Magic (4)

Romanul unui scenariu

Dragi prieteni, sunteți norocoșii cititori ai unui roman de-al meu scris prin 2004-2005 și terminat în 2006, și nepublicat încă! O să-l postez aici în foileton, special pentru voi. Din păcate nu există o versiune în limba engleză, dar cu atîtea softuri de online translate, cred că oricine se poate descurca să-l citească.

Romanul este un experiment, un roman al unui scenariu, chiar așa cum îi spune și subtitlul. Sper să vă placă. Nu uitați să dați follow (sau subscribe), pentru a fi la curent cu noile postări. Enjoy!

Pentru Laura, Vlaicu, Victor

4.

Cei doi intră într-o primă cameră, cu perdele groase, care acoperă întreaga suprafaţă a ferestrelor. Este slab luminată (cum vor fi de altfel toate celelalte încăperi), ceţoasă. Se zăresc tot felul de umbre alergînd pe pereţi, şi se aud şoapte, bolboroseli, foşnituri. Cei doi traversează camera, în timp ce Theodora continuă să vorbească:

                                    Theodora

Am fost o fetiţă singuratică, cînd eram copil. Nu aveam prietene cu care să mă joc. Petreceam cea mai mare parte a timpului visînd sau citind. Aveam însă un tovarăş de nădejde, un prieten adevărat care nu m-a trădat niciodată. Mă lăsa să-l îmbrăţişez, să mă caţăr în el, să stau la umbra lui cît doream. Era pomul meu! Era bătrîn şi înţelept. De la el am învăţat mai mult decît de la oricine altcineva – familie, şcoală, şi-aşa mai departe. L-am iubit cum n-am iubit pe nimeni…

(tace două secunde, puţin tristă, apoi zîmbeşte şi continuă)

Nu am decît amintiri plăcute. Am dobîndit astfel – sau poate m-am născut cu ceea ce se numeşte percepţie extrasenzorială. Puteam vedea ceea ce alţii nu vedeau, auzi lucruri de neauzit, simţi, ghici, prevedea. În şcoală am avut şi necazuri, dar şi bucurii – la vîrsta aceea doream şi eu să fiu populară, să mă placă colegii – şi am profitat exagerat de darul meu: le spuneam colegelor şi colegilor cînd o să avem teste, ce subiecte o să primim, etc. Faptul că întreaga clasă lua note bune nu a trecut neobservat, şi pînă la urmă cineva nu a rezistat presiunii şi a vorbit. Am fost nefericită şi în suferinţă multă vreme, dar apoi am realizat că asta m-a salvat. Puteam pierde darul…

Ajung la uşă. Theodora se opreşte.

                                    Theodora

                        Eşti pregătit?

                                    Pavel

Da. Cred… Pentru ce? Mă simt puţin ameţit, dar povestea ta este captivantă. Cîţi ani ai? Cînd s-au întîmplat toate astea?

            Theodora

(deschizînd uşa)

Vom face atunci o mică pauză în camera asta. Poţi să te aşezi comod pe canapeaua aceasta. Eu o să-ţi aduc ceva să te reîmprospăteze.

O a doua cameră, fără fotolii, dar cu o sofa de stil vechi în mijloc. Theodora iese. Pavel se lungeşte pe sofa, frecîndu-se la frunte. Gîndeşte:

            Pavel

“Nu sînt deloc obosit. E încă devreme.”

Priveşte ceasul de pe perete; arată ora 11.20. Închide puţin ochii. O secundă doar, căci o atingere blîndă îl face să tresară. O tînără, seamănă cu Theodora, dar totuşi parcă nu este ea, îi zîmbeşte blînd şi îi întinde o cană de porţelan, aburind. Pavel o ia, mulţumeşte, ar vrea să o întrebe ceva dar fata nu stă, ci se retrage imediat. Cînd se ridică, în planul îndepărtat va trebui să se vadă şi ceasul de perete, dar nu foarte clar şi doar cîteva clipe, în trecere, arătînd ora 12.00. Pavel soarbe puţin. Stă pe gînduri, luînd din cînd în cînd cîte o sorbitură. O uşă se deschide în spate. Pavel se răsuceşte brusc să se uite, dar răstoarnă lichidul din cană. Este Theodora. Este îmbrăcată simplu, modern, cu blue jeans şi cămaşă.

                                    Pavel

                        Îmi pare rău… M-ai luat prin surprindere… Eram… Îmi pare rău!

                                    Theodora

                        Nu face nimic. O să curăţăm.

Cînd spune asta, uşa se dechide şi tînăra dinainte întră, tot zîmbind. Are în mînă o pipă care fumegă. O dă Theodorei, apoi trece un şervet deasupra petei care dispare. Apoi iese.

                                    Pavel

                        (încă încurcat)

                        Îmi cer scuze. Am fost neatent…

                                    Theodora

                        Poftim. Asta o să te liniştească.

Îi întinde pipa. Pavel are la început un gest care ar vrea să spună că nu fumează, dar se opreşte, ia pipa şi trage din ea. Apoi o dă înapoi Theodorei, care trage şi ea cîteva fumuri. Se repetă scena, în timp ce discută.

                                    Pavel

                        Eu de fapt nu fumez…

                                    Theodora

                        Nici eu. Dar pipa aceasta este cu totul altceva.

                                    Pavel

                        În ce sens?

                                    Theodora

                        Am moştenit pipa aceasta de la bunicul meu dinspre tată, care era indian…

                                    Pavel

                        (o întrerupe)

                        Indian!?

                                    Theodora

                        (în timp ce povesteşte se aud sunete şi ritmuri specifice)

Exact. Din America. El mi-a spus că este pipa şamanului tribului său; tribul a fost exterminat aproape complet, aşa cum s-a întîmplat cu toate celelalte triburi de indieni. Bunicul meu nu a suportat viaţa în captivitate, în rezervaţii, cum le numesc americanii, şi astfel a emigrat în Europa. Nu ştiu cum l-au adus paşii în România, dar l-au adus, şi i-a plăcut, aşa că a rămas, s-a însurat şi a trăit aici tot restul vieţii, la ţară, în mijlocul naturii, aşa cum era obişnuit. A ştiut el ceva… Iar pipa mi-a dat-o mie. Te ajută să intri în legătură cu spiritele, zicea el, mai ales cu cel propriu.

            Pavel

Lui Socrate i-ar fi plăcut bunicul tău…

            Theodora

Şi nu numai lui. Eu l-am iubit, dar a murit înainte să cresc suficient ca să-l înţeleg. Acum cred că aş fi fost pregătită, dar…

                        Pavel

                        Eu cred că l-ai moştenit pe bunicul tău, şi că spiritul lui e viu în tine…

                                    Theodora

Aş mai fi avut cîteva întrebări să-i pun… Aşa, va trebui să le aflu singură răspunsul….

            Pavel

(după ce aşteaptă cîteva secunde, în linişte)

Şi eu tot cu bunicii am avut noroc. De exemplu bunicul, din partea mamei, mi-a povestit povestea naşterii mele…

Un salon de spital. Mai multe femei gravide gem, aşteptînd să le vină timpul să nască. Imaginea iese încet, fără grabă, din salon şi se îndreaptă spre sala de naşteri. O lumină albă apoasă, ireală, ca o ceaţă feerică, învăluie salonul. Se apropie de o femeie, tînără, frumoasă, brunetă, cu ochii mari, căprui. În jurul ei, două asistente şi moaşa. Tînăra, cu faţa transpirată, priveşte senină totuşi, zîmbind chiar, pe geam, odată cu imaginea. E vară, soarele luminează şi încălzeşte mica biserică de peste drum, ale cărei clopote încep să bată. Se aude atunci un plînset de nou-născut. Imaginea se întoarce brusc la femeia care, deşi vizibil epuizată, întinde mîinile spre copil. Este băiat. Dar o apucă durerile din nou. Moaşa ţipă:

                                    Moaşa

                        Avem gemeni!

                        (apoi, către tînăra mamă)

                        Haide, dragă, încă o dată! Mai împinge o dată! Încă puţin! Încă o dată!!!

Al doilea băiat se naşte. Tînăra mamă este în culmea fericirii.

                                    Tînăra mamă

                        Doi băieţi…! doi băieţi…!

Asistenta 1 o întreabă pe femeie:

                                    Asistenta 1

                        Cum o să-i botezaţi?

                                    Tînăra mamă

                        Dacă tot a vrut Dumnezeu să le dea viaţă de 29 iunie… o să-i cheme Petru şi

                        Pavel.

Se aude glasul celeilalte asistente, isterizat de-a dreptul, strigînd:

                                    Asistenta 2

                        D-le doctor, d-le doctor, veniţi repede.

Toată lumea se pune în mişcare. Agitaţia o cuprinde şi pe tînăra mamă, care nu pricepe ce se întîmplă, dar îşi dă seama că ceva nu este în regulă.

                                    Tînăra mamă

                        Ce se întîmplă?

                        (încearcă să se ridice în capul oaselor, dar nu reuşeşte, şi se            prăbuşeşte

                        înapoi pe pernă)

                        Pentru Dumnezeu, spuneţi-mi ce se întîmplă?

                                    Doctorul

                        (soseşte cu o figură tristă)

                        Ne pare rău, dar primul copil…

                        (se uită pe o fişă)

                        … Petru, nu a supravieţuit. Al doilea este însă bine, sănătos! E un băiat de 4 kg…

Nu mai apucă să continue, pentru că tînăra mamă izbucneşte în plîns, hohotind. Doctorul îi strînge uşor mîna, a îmbărbătare, apoi părăseşte salonul, trist. Asistenta 1 îi aduce mamei bebeluşul sănătos. Tînăra mamă îl ia şi îl strînge la piept, plîngînd mocnit.

                                    Tînăra mamă

                        Pavele, dragul mamei, tu să nu mă părăseşti niciodată!

            La înmormîntări mereu mi-au plăcut două lucruri: primul, mîncarea, extrem de gustoasă, cum numai la nunţi am mai mîncat, probabil, mă gîndeam, pentru că se face atît de multă deodată, de aceea, şi se pun găini grase în supă, şi multe condimente în orez, cel mai mult îmi plăcea coliva, am mîncat o dată la moartea bunicului, vitreg ce-i drept, dar care mă plăcea, la ţară, după ce bolise ani întregi, lăsînd toată gospodăria pe umerii bunicii mele, nu mai ştiu exact în ce perioadă a anului a fost, de s-a dat colivă de grîu, ornată cu bombonele de ciocolată şi de fructe, cît timp ei au dus mortul în cimitir eu am rămas la căminul cultural cu misiune de gradul zero din partea tatălui meu să nu las pe nimeni să se atingă de băutură pînă nu se întoarce tot poporul, a venit la un moment dat un frate de-al bunicii mele, să guste ţuica, iar eu, nu se poate, mi-a spus tăticu’ că nimeni n-are voie să bea pînă nu stă toată lumea la masă, şi el, da’ mă copile, numa’ s-o gust, nici pe mine nu mă laşi, nu, şi nu a băut, nici el, nici alte neamuri, mă şi mir cum de au ascultat de un copil de numai cîţiva ani, probabil că ştiau că eu am dreptate iar ei nu, iar determinarea şi hotărîrea mea i-a copleşit, cînd s-a întors lumea de la cimitir, şi tatăl meu cu ei, i-a spus unchiul, pe jumătate mîndru, pe jumătate supărat, că nu am vrut să-l las să bea nici măcar o gură de rachiu, tatăl meu a zîmbit şi mi-a spus că o gură puteam şi eu să-l las, adică cum, i-am spus, dacă l-aş fi lăsat pe el, ar fi trebuit să-i las pe toţi, iar dacă îl lăsam să bea o gură putea să ceară şi a doua, şi aşa mai departe, şi cum l-aş mai fi putut opri apoi, cine ar fi ascultat de un simplu copil, în anumite veri petreceam cîte o săptămînă două în satul lor, pe cale de dispariţie, nemaifiind locuit decît de bătrîni, care încetul cu încetul se sting, casele rămîn goale, pămîntul nelucrat, dar nu-mi plăcea cînd băteau cuie în sicriu, oamenilor le era frică ca morţii să nu mai iasă, auzisem destule poveşti de speriat copii, al doilea, cîntarea de adio, cu adevărat deşertăciune sînt toate, şi viaţa aceasta este umbră şi vis, o ştiam toată pe atunci şi o cîntam împreună cu tatăl meu, cînd era bine dispus, pînă începea mama să strige la noi să tăcem, dar noi nu tăceam, căci în deşert se tulbură tot pămînteanul, cunoscusem un băiat cu un an sau doi mai mare decît mine, într-o vară, stăteam toată ziua cu picioarele în apa pîrîului ce străbătea satul, casa bunicii mele era acolo, pe vale, casa bunicii lui tot pe vale, cîteva case mai jos, în faţă creştea pe deasupra pomilor un deal cît un munte, mi-a luat mult timp pînă l-am urcat prima oară, mi s-a părut o adevărată escaladare, dragostea mea pentru munte îşi are probabil rădăcinile în înălţimile acelui deal, mă păcălise că în apă sînt lipitori şi deja mi-era teamă să înaintez înspre izvor, mergeam deja de multă vreme împreună cu el, lipitorile îţi sug sîngele, sînt nişte mici vampiri, îmi spunea, dar nu am întîlnit nici una, e posibil să fi existat mai în susul rîuleţului, dar pînă unde am ajuns noi, nu, în vara cealaltă l-am reîntîlnit şi nu mi-a venit să cred, fusese de aceeaşi înălţime cu mine anul trecut, crescuse acum aberant de mult, adevărul e că a ajuns pînă la urmă să aibă peste un metru optzecişiceva, poate chiar nouăzeci, eu n-am fost la fel de norocos, am început să cresc mai serios abia în liceu, pe clasa a opta toţi băieţii erau mai înalţi decît mine, iar dintre fete doar cîteva erau mai scunde, s-a remediat situaţia începînd cam de prin clasa a zecea, pentru mine a fost un test de voinţă, voiam să cresc şi această dorinţă m-a împins, atunci mi-am îmbunătăţit şi detenta, prin săriturile pe care le făceau zilnic pentru a forţa bicisnicul trup vorba unui bun prieten plecat de mult dintre noi într-o lume mai bună, adică în america, să se lungească, am jucat şi baschet, chiar dacă niciodată nu am fost prea talentat la sport, după ce rezolvasem problema care mă ţinuse în frîu, focalizat numai pe ea, puteam începe un alt test de ambiţie, dincolo de ceea ce reuşeam la şcoală, unde n-am prea luat premii, însă am învăţat cu uşurinţă, era vremea să devin dintr-un simplu individ deştept genial

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: