Magic (13)

Romanul unui scenariu

Dragi prieteni, sunteți norocoșii cititori ai unui roman de-al meu scris prin 2004-2005 și terminat în 2006, și nepublicat încă! O să-l postez aici în foileton, special pentru voi. Din păcate nu există o versiune în limba engleză, dar cu atîtea softuri de online translate, cred că oricine se poate descurca să-l citească.

Romanul este un experiment, un roman al unui scenariu, chiar așa cum îi spune și subtitlul. Sper să vă placă. Nu uitați să dați follow (sau subscribe), pentru a fi la curent cu noile postări. Enjoy!

Pentru Laura, Vlaicu, Victor

13.

După zece zile. În apartamentul lui Pavel. Acesta este trist, nebărbierit, cu un pahar de coniac în mînă, din care soarbe din cînd în cînd şi oftează. Sună telefonul. Încet, Pavel se deplasează şi răspunde, cu o voce stinsă.

                                    Pavel

                        Alo?

                                    Alex Sciroiu

Bună ziua. Sînt Alex Sciroiu. Cu părere de rău trebuie să vă anunţ că fata dumneavoastră nu este de găsit. Ca şi cînd nu ar exista…

            Pavel

Nici eu nu mai sînt sigur dacă există sau nu. Speram totuşi să fie adevărat…

            Alex Sciroiu

Totul e în regulă?

            Pavel

Da. Cred… O să fie bine. Mai este altceva?

            Alex Sciroiu

Nu. Onorariul pe cele zece zile a fost achitat în totalitate, aşa că din partea noastră totul este OK.

            Pavel

Atunci vă mulţumesc. Puteţi opri cercetările… La revedere.

Închide telefonul. Oftează, apoi priveşte spre perete, unde este agăţat desenul Theodorei.

                                    Pavel

                        Unde eşti?… dacă eşti?

                        Păcat…

Pavel se află în faţa unei cafenele Internet. Intră, comandă o cafea şi se aşează în faţa unui computer. Deschide pagina unui căutător internet, Google. Scrie “Theodora+dance” şi dă click pe Search. După cîteva secunde apare rezultatul: cîteva sute de mii de titluri de pagini Web, în grupuri de cîte 10. Pavel începe să le citească. În primele 10 nimic. Click pe Next. Tot nimic interesant. Mai încearcă următoarele 10. Începe să-şi piardă răbdarea. Încearcă să caute în limba română “Theodora+dans”. Nimic deosebit, nimic legat de subiectul său. Caută şi “timp+dans” şi “time+dance”, fără rezultat, timp de cîteva minute.

                                    Pavel

                        (gîndeşte)

                        “Aşa nu o să găsesc niciodată.”

Atunci îi vine o idee, pentru că îl vedem pornind repede o nouă pagină de căutare. Încearcă Nobel Prize. Îi apar multe titluri. Găseşte şi site-ul oficial. Îl deschide, apoi caută secţiunea literatură. Aici se găsesc titluri gen Archive, News, etc. Găseşte şi nominalizările. Deschide pagina cu ele. Citeşte atent numele autorilor noiminalizaţi. Nu-şi poate opri un gest de nervozitate, cînd nu găseşte ceea ce caută. Dezamăgit, soarbe din cafea, şi priveşte aburii cum se înalţă spre tavan. Apoi, iarăşi îi vine o idee. Se întoarce din nou la pagina de căutare Google. Îşi zice în minte:

            Pavel

“Şi totuşi…”

Scrie “dorin d.”. Nu găseşte nimic interesant în miile de titluri care se întorc. Deschide pagina Yahoo, şi încearcă şi aici. Dintre multele titluri apărute, vede la un moment dat cîteva care par interesante. Le deschide pe rînd. Prima nu este bună. O închide. A doua, la fel. O închide. A treia îl trimite spre o altă pagină, de wordpress. Aici găseşte lista cu toţi cei cu numele Dorin care şi-au făcut bloguri. O găseşte pe cea a unui Dorin O deschide. Îi apare un mesaj de “welcome” în engleză şi română, două fotografii, una din Cluj, una din Braşov. Mai jos, cîteva butoane: Poze. Proză. Poezie. O scrisoare deschisă. Dă click pe Proză. Pagina care se deschide conţine cîteva fragmente dintr-un roman.

                                    Pavel

                        Asta e!

                        (apoi, în gînd)

                        “Doamne-ajută!”

Cîteva capete se întorc spre el. Pavel nu pare să le observe. Se vede că este cuprins de bucurie şi de nerăbdare. Se întoarce la pagina principală, unde găseşte adresa de email a autorului. Începe să-i scrie un mesaj. Putem vedea:

            “Stimate d-le Dorin D.

Mă numesc Pavel şi ”…

            Faţă de acum cînd îl prefer, nu mi-a plăcut vinul şi pînă în clasa a zecea nu am băut deloc, nici alb, nici roşu, pe a noua am început cu bere, pe-a zecea, aşadar, vin, apoi într-a unsprezecea am continuat în forţă cu tărie, dacă găseam ţuică de prune era super, dacă nu vodcă şi coniac, fireşte că uneori asortam cu bere, n-am fost niciodată mofturos, eram de principiul că dacă ai intrat într-un joc, joacă-l, dacă nu mai bine nu intra, decît să faci pe deşteptul şi pe pretenţiosul, a început un viscol şi o ninsoare încît trebuie să mă opresc şi să o privesc, caloriferele nu dau căldură destulă, bine măcar că e scumpă, cineva cel puţin trebuie să cîştige din toată aiureala asta, toarnă cu fulgi, nici în decembrie nu cred că a fost aşa, deşi iarna asta nu ne-a menajat deloc, mi-au plăcut întotdeauna ninsorile abundente, poate în aprilie sînt cam deplasate, şi dacă vîntul împinge fulgii invers, de parcă ar ninge de jos în sus, atunci îmi place cu atît mai mult, n-o să ţină prea mult, ştiu, de aceea poate nu fac caz de ea, cum se întîmplă să aud pe stradă, oamenii sînt nemulţumiţi nu neapărat de ninsoare, ci de frigul care o să-i oblige la plăţile mari în continuare, iar fondurile sînt terminate, forţele lor epuizate, răbdarea mult prea împinsă la limită, i-aş înţelege dacă nu le-aş cunoaşte felul de a fi, de a gîndi, mai exact de a nu fi şi de a nu gîndi, ci de a se lăsa pradă unor nevoi cît mai simple, preocupărilor pentru satisfacerea dorinţelor lor mărunte, grija zilei de mîine şi mai ales de a avea baterii în telecomanda cu care să butoneze toată ziua cît e de lungă şi de neocupată televizorul, să se îmbete fără să se întrebe de ce, să aştepte să moară fără măcar să realizeze că asta fac şi că asta îi aşteaptă, dar fiindcă am renunţat de mult să mai stau de vorbă cu pseudo-oamenii, neoamenii cum îi numesc de o vreme, de cînd am realizat că asta sînt, o să mă întorc la ale mele şi cu încăpăţînare o să-mi duc poveştile şi amintirile mai departe, dacă nu pînă la sfîrşit, cel puţin pînă la capătul volumului de faţă; după care, cine ştie…

            Astăzi prefer vinul, am ajuns să-l cunosc, să-i înţeleg povestea, rotindu-l în pahar văd soarele care încălzea bobul, roua care-l răcorea, îmi place şi vinul de casă, dar îl prefer pe cel de firmă cu nume verificat şi cu renume, am gustat şi vin franţuzesc, spaniol şi californian, parcă o dată grecesc, şi de vreo două ori basarabean, însă cel mai drag mi-e tot cel din Dobrogea sau Vrancea, mă întorc mereu cu plăcere la vinurile româneşti de marcă, cu care – faţă de alte produse – ştiu că pot să-mi servesc prietenii de oriunde din lume, fără să mă tem de rateuri, pe vremea liceului îmi serveam prietenii cu cel făcut de tatăl meu, un vin dulce dintr-un soi alb, puternic aromat, cu boabe mari şi dulci, copiii care treceau prin faţa porţii nu se puteau abţine şi încercau să se caţere pe unde puteau, să prindă şi ei un ciorchine, glumeam cu tatăl meu şi ziceam să le punem o scară să nu se mai chinuie şi să nu mai strice zidul casei, viţa se întindea de la poartă, peste curte, pînă în spatele casei, şi se căţărase în anumiţi ani bogaţi pînă sus pe acoperiş, acum o pornise şi prin faţa casei, acoperind aproape în totalitate o fereastră din cele două de la etaj, toamna tîrziu, cînd te apropiai de casă te ameţea mirosul nemilos, pînă sosea timpul adunării strugurilor era o adevărată ispită pentru toţi cei ce treceau pe acolo, şi treceau mulţi tineri, pe acolo ducînd drumul de la liceu la sala de sport, era într-adevăr ciudat să mergi o jumătate de kilometru de la liceu pînă la sală, dar aşa fusese gîndită prost şi construită, era în acelaşi ansamblu de clădiri cu internatul, pe vremea copilăriei mele era plin, după întorsăturile din decembrie optzecişinouă nu mai stătea aproape nimeni, pentru ca încet încet chiar să se golească de tot, pe cînd era în punctul de maxim, avea şi cantina unde petreceam ore întregi cînd eram mic, chiar lîngă casa noastră construindu-se coteţele pentru porci, şi locul pentru depozitarea porumbului, aducător de şobolani mari cît mîţele, era unul care îşi croise cu forţa dinţilor drum pînă la veceul care încă mai există în spatele curţii, ne întîlneam acolo de fiecare dată, mai întîi trebuia să-l alung, pleca dar se întorcea de fiecare dată, pînă cînd otrava sau vreun motan mai curajos l-a răpus, pisicile noastre, întotdeauna au fost mai mult de una, chiar şi acum mama mea mai hrăneşte cîteva, îi e milă să le alunge, au fost bolnave grav de cîteva ori, fie pentru că îi mîncau, fie că au fost ele muşcate de ei, însă şi-au revenit de fiecare dată, iar dacă una nu-şi mai revenea şi nu mai venea pe acasă, locul îi era luat imediat de alta, la un moment dat aveam trei generaţii în acelaşi timp, era pisica cea bătrînă, bunica, pe care o salvasem eu dintr-un copac pe cînd era un pui neajutorat, apoi fiica ei care tocmai fătase a doua oară, din prima naştere rămînînd un motan, mai gras şi mai frumos ca amîndouă pisicile, niciodată noi nu le-am pus nume, numai cîinilor, pe primul meu cîine pe care mi-l amintesc îl chema Lăbuş, ca pe acela din foiletonul de benzi desenate din Cutezătorii, revista pionierilor la care eram obligaţi să ne abonăm, apoi a urmat Makanachi, pe care-l primisem în timpul campionatului mondial de fotbal şi îmi plăcuse numele jucătorului din nu ştiu ce echipă, nu mă preocupă deloc fotbalul, iar pe atunci mă uitam pentru că aşa se nimerea, fotbalul era tot ce aveau românii mai drag, pe lîngă alcool, se pare că şi acum lucrurile au rămas la fel, adăugîndu-se totuşi telenovelele, la care dacă nu şi bărbaţii, cel puţin femeile se uită, Makanachi era roşcat, un viclean de căţel, l-am dezvăţat să mănînce puii de găină de cînd era mic, l-am prins cu unul între colţi, i-am ars cîteva pe spate cu un laţ pînă i-a dat drumul şi de atunci se ferea de ei ca de laţul însuşi, a avut cea mai mare libertate, nu prea stătea în lanţ, cum au stat ceilalţi toţi, eliberaţi numai noaptea, e drept că nu făcea prostii, nu muşca, se bătea în schimb cu cîinii din vecini, cînd a lipsit cîteva zile, poate săptămîni am crezut că a murit, a venit însă cu blana lipsă şi pielea găurită în cîteva locuri, s-a lins singur pînă s-a făcut bine, nu credeam că o să mai scape, nici mîncare nu-i trebuia, de-abia lua puţină apă, dar şi-a revenit, pînă cînd într-o zi, după cîţiva ani, a plecat şi nu s-a mai întors, de data asta cred că ceilalţi cîini au fost mult mai puternici, sau poate l-a otrăvit cineva, după el mi-a părut cel mai rău, am mai făcut rost apoi de doi pui, frate şi soră, au crescut şi ei, pe căţea tatăl meu i-a dat-o unui prieten care n-avea, eu a trebuit să plec la facultate, între timp a murit şi cîinele şi de un timp ai mei au unul lăţos, adus de cumnatul meu, e simpatic, i se spune Codrea, însă îl văd atît de rar încît nu s-a stabilit între noi nici o relaţie, mă latră ca pe orice străin, însă tace cînd strig la el şi înţelege că sînt şi eu cineva în curtea aceea, de-mi permit să fac pe şeful cu el, şi nu are curajul să mă muşte, cum probabil ar vrea

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Magic (13)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: