Magic (10)

Romanul unui scenariu

Dragi prieteni, sunteți norocoșii cititori ai unui roman de-al meu scris prin 2004-2005 și terminat în 2006, și nepublicat încă! O să-l postez aici în foileton, special pentru voi. Din păcate nu există o versiune în limba engleză, dar cu atîtea softuri de online translate, cred că oricine se poate descurca să-l citească.

Romanul este un experiment, un roman al unui scenariu, chiar așa cum îi spune și subtitlul. Sper să vă placă. Nu uitați să dați follow (sau subscribe), pentru a fi la curent cu noile postări. Enjoy!

Pentru Laura, Vlaicu, Victor

10.

Studioul în care filmau. Lume multă, agitată. Îl aşteaptă cu toţii pe regizor. Un ceas arată ora 9. Atunci apare Pavel.

                                    Pavel

(le vorbeşte rar, hotărît)

Bună dimineaţa tuturor. Sper că aţi dormit bine… Eu…

(stă un moment pe gînduri)

Va trebui să luăm o pauză… o perioadă nedeterminată… A intervenit ceva, ce ar putea schimba soarta filmului. Cel puţin, aşa sper.

O să ţinem legătura, şi o să fiţi anunţaţi cînd vom relua filmările. Mulţumesc mult!

(apoi către o d-ră)

Ioana, vino puţin, te rog.

Se apropie o tînără, cu o mapă şi foi în mînă.

            Pavel

Tot tu o să fii persoana de încredere şi de legătură… O să te sun. Apoi o să te rog să-i anunţi pe toţi. Bine?

            Ioana

Bine. E totul în regulă?

            Pavel

Da. Doar o mică… chestiune de rezolvat. O să fie mai bine, pentru toţi!

(tare, către toată lumea)

Pe curînd.

Părăseşte studioul. Cei de acolo, încă miraţi, încep să comenteze, să şuşotească, în timp ce se mişcă, se îmbracă şi se pregătesc de plecare. Imaginea mai zăboveşte puţin pe ei, apoi se mută.

Pavel, în maşină, conducînd încet pe o stradă cu case. Priveşte cît poate de atent casele. Gîndeşte:

                                    Pavel

“O casă mare… Cu poartă mare… La naiba, n-am văzut ce stradă… Cred că îmi pierd minţile! Auzi, să caut o casă din vis; şi o fată din vis!”

Coteşte apoi pe o altă stradă. Casele sînt toate frumoase, mari, dar niciuna nu este exact ca aceea din vis. La un moment dat, ajunge în dreptul uneia care seamănă mai bine. Opreşte maşina. Coboară. Se plimbă puţin pe trotuar, uitîndu-se lung la casă. Apoi, dintr-o dată se hotărăşte şi încearcă poarta.

                                    Pavel

                        “Nu poate fi aici… Ea nu încuie niciodată…”

Totuşi, sună la sonerie. După cîteva secunde, apare în uşă un bărbat între două vîrste, în halat.

                                    Bărbatul

                        Bună ziua. Pot să vă ajut cu ceva?

                                    Pavel

Bună ziua… Îmi cer scuze! Caut o tînără, locuieşte, de fapt are atelierul de creaţie într-o casă cam ca a dumneavoastră…

            Bărbatul

Aici nu este nici un atelier…

            Pavel

Înţeleg. Nu aveţi cumva cunoştinţă de un astfel de atelier de creaţie, prin apropiere? Pe domnişoară o cheamă Theodora…

            Bărbatul

(stă o clipă pe gînduri)

Este doar un fotograf, cîteva case mai jos. Are reclamă la poartă… Întrebaţi-l pe el, poate ştie… Îmi pare rău.

            Pavel

Vă mulţumesc. Şi încă o dată, scuzaţi deranjul.

            Bărbatul

La revedere.

            Pavel

(pornind în direcţia arătată de bărbat)

La revedere.

Merge pe jos puţin, pînă vede o reclamă luminoasă pe care scrie “Foto Studio”. Ajunge la casă. Poarta este deschisă. Intră. Pe colţul zidului este o săgeată indicatoare “Spre Foto Studio”. Ocoleşte zidul casei în direcţia arătată. O uşă de stejar este intrarea în atelier. Ciocăne, apoi deschide uşa şi intră. Înăuntru, se află o femeie cam la 35 de ani, care supraveghează un aparat din care ies gata developate pozele.

                                    Pavel

                        Bună ziua.

                                    Femeia

                        Bună ziua.

                                    Pavel

                        Aş avea o întrebare…

                                    Femeia

                        Spuneţi, vă rog.

                                    Pavel

Caut o tînără artistă. Mă gîndeam că poate aţi auzit dumneavoastră de ea… Locuieşte într-o casă asemănătoare cu cea de la numărul 29, mai sus.

            Femeia

Cum se numeşte? Şi ce fel de artistă este?

            Pavel

Se numeşte Theodora. Şi creează… nici nu ştiu exact ce… un fel de dans modern, mai special, deosebit, cum nu am mai văzut…

            Femeia

(întrerupîndu-l)

Teodora şi mai cum?

            Pavel

Theodora, cu Th… Nu mai ştiu. Theodora şi-atît…

            Femeia

N-o cunosc. Îmi pare rău.

            Pavel

Nu trebuie să vă pară… De fapt nici nu ştiu dacă există… Dar o s-o găsesc eu. Mulţumesc. La revedere.

Iese. În spate se aude vocea femeii răspunzîndu-i la salut. Pavel se întoarce la maşină şi pleacă. Mai încearcă pe o stradă, apoi pleacă în viteză. Îl vedem oprind la un stand de ziare, de unde cumpără cîteva reviste şi unul sau două ziare. Întors în maşină, începe să răsfoiască revistele. Apoi, ziarele, căutînd rubricile culturale. Ochii i se opresc la un moment dat pe o reclamă. Citeşte:

                        Pavel

“Noi vă ajutăm să găsiţi tot ce aţi pierdut. Şi chiar mai mult!

Agenţia de detectivi particulari Discovery…

(zîmbeşte)

De ce nu?

Porneşte maşina.

            Viaţa noastră este atît de goală încît de cele mai multe ori mă întreb care este miracolul ce ne ţine în viaţă; omul este prin definiţie o fiinţă abandonată într-o lume în care nu se poate adapta şi atunci inventează; fericiţi sînt cei care nu realizează că totul este suferinţă şi nimicnicie, sinucigaşii eşuaţi de la limita răbdării disperării ca mine îşi găsesc salvarea în scris, de exemplu ce poate fi mai salvator decît să-ţi aşterni pe hîrtie amintirile fie din copilărie fie din eternitate, cele mai fericite sau cele obişnuite: scrisul e, cum zicea profu’ în cu totul alt context, despre altcineva, însă se potriveşte şi aici, ca un chirurg de talie mondială ce desparte fără greş putreziciunea minţii de ceea ce e sănătos; dar la urma urmei ce e sănătos? pe tărîmul acela încă necunoscut în ciuda a ce vor spune psihiatrii, necunoscut în primul rînd pentru că nici o minte nu seamănă cu alta în ciuda faptului că materia ce le alcătuieşte este aceeaşi, nimic nu este clar, pînă şi ideile vin sub formă de flash-uri pe care dacă nu le prinzi, dacă nu le captezi le pierzi, uneori aş fi vrut să fiu un simplu ţăran dintr-un sat de munte, să am în faţa ochilor măreţia şi nemărginirea, să colind şi să urlu cu lupii la lună şi la zăpada care ţine mai mult decît la cei de jos, din vale, să nu cunosc disperarea ci doar epuizarea fizică după o zi de muncă dintre cele mai grele care există, cum ar fi să faci fîn pe o pantă abruptă, să coseşti să împrăştii să aduni să cari cantităţi enorme de iarbă uscată cu un miros inconfundabil, să ai pentru zecile de animale care-şi vor cere partea peste iarnă, pentru că şi ele la rîndul lor îţi vor da mîncarea zilnică, acum aş vrea dar ştiu că nu aş rezista, nu sînt făcut pentru o asemenea viaţă tihnită, mintea mea nu are odihnă, corpul mi se epuizează la cel mai mic efort de parcă aş suferi de o boală necunoscută şi bineînţeles incurabilă, e boala sufletului ce nu găseşte liniştea şi caută mereu altceva mereu altceva pentru că nu e mulţumit niciodată şi cum ar putea să fie într-o lume în care suferim fără să ştim, trăim într-un spaţiu vid, la fel de nelimitat ca şi golul din noi, ne tîrîm micile noastre ambiţii sociale viermuim ciocnindu-ne unii de alţii urîndu-ne ne îmbătăm cu iluzii sau cu alcool cît mai mult cît mai tare şi abia cînd frica de moarte ne cuprinde începem să ne punem întrebări şi să căutăm să ne schimbăm, dar fireşte atunci e prea tîrziu omul ar fi putut fi ceva mai bun, măcar cît un animal, dacă lumina clară a morţii iminente l-ar fi însoţit pe tot parcursul vieţii, ghinion că există uitarea, de scurtă sau de lungă durată, şi televiziunea; ambele ne împrăştie gîndurile goale pînă la neregăsire, şi totuşi, nu e extraordinar că trăim?

            Aş fi vrut să am puterea regenerativă a unei plante: cînd am tăiat vîrfurile trandafirului japonez şi le-am pus în apă au făcut rădăcini şi acum sînt entităţi independente de corpul din care au fost desprinse; acum face flori, chiar dacă a suferit cît timp am fost plecat, şi l-am găsit aproape uscat: este uimitor cît de bine şi-a revenit, e drept că unele frunze au pălit în galben şi au căzut uscate, dar marea majoritate s-au reînverzit şi s-au îndreptat, şi mă gîndeam dacă i s-ar întîmpla unui om să se usuce pe picioare aşa cum s-a uscat el, nu şi-ar mai reveni niciodată, darămite să mai facă şi flori, îmi amintesc astfel de primul meu trandafir japonez, soţia de atunci a unui mai mult decît prieten avea unul de alt soi, se înălţase drept în sus, pînă la tavan, trebuia să-l oprească, i-a tăiat atunci, cînd eram cred pe clasa a douăsprezecea, vîrful, plus alte două crenguţe ce se lungiseră prea mult, şi eu am fost fericitul care le-a primit, le-am dus acasă şi le-am plantat, s-au prins imediat, le-am comunicat vestea cu bucurie, erau nerăbdători să o afle iar eu întîrziasem să le-o dau, aşteptam de fapt şi eu miracolul atît de simplu al mutării vieţii dintr-un ghiveci într-altul şi doream să fiu sigur, au fost frumoşi pînă cînd a venit iarna plecării mele de acasă şi au îngheţat, cred că pe unul am reuşit să-l aduc la Cluj, în studenţie, dar şi acesta a murit la un moment dat, nu mai ştiu din ce cauză, probabil nu i-a priit mediul de cămin, capabil să ne omoare şi pe noi, cei mai rezistenţi dintre tineri, rectorul de atunci care a mai rămas rector mult şi bine, răspundea protestelor noastre de studenţi la filosofie obligaţi să stea cîte cinci într-o cameră în care şi patru erau prea mulţi, că de-abia ne călim, ne-am călit pe naiba, corpul era supus perpetuu pericolelor îmbolnăvirilor, iar minţile noastre nu cred că au ieşit mai întărite din această experienţă, noroc că ne aveam unii pe alţii, uneori ne certam, fără însă a ţine mînie, de cele mai multe ori ne îmbătam, povestind pînă noaptea tîrziu vrute şi nevrute, deseori chiar serios, îmi lipsesc acum argumentele şi mai ales contrargumentele retoricii noastre, aş vrea să mai existe asemenea nopţi, mă bucur măcar că mi-a fost dat să le trăiesc şi să le păstrez undeva prăfuite în amintire

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: