Magic (11)

Romanul unui scenariu

Dragi prieteni, sunteți norocoșii cititori ai unui roman de-al meu scris prin 2004-2005 și terminat în 2006, și nepublicat încă! O să-l postez aici în foileton, special pentru voi. Din păcate nu există o versiune în limba engleză, dar cu atîtea softuri de online translate, cred că oricine se poate descurca să-l citească.

Romanul este un experiment, un roman al unui scenariu, chiar așa cum îi spune și subtitlul. Sper să vă placă. Nu uitați să dați follow (sau subscribe), pentru a fi la curent cu noile postări. Enjoy!

Pentru Laura, Vlaicu, Victor

11.

Scena se mută în faţa unei clădiri pe care se vede scris mare:

“Discovery – Detectivi particulari de elită”

Intră într-un hol, care are trei uşi. Pe una scrie Intraţi. Ciocăne, apoi intră. Este un fel de secretariat. În mijloc se află un birou pe care se află un computer, în faţa căruia stă secretara. În dreapta este o uşă capitonată.

                                    Pavel

                        Bună ziua.

                                    Secretara

                        Bună ziua. Cu ce vă putem ajuta?

                                    Pavel

                        Caut o prietenă… încerc zadarnic să o găsesc…

                                    Secretara

                        Cum vă numiţi?

            Pavel

Pavel.

            Secretara

Vă rog să luaţi loc. Imediat se va ocupa cineva de dumneavoastră.

                                    Pavel

                        Mulţumesc.

Se aşează pe un fotoliu. Se uită în jur, cînd se deschide uşa şi apare un bărbat de circa 40 de ani.

                                    Bărbatul

                        Domnul Pavel? Mă numesc Alex Sciroiu. Vă rog să mă urmaţi.

Pavel se execută. Intră în cameră. Sînt trei birouri, fiecare cu două scaune în faţă. În spatele fiecărui birou, se află cîte un bărbat, mai puţin la unul, unde se va aşeza Alex Sciroiu. Celealte două birouri nu au nici un client, deocamdată. Detectivii răsfoiesc nişte dosare. Unul dă apoi un telefon. Alex Sciroiu îi face semn lui Pavel să ocupe loc. Acesta se aşează.

                                    Alex Sciroiu

                        Serviţi o cafea?

                                    Pavel

                        Mulţumesc, da. Fără zahăr, dacă se poate.

                                    Alex Sciroiu

                        (la telefon)

                        Adu două cafele, te rog. Fără zahăr. Mersi.

                        (către Pavel)

                        Vă ascult.

                                    Pavel

Sînt regizor şi tocmai regizam un film, cînd am întîlnit o tînără. Se numeşte Theodora, cu Th şi este artistă, creatoare de dansuri moderne.

            Alex Sciroiu

(scriind pe un carneţel)

Theodora. Cunoaşteţi şi celălalt nume? Ce altceva mai ştiţi despre ea?

            Pavel

Nu ştiu cum se mai numeşte. Probabil ca artistă foloseşte doar numele aceasta. Ştiţi dumneavoastră, cum ar fi Madona, de exemplu.

            Alex Sciroiu

Madona ar fi mai simplu de găsit, nu?

Intră secretara cu cafelele. Le aşează în faţa celor doi.

            Pavel

(către secretară)

Mulţumesc.

            Alex Sciroiu

(la fel)

Mersi.

(către Pavel)

Continuaţi.

            Pavel

Am cunoscut-o ieri seară. Lucrează într-o casă veche, mare. Acolo are atelierul de creaţie. Am văzut o casă asemănătoare astăzi, dar am întrebat şi nu era aceea. Trebuie neapărat să o găsesc!

            Alex Sciroiu

Vă înţeleg. Totuşi, ne-ar trebui mai multe detalii…

            Pavel

Este tînără, frumoasă. Puteţi să-i faceţi un portret robot, sau ceva asemănător? Poate v-ar fi de folos.

            Alex Sciroiu

O să facem şi asta. Să discutăm mai întîi cîteva amănunte.

            Pavel

Da. O să plătesc… nu o să mă uit la bani! Trebuie să o găsim… e foarte important pentru mine, pentru viitorul meu!

            Alex Sciroiu

Poftiţi contractul şi oferta noastră. Acolo scrie cît este onorariul nostru zilnic, care sînt condiţiile, cum se va derula totul. Citiţi atent contractul.

            Pavel

(luînd hîrtiile)

Da. Bine.

(citeşte pe sărite şi mormăie)

Onorariul… da. Portretul robot, aşa. Fotografii. Benzină. Mmm. OK!

(către Alex Sciroiu)

Este perfect. Cum procedăm?

            Alex Sciroiu

Semnăm contractul, mergem dincolo pentru a-i face portretul robot. Încercaţi să ne spuneţi tot ce ştiţi despre persoană. Apoi lăsaţi în seama noastră restul. O să vă ţinem la curent zilnic cu derularea procesului. Dacă nu vom avea nici un progres după zece zile putem întrerupe căutările, sau le putem continua, dacă doriţi. Zece zile este termenul considerat de noi necesar şi suficient. După aceea, rămîne alegerea dumneavoastră, dacă continuăm sau nu. Mergem?

            Pavel

Da.

            Nu ştiu cînd am aflat prima oară cuvîntul metempsihoză, poate în Uniforme de general, poate în altă parte, dar îmi amintesc perfect cînd am luat nota 10 la română, de fapt cînd trebuia să o iau, datorită acestui cuvînt, povestea nu este de fapt nici aşa de scurtă, dar nici atît de complicată, profesoara noastră de limba şi literatura română din liceu avea un obicei, ca un dascăl adevărat, de modă veche aş putea spune, însă mereu la curent cu noutăţile, deosebit de modernă în vremea încremenirii metodelor de predare de pe vremea cînd marxismul era în floare şi dialogul profesor-elev nu exista, ci doar predare-primire, respectiv memorare plus reproducere, e drept că materia îi permitea, dar la fel ar fi permis şi altele, n-are rost să mai dăm exemple, filosofia ar fi de ajuns, avea o listă cu elevii în ordinea din catalog, şi o riglă cu care ţinea rîndul, în timp ce preda sau chiar cînd asculta pe alţii, punea cîte o întrebare în legătură cu ultima propoziţie sau idee, te miri ce şi de unde răsăreau întrebările, dacă ştiai primeai un plus, dacă nu un minus, la zece din acelaşi fel, după ce se reduceau plusurile cu minusurile, primeai sau un zece sau un patru, uneori lua lista de coadă la cap, alteori de unde rămăsese ora trecută, oricum ştiam cînd ne vine rîndul şi ne pregăteam cel puţin sufleteşte, dacă nu intelectualiceşte, iar uneori cînd întrebarea era atît de interesantă sau dificilă, doamna profesoară lăsa lista şi întreba clasa “cine ştie”, dacă nu avea imediat răspunsul, uneori supralicita, “pentru un zece cine ştie”, alteori se întîmpla să fie atîta de interesantă întrebarea încît oferea din prima nota dorită de toţi, cum a fost cu o poezie de-a lui Blaga, mi-e greu acum să-mi amintesc care, cred că Linişte, cine nu-şi aminteşte superbele versuri

Atîta linişte-i în jur de-mi pare că aud

Cum se izbesc de geamuri razele de lună.

iar întrebarea a venit imediat după strofa următoare, care este ideea acesteia, pentru un zece, nimeni nu zis nimic, toţi tăceau mîlc, a fost aproape ca în altă oră, cînd ne-a întrebat cine citise Domnişoara Christina, şi pentru că nici unul dintre colegi nu o citise mi-a fost ruşine să ridic eu singur mîna, cînd am fost singuri m-a întrebat încă o dată dacă nu o citisem, fireşte că i-am spus adevărul, de data asta n-am mai ezitat, atunci m-am auzit spunînd metempsihoză, poate îl rosteam pentru prima oară în public, nefiind un cuvînt pe care să-l spui tare, ci să-l citeşti, să-l memorezi, să meditezi asupra lui şi asupra ei, e drept că astăzi ştiu cuvîntul care este mai corect, metensomatoză, atunci d-na profesoară a deschis catalogul şi a exclamat ţie nu-ţi mai dau nici un zece, ai prea mulţi, am rîs atunci, aşa cum rîd acum cînd îmi amintesc, la fel am rîs de fiecare dată cînd ne-am întîlnit, nu numai de această întîmplare, ci de multe altele, cea mai celebră fiind în mintea mea şi care a rămas ca o vorbă de spirit, la dezacordul făcut de un coleg, unul dintre cei doi sau trei maghiari din clasa mea, ceva de genul versurile este, profesoara i-a tăiat-o vesel este, normal, că-s sub cincizeci, atunci “am rîs prosteşte”, cu voia mea, ca să parafrazez o expresie celebră, care dă şi titlul unei povestioare a lui Culianu, recunosc că şi-n ziua de astăzi folosesc expresia cînd aud un astfel de dezacord, şi crede-mă, se aude pretutindeni, fiind poate cea mai uzitată greşeală gramaticală, şi atunci, cum să nu rîzi, măcar prosteşte, cu sau fără voia mea