înţeleagă ceea ce şi ţie îţi e greu să pricepi. Este însă o stare pe care ai mai avut-o, şi recunoscînd-o ţi se pare suportabilă.

            Ei bine, nu e. Trebuie să faci ceva, măcar de-ar fi să te îmbeţi. Să tragi un glonte-n cap cuiva ar fi şi mai bine, însă n-ai pistol. Cel ce stă lîngă tine, în mijlocul camerei, tolănit pe un fotoliu, povestind toate prostiile care-i trec prin cap, uimind fetele tîmpe cu pseudoerudiţia sa, rîzînd de tine, luîndu-te peste picior, fără să ştie că toată viaţa lui nu echivalează cu o secundă din arderea ta de acum, este cel mai bun candidat. Aşa că îl ucizi în minte, sau scrii o proză în care-l foloseşti aşa cum vrei. X, să-i zicem, merge spre casă. În maşina sa decapotabilă, bineînţeles. E noapte, e tîrziu. La semafor, alături, opreşte o altă maşină, din care o blondă îi face un semn, aproape imperceptibil. Lui X îi cresc bătăile inimii, se simte macho, ştie că blonda îl vrea, aşa că o să-i dea ce are nevoie. Accelerează şi demarează în viteză lăsînd jumătate din cauciucuri pe asfalt. Apoi se învîrte pe şosea ca un cascador, ajungînd în spatele maşinii blondei. O urmează. Ea e mulţumită şi zîmbeşte. Opreşte lîngă un pîlc de copaci. La fel şi X. Blonda coboară din maşină, şi e prea sexy pentru a fi descrisă în cuvinte. X îi zîmbeşte şi e gata să o posede. Se înclină să o sărute. O namilă de bărbos apare în spatele lui şi-l loveşte cu ceva tare în moalele capului. X se prăbuşeşte. Cei doi îl dezbracă de toate hainele, apoi pleacă fiecare cu cîte o maşină, rîzînd. X se trezeşte după multă vreme, şi cînd se vede gol şi jefuit, se simte aşa cum vrei tu: ca naiba.

            Rîzi în sinea ta, dar bucuria nu durează nici a zecea parte din clipa care te omoară cu apăsarea ei. Şi atunci cum ar putea el să înţeleagă durerea ta? Cum ar putea-o face oricine? Va dura pînă îţi vei recăpăta stăpînirea de sine, şi atunci va fi deja prea tîrziu: vei fi beat de mult. Iar dacă n-ai alcool, şi nici nu dai fuga să-ţi cumperi, oricum va fi prea tîrziu, piatra de temelie a mîhnirii fiind deja pusă, oricînd se va putea construi. În curînd vei fi prizonier, şi te vei face actor, jucînd în viaţă rolul unui fericit pămîntean, dacă nu, cel puţin normal, un cetăţean demn, respectabil, care merge la vot şi-şi plăteşte taxele, face copii şi lucrează zeci de ore să-şi poată întreţine familia, şi se închide tot mai mult în carapace pînă cînd aceasta îi va deveni piele, iar cauza, punctul de plecare al stării de atunci va fi de mult uitată. Poate atunci va fi Sisif fericit?

            Acum te îndoieşti, şi încerci să-ţi repeţi ce ştii şi ai uitat: fericirea trebuie căutată în lucrurile simple; niciodată să nu-ţi doreşti mai mult decît ştii sigur că poţi avea!

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: