Magic (5)

Romanul unui scenariu

Dragi prieteni, sunteți norocoșii cititori ai unui roman de-al meu scris prin 2004-2005 și terminat în 2006, și nepublicat încă! O să-l postez aici în foileton, special pentru voi. Din păcate nu există o versiune în limba engleză, dar cu atîtea softuri de online translate, cred că oricine se poate descurca să-l citească.

Romanul este un experiment, un roman al unui scenariu, chiar așa cum îi spune și subtitlul. Sper să vă placă. Nu uitați să dați follow (sau subscribe), pentru a fi la curent cu noile postări. Enjoy!

Pentru Laura, Vlaicu, Victor

5.

            Theodora

Să mergem, dacă eşti gata.

            Pavel

Cred că da. Ciudat, nu mă simt obosit deloc. Cît e ceasul?

(îşi priveşte ceasul de mînă, îl pune la ureche, apoi se uită la pe cel de pe perete, care arată acum 11.40)

E încă devreme.

(îşi mai pune o dată ceasul la ureche)

Al meu s-a oprit; am uitat să-l întorc… Am zis că trebuie să-mi cumpăr unul cu baterie, mereu uit să-l trag…

(începe să-l întoarcă)

            Theodora

Vino. Să continuăm…

Ajung lîngă o uşă dublă, care se deschide cînd se apropie de ea. De cealaltă parte sînt două tinere îmbrăcate în voal; o mînă o ţin pe clanţele uşilor, cu cealaltă fac un gest de “poftiţi, intraţi”. Este o sală mare, cu o baie imensă în mijloc. Se aude o muzică orientală. Pe marginea bazinului şi în apă sînt o mulţime de tinere goale. Se zbenguie, rîd, cîntă. Este o atmosferă veselă, care îi molipseşte şi pe cei doi; zîmbesc amîndoi. Au pe ei nişte halate pufoase de baie.

                                    Theodora

                        Să înotăm puţin.

Îşi lasă halatul să alunece de pe corp şi plonjează în apă. După o clipă de ezitare, Pavel face acelaşi lucru. Înoată amîndoi, apoi încep să se joace cu toţii, stropindu-se unii pe alţii, rîzînd. După puţină vreme, Theodora iese pe partea cealaltă, unde o aşteaptă o tînără cu un prosop mare. Iese apoi şi Pavel, care este de asemenea aşteptat. Se şterg, apoi Theodora îi face semn să o urmeze. Se îndreaptă către uşă. Două tinere îmbrăcate de asemenea în voal o deschid, iar cei doi trec pragul dincolo. Sînt îmbrăcaţi amîndoi, Pavel cu hainele dinainte, Theodora din nou cu o rochie, roşie de data aceasta. Camera este nu foarte mare, vopsită în diverse nuanţe de albastru. Inclusiv mobila şi covorul sînt pe fonduri albastre. Discuţia celor doi are loc în pragul uşii. Scena este privită din camera albastră, astfel că noi nu-i vedem decît pe cei doi şi uşa din spatele lor.

                                    Theodora

                        Care este visul tău cel mai ascuns?

                                    Pavel

Visul cel mai ascuns? Nu ştiu… Să-mi iasă filmul… să reuşesc să-l termin. Să termin un film bun, excelent…

                                    Theodora

                        (îl întrerupe)

                        Ei haide. Eu ziceam de visul cel mai ascuns, nu de dorinţa cea mai evidentă!

                        (îi zîmbeşte)

                                    Pavel

                        Nu ştiu… Nu m-am gîndit niciodată…

Care este al tău?

            Theodora

Eu te-am întrebat prima… Dar o să-ţi răspund, din spirit de ospitalitate: doar sînt gazda…

Timpul!

            Pavel

Da, timpul… Îmi amintesc… Poţi totuşi să fii mai explicită?

            Theodora

Pe scurt, să înving timpul. Să-l cuceresc. Să fiu stăpîna Timpului, cu t mare.

            Pavel

Şi cum o să faci asta?

            Theodora

Deocamdată caut. Prin artă… Însă o să vină vremea aceea…

(îşi întrerupe gîndul)

Îţi aminteşti dansul celor trei fete? Cum ţi s-a părut?

            Pavel

Foarte interesant. Dar am mai văzut…

            Theodora

(întrerupîndu-l)

Ai mai văzut dansuri, poate chiar în stilul acesta. Dar nu la fel. Pentru că ceea ce ai prins, a fost doar forma. Ţi-a scăpat fondul…

(se opreşte)

            Pavel

(după cîteva secunde de aşteptare)

Care este?

            Theodora

Eram eu, doar eu.

            Pavel

Erai tu, unde?

(stă o clipă pe gînduri, apoi faţa i se luminează)

Vrei să spui că…

Theodora

(dă aprobator din cap)

Exact.

            Pavel

(puţin încurcat)

Dar cum este posibil?… Erau trei dansatoare… E drept că… dar era întuneric şi nu puteam să-mi dau bine seama…

(după o clipă de meditaţie)

Dar tînăra care ne-a servit şi care semăna puţin cu tine?

            Theodora

Să mai înaintăm… Toate lucrurile astea o să se dezvăluie singure.

Păşesc în cameră. Camera este neschimbată (mobila, covorul, etc.), mai puţin culoarea; nu mai este pe fond albastru, ci roşu închis, aproape maro. Rochia Theodorei este însă albastră. Pavel nu este deloc surprins. Nu se ştie dacă sesizează aceste schimbări, pentru că nu ne va spune niciodată. Camera nu pare la prima vedere mare sau neobişnuită, dar toată conversaţia următoare are loc în timp ce ei o traversează. Vor trece pe rînd pe lîngă tot felul de lucruri: un dulap mare, un fotoliu, o bancă aflată lîngă un copac. Nu se va vedea nici o creangă, ci doar tulpina copacului.

                                    Theodora

Bunicul meu dinspre mamă a fost indian. Din India. Soţia sa era din Tibet. N-am înţeles niciodată cum au ajuns ei în România… probabil nu au suportat colonizarea britanică… au ales şi ei libertatea exilului. Sau poate…

            Pavel

Interesantă combinaţie… indieni din America şi indieni din India. Părinţii tăi cred că au fost…

            Theodora

(îl întrerupe)

Nu. Bunica dinspre tată a fost româncă. Ţi-am spus doar de bunicul meu că era indian. Bunica era răpitor de frumoasă. Lumea zice că am moştenit-o, dar nu cred; mai mult, îmi place să cred că de la fiecare am cîte ceva.

            Pavel

(admirativ, dar nu exagerat)

Eu unul sînt sigur. Acum înţeleg de unde preocupările tale… cred şi eu, cu asemenea gene… Nici nu ştiu ce să mai zic. Sînt atît de fericit că te-am întîlnit…

            Theodora

Spune-mi doar care este visul tău cel mai secret. Eu ţi l-am spus pe-al meu.

            Pavel

(rîzînd)

Dar ştiu că eşti insistentă. Să ne aşezăm.

Se aşează pe bancă. Covorul, de cîteva secunde începuse să semene a alee de parc. Din copac cad cîteva frunze, de soiuri diferite. Pavel ridică o frunză de stejar, cufundat în gînduri.

                                    Pavel

                        (începe să povestească)

Cînd eram de vreo trei-patru ani, mi s-a întîmplat cel mai interesant lucru posibil. Cel puţin aşa am crezut pînă astăzi. De aceea a rămas şi cea mai vie amintire a mea.

Imaginile se vor muta în timp ce Pavel rosteşte următoarea propoziţie, arătînd ce povesteşte el.

                                    Pavel

                        Eram un băieţel liniştit, dintr-o familie bună, veche…

            Era într-o vară, într-o zi însorită, mă jucam şi eu cu un ciocan şi nişte cuie, făcîndu-mi de lucru, meşterind ceva din nişte scînduri, nu contează prea mult ce, în fiecare zi construiam ceva pentru ca în următoarea zi să reconsider proiectul şi să schimb design-ul, cum s-ar spune astăzi, făcînd mereu altceva, la fel de inutil, dar tot aşa de important, pe poartă intră un prieten, un coleg, e brunet, poartă pantaloni scurţi şi un tricou, vorbeşte repede, repezit, abia are timp să sufle, salut, ai auzit… s-a spînzurat unu’…, nu-mi venea să cred, mai auzisem eu de tot felul de persoane care se sinuciseră, dar acesta era atît de aproape, de recent, încît trupul încă îi atîrna, am hotărît să mergem într-o secundă, nu era departe, după grădini, să tot fi fost vreo doi kilometri de casa mea, distanţele însă nu contau la vîrsta aceea, aveam poate zece ani, poate mai mult, sau mai puţin, deschid poarta, ieşim şi pornim pe un trotuar cu dale mici, pe lângă un gard negru, din lemn, aflat în dreapta, la stînga, mai întîi o porţiune de iarbă, un copac, buruieni, pe alocuri se mai văd urme de fîn uitate de vinerea trecută, cînd a fost tîrgul săptămînal, bălegar necurăţat, deja uscat, mai la stînga, o bordură joasă ce separă porţiunea de pămînt şi iarbă de drumul încă neasfaltat, plin de praf, după cîteva zile fără ploaie, chiar dacă la trecerea unei maşinii praful se ridica pînă la cer parcă tot era mai bine decît cînd ploua şi se formau nişte băltoace şi noroaie de nu puteai trece pe nicăieri, fără să intri cu jumătate de picior în mizeria noroioasă, în stînga drumului, bordura înaltă a rîului, digul, cum o numeau localnicii, mai ales copiii, din cauza multelor inundaţii, se reuşise construcţia, pe cele două maluri, a digului care mergea alături de rîu de la intrare pînă la ieşirea din oraş, casa mea a fost pînă la jumătate sub ape de două sau trei ori, am şi o fotografie de la ultima inundaţie, apoi au făcut digul şi am scăpat de inundaţii, însă cu preţul distrugerii unei zone de un pitoresc superb, o vale plină de tei, o stradă încă mai păstrează numele de aleea teilor, însă nu mai e nici urmă de ei, la prima intersecţie a trotuarului meu cu un altul, o luăm la dreapta, urcînd, pe lîngă o fîntînă, de cîte ori, în iernile copilăriei, nu m-am tamponat cu sania de ea, pînă sus la o şosea, aici, la stînga, pînă la următoarea intersecţie, cu “hula”, un alt loc perfect pentru săniat, mai ales că, pe lîngă că în restul anului era redusă circulaţia maşinilor, de-a dreptul comic, o zi circulau cele cu soţ, o zi cele fără, iarna pe aici era oprită cu totul, iar de multe ori era interzisă pretutindeni, cei care aveau numai de cîştigat eram noi, copiii şi săniile noastre, ne apuca miezul nopţii şi nu ne păsa, oricum era vacanţă şi altă distracţie nu aveam, televiziunea nu ne dădea decît programul obişnuit de două ore, de vizite ale tovarăşului şi de împliniri măreţe, temele pentru vacanţă puteau aştepta, şi o făceau, întotdeauna pînă în ultima săptămînă de vacanţă, cînd intram în criză de timp şi petreceam aproape toată ziua la masa de studiu, scriind, calculînd, învăţînd, dar merita, apoi, pe hulă în sus, la dreapta, după cîţiva zeci de metri drumul asfaltat se termină, la fel şi casele, sîntem deja afară din oraş, o luăm la dreapta, pe o ulicioară, printre copaci, sărim un gard, ajungem într-o livadă cu meri, în special, dar se pot vedea şi alţi pomi fructiferi, pe ici pe colo, nu ne oprim de data asta la cules de mere, nici nu ne jucăm prin pomi cu suflători cu cornete de hîrtie, am căzut odată dintr-un măr, eram aproape în vîrf, şi spionam duşmanul care se apropia, apoi am tras, a tras şi el, m-am ferit şi am alunecat, cădere liberă spre pămînt, cu capul în jos, norocul nu m-a ocolit nici de astă dată, la ultima creangă am rămas agăţat de încheietura din spate a genunchilor, cu capul atîrnînd la mai puţin de un metru de pămînt, continuăm să mergem în viteză, ieşim din livadă, ajungem în faţa unui deal cu păşune, pînă sus, unde mai există cîţiva copaci, ne oprim, uitîndu-ne în sus, căutînd cu privirea, uite-l, zic, pornim spre copacul unde încă atîrnă cadavrul spînzuratului, ne apropiem înfriguraţi, ne oprim la cîţiva metri de el, neîndrăznind să ne apropiem mai mult, creanga de care acesta se spînzurase se curbase, se lăsase la pămînt, aşa încît picioarele mortului atingeau pămîntul şi erau puţin îndoite, omul era alb la faţă, limba îi atîrna în afară, neadiind nici o pală de vînt, era nemişcat, părea împietrit, crescut, mai degrabă, din pămînt spre funie şi spre creangă, prima dată nu înţeleg, cum a reuşit, din picioare? întreb, poate s-a lăsat din cauza greutăţii… dup’aceea…, îmi răspunde amicul, da! altfel n-ar fi fos’ posibil…, întăresc eu, ne învîrtim în jurul lui, păstrînd totuşi distanţa de vreo zece metri, de vreo două trei ori, apoi ne hotărîm, hai să mer’em, spun, nu mai vreau să stau…, să n-aşteptăm să vină să-l deie jos? ce rost are? spun, apoi pornesc neuitîndu-mă în urmă, stai mă, că vin şi io, strigă el în urma mea, fugind să mă ajungă

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: