Magic (3)

Romanul unui scenariu

Dragi prieteni, sunteți norocoșii cititori ai unui roman de-al meu scris prin 2004-2005 și terminat în 2006, și nepublicat încă! O să-l postez aici în foileton, special pentru voi. Din păcate nu există o versiune în limba engleză, dar cu atîtea softuri de online translate, cred că oricine se poate descurca să-l citească.

Romanul este un experiment, un roman al unui scenariu, chiar așa cum îi spune și subtitlul. Sper să vă placă. Nu uitați să dați follow (sau subscribe), pentru a fi la curent cu noile postări. Enjoy!

Pentru Laura, Vlaicu, Victor

3.

                                    Pavel

                        A cui este casa aceasta?

                                    Theodora

                        Are vreo importanţă?

                                    Pavel

                        (pe gînduri)

                        De fapt, nu.

                                    Theodora

                        (deschizînd uşa unei camere)

                        Ce serveşti? O băutură, o cafea? Poate un ceai negru?

                                    Pavel

                        Mulţumesc, o să iau un coniac, dacă ai. Frigul serii mi-a intrat pînă în oase.

                                    Theodora

                        Sigur. Te rog, ia loc.

Camera în care au intrat este destul de mică, cu uşi pe toate patru laturile. Pavel se aşează pe un fotoliu, în mijlocul camerei. Fotoliul se poate roti. Theodora iese pe una dintre uşi, iar după ce Pavel se roteşte de cîteva ori cu fotoliul, nu mai ştie pe care uşă au intrat şi pe care a ieşit Theodora. Astfel, se ridică şi vrea să deschidă o uşă. Este încuiată. Se îndreaptă către cea din stînga. Tot încuiată. Cea de lîngă, asemenea. Cînd se apropie de cea de-a patra, aceasta se deschide şi intră Theodora cu o tavă.

                                    Theodora

                        Dar te rog, ocupă loc.

                                    Pavel

                        (executîndu-se)

                        Sigur. Am vrut doar… pot să te ajut?

                                    Theodora

                        Mulţumesc. Eşti drăguţ. Mă descurc.

Aşează tava cu sticla de coniac şi cîteva pahare pe o măsuţă din faţa fotoliului. Noi o vedem pentru prima oară. Apoi Theodora se aşeză şi ea pe al doilea fotoliu, pe care de asemenea îl vedem pentru prima oară.

                                    Theodora

                        (după ce toarnă în pahare)

                        Noroc. Şi succes!

                                    Pavel

                        (ciocnind cu ea)

                        Mulţumesc. Şi ţie la fel.

Pavel o priveşte mai bine. Theodora este deosebit de frumoasă, cu un păr lung, bogat. Nu mai poartă aceeaşi rochie de bal, ci una de seară, neagră, elegantă, strîmtă, decoltată şi despicată de-a lungul piciorului drept.

                                    Theodora

                        (prevăzînd întrebarea)

                        Dacă stai comod, o să putem începe…

                                    Pavel

                        Stau foarte comod.

Se sting luminile, camera rămînînd o secundă în întuneric deplin. Apoi, o lumină ca de lanternă, intermitentă, focalizată pe podea, luminează o pereche de tălpi desculţe. O alta se aprinde şi luminează genunchii. Alta, părul pubian al dansatoarei, iar alta sînii. Apoi luminile încep să alerge pe întreg corpul său. Nu-i putem însă desluşi clar faţa. Putem totuși observa că dansatoarea este legată la ochi. Dansatoarea apoi începe ea însăşi să se mişte, să danseze odată cu luminile. Dansul durează circa un minut, cînd dintr-o dată se face din nou întuneric complet. Apoi, se repetă scena, cu două dansatoare. Întuneric din nou, apoi cu trei dansatoare. Nu putem să le vedem niciodată faţa bine, ci doar în viteză. Putem doar zări că dansatoarele seamănă între ele, şi toate trei cu Theodora. Apoi, iarăşi întuneric o secundă, apoi lumină.

 Pavel este singur în cameră. Îşi duce paharul de coniac la buze, dar este gol. Se întreabă:

                                    Pavel

                        “Oare cînd l-am şi golit?”

                                    Theodora

                        (dintr-o dată aflată lîngă el, ca şi cînd nici n-ar fi lipsit)

                        Ai înţeles acum?

                                    Pavel

                        (dă negativ din cap)

                        Nu…

                                    Theodora

                        Timpul.

                                    Pavel

                        Poftim?

                                    Theodora

În scurtă vreme, poate chiar în actualul mileniu, poate anul viitor, timpul se va uni cu spaţiul. Intuiţia ştiinţifică a lui Einstein şi cea artistică a avangardiştilor se va transforma în realitate încojurătoare. Eu reprezint (probabil pentru ultima dată în artă) continuumul spaţio-temporal – pe care îl numesc “spacetime”, ca să sune mai postmodern – în piesele mele, ca să le spun aşa. Deşi numele de “piesă” se potriveşte doar lumii exterioare, banala şi depăşita lume cu trei dimensiuni. Dar deocamdată nu există termen mai bun…

                                    Pavel

                        Nu cred că înţeleg…

                                    Theodora

Urmează-mă, o să-ţi explic.

(Se ridică amîndoi, şi în timp ce pornesc spre o uşă:)

Ştiu că nu este simplu de înţeles. De aceea o să încerc să-ţi prezint cît mai clar totul. Eşti artist şi imaginaţia te va ajuta acolo unde logica nu poate răzbate.

            Aveam, cred, vreo cinci ani, eram oricum la grădiniţă, cînd m-am “apucat” de fumat prima dată, împreună cu amicul meu de atunci, acum plecat în america, cu actele norocului în regulă, adică cu loteria ca toate loteriile vizelor vieţii, nici nu ştiu cum a început totul, îmi amintesc doar că trebuia să o facem, tatăl meu a fumat de la vreo doisprezece ani, însă într-un mod serios, pînă spre patruzeci-cincizeci, ba poate chiar şi peste, nici nu mai ştiu exact, ar trebui să-l întreb cînd mai merg pe-acasă, ajunsese la două pachete de Carpați fără pe zi, zi de zi, urcînd scările spre spital, unde era tîmplar, de ceva vreme, după ce a muncit jumătate din viaţă şi aproape şi-a rupt spinarea la fabrica de mobilă din oraş, a simţit că nu mai are aer, că trebuie să se oprească, şi atunci a zis, ho! şi gata cu ţigările, după atîţia zeci de ani de fumat înrăit, vorba lui, cînd glumea, am dat atîţia bani să mă-nvăţ, şi acum să mă las… dar s-a lăsat, mai avea în barul dulapului de sus o jumătate de cartuş, care cartuş nu era ca cele străine de zece, ci de o sută de pachete, şi le-a ţinut acolo o lună, înainte de a le vinde, pentru a rezista ispitei, ziua rezista cum rezista, dar venea noaptea şi atunci instinctele o luau razna, visa că fumează şi se trezea nervos, noapte de noapte, pentru că el se lăsase, nu mai trebuia să fumeze nici în vis, nici eu, nici mama, n-am crezut că o să reuşească, mai auzisem de oameni care încercau să se lase, reduceau în fiecare zi porţia cu cîte o ţigară, dar mai jos de zece nu puteau coborî, apoi mergeau la cîrciumă şi se îmbătau, la fiecare pahar mergea şi cîte o ţigară două, astfel că cele zece se dublau, se triplau, şi puteau uita că voiau să se lase, de unde şi gluma mîine mă las de fumat, spusă consecvent în fiecare zi, tatăl meu nu, ori dintr-o dată, ori deloc, altfel nu se poate, zicea, prima lună a fost cea mai grea, a doua aproape la fel de grea, la început nu mai putea sta lîngă fumători pentru că-i făceau poftă, apoi pentru că numai mirosul fumului îi făcea greaţă, rău, acum, după să tot fie cincisprezece ani, chiar nu mai ţin minte exact, trebuie să-l întreb o dată, cînd ajung şi eu pe acasă, îl poate suporta, ceea ce nu înseamnă că nu e la fel de dăunător, de aceea fumatul este interzis în locurile publice, noi ne ascundeam pe sub podul care făcea legătura malului unde se găsea autogara, cu celălalt, unde se afla biserica, după ce vînam chiştoace, cînd găseam unul mai lung de jumătate, aruncat probabil de un navetist a cărui cursă tocmai îi sosea şi trebuia să se înghesuie nu numai ca să prindă loc, dar să fie sigur că intră, eram fericiţi nevoie mare, mai furam cîte un Snagov din pachetul unchiului meu, Carpații nu mi se păreau prea buni, noi ne respectam, fumam numai cu filtru, de fapt le aprindeam şi le pufăiam pînă se terminau, convinşi că respectam întocmai ritualul oamenilor mari şi fumători, am reuşit să strîngem bani pentru un pachet întreg de Amiral superlong, ţigări de-a dreptul domneşti pentru vremea aceea, nu se găseau decît la barul din centru, nici într-un caz la crîşma ordinară din autogară de unde îi mai cumpăram lui tata cînd nu avea stoc, o uram, pentru că acolo mă trimitea mama după el, cînd întîrzia, în ziua de salariu, dar asta numai după ce am crescut, pînă pe la vreo zece ani îmi plăcea, de fiecare dată mă lăsa să stau cu ei, cu oamenii mari, la masă, să stau în sensul că în picioare, crîşma avînd pe atunci mese înalte, fără scaune, îmi cumpăra un suc, erau veseli, glumeau tot timpul, şi dădeau pe gît pahare de votcă, de şliboviţă, rachiu, brandy şi alte tării, însoţite de bere la halbă, fireşte, toate de cea mai proastă calitate, crîşma era mereu plină, şi de fum, era un zumzet greoi, ieşit din piepturile atîtor bărbaţi din ce în ce mai beţi, deci din ce în ce mai gălăgioşi, îmi beam sucul, şi rîdeam de bancuri, de glume, de poantele pe care şi le făceau unii altora, nu-mi doream decît să cresc şi eu mare, să pot gusta şi eu din băutura aceea atît de interesantă, care le răsucea minţile şi-i transforma pe toţi, din oamenii serioşi care erau mai înainte, în nişte clovni, desigur, mai erau cîte doi trei care stricau atmosfera veselă, întotdeauna luîndu-se la ceartă sau chiar la bătaie, dar scurt, de obicei, pentru că erau potoliţi de ceilalţi, niciodată nefiind nevoie de intervenţia miliţiei, cum se întîmpla în fiecare vineri, afară, cu cortorarii, e drept că se mai tăiau uneori, dar niciodată, din cîte îmi amintesc, n-am auzit să se omoare aşa, în schimb am auzit de altele, întîmplări de noapte, mai ales în Sibiu, în anumite cartiere, unde se zicea că nu e bine să te plimbi după asfinţitul soarelui, pentru că este cert că “o pui”, mai întîi am ascuns pachetul de Amiral sub claia de fîn, clădită pe cîţiva butuci, să n-o ajungă apa, nici de la ploaie, toamna, nici de la zăpada topită, întotdeauna ai mei făceau fîn, an de an, pentru că întotdeauna au avut cel puţin cîteva oi, cînd nu au ţinut vacă, anul acesta era plină şura, era plin podul şopului, şi pentru că fînul nu se mai termina, clădiseră şi claia asta imensă, sub care numai eu încăpeam, şi cîinele, dar el era legat, aşa că nimeni nu-mi putea descoperi ascunzătoarea, într-o zi au vrut să mă trimită după un pachet de ţigări, tatăl meu era în perioada cînd fuma cîte un pachet pe zi, însă nu avea cumpărat cartuşul întreg, din lipsă de bani, şi atunci lua zilnic cîte unul, nu mai găsise Carpați nicăieri, încă nu băgase tutun la tutungerie, ca să parafrazez poetul, se găseau numai cu filtru, ca să scap l-am întrebat dacă Amiral i-ar conveni, am luat banii şi i-am adus pachetul meu, gîndindu-mă că o să-l înlocuiesc, cînd o să am chef să merg la cumpărături, nu acum, cînd aveam ceva important de făcut, întotdeauna mă scoteau din sărite cu cîte o idee de genul, du-te după pîine, care chiar mă enerva, niciodată nu găseam pîine fără coadă, acum, culmea, chiar ţigările lui să mă întrerupă, aşa că i l-am adus, pretinzînd că l-am luat de rezervă, pentru situaţii de criza ca aceasta, mama mea nu m-a crezut, era mai isteaţă de-atît, şi m-a întrebat, nu cumva pipi? cum era să pip, aveam doar cinci ani, nici nu gătasem grădiniţa, ce fel de întrebare era asta, de frică că o să mă descopere, din fix clipa aceea, m-am lăsat pentru prima oară de fumat

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

2 thoughts on “Magic (3)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: