Magic (2)

Romanul unui scenariu

Dragi prieteni, sunteți norocoșii cititori ai unui roman de-al meu scris prin 2004-2005 și terminat în 2006, și nepublicat încă! O să-l postez aici în foileton, special pentru voi. Din păcate nu există o versiune în limba engleză, dar cu atîtea softuri de online translate, cred că oricine se poate descurca să-l citească.

Romanul este un experiment, un roman al unui scenariu, chiar așa cum îi spune și subtitlul. Sper să vă placă. Nu uitați să dați follow (sau subscribe), pentru a fi la curent cu noile postări. Enjoy!

Pentru Laura, Vlaicu, Victor

2.

Interiorul unui club. Pavel este aşezat la bar şi soarbe încet, îngîndurat, dintr-o băutură. Are în faţă un carnet în care face modificări; citeşte, taie, scrie; apoi iarăşi citeşte, taie. Nu mai scrie un timp nimic, ci doar priveşte, mai întîi carnetul, apoi paharul. Are o figură tristă. La un capăt al barului, o tînără, frumoasă, cu ochii mari, îl priveşte, apoi vine şi se aşează lîngă el. Scenele următoare se vor petrece încet, fără nici cea mai mică grabă.

                                    Tînăra

                        Am auzit că pauzele sînt binevenite în asemenea situaţii.

                                    Pavel

                        (pare că nu o aude prima dată, apoi realizează că i s-a adresat lui)

                        Poftim?

                                    Tînăra

                        Eu sînt Theodora.

                                    Pavel

                        Pavel. Îmi pare bine…

                                    Theodora

(zîmbind)

Mie îmi pare bine. Cred că ne putem tutui.

(apoi, serioasă)

De mult n-am mai stat de vorbă cu un artist.

                                    Pavel

N-aş putea spune că sînt artist. Sînt doar regizor. Iar acum…

                        Theodora

(îl întrerupe)

Acum ai dat peste un ostacol; un blocaj.

                                    Pavel

Da. De unde… este aşa evident?

                        Theodora

(rîzînd împăciutoare)

Să zicem că doar pentru mine… Am trăit întreaga mea viaţă între artişti, ştiu cum este… apoi, să zicem că fac şi eu parte din tagma lor.

            Pavel

Serios? Adică, vreau să zic, cu ce anume te ocupi?

            Theodora

(îi şopteşte mai întîi ceva la ureche; apoi, tare)

Vino. O să-ţi arăt.

Îl ia de mînă, calm, surîzînd. El o urmează fără un protest, încrezător. Se opreşte însă brusc

                                    Pavel

                        Am uitat să plătesc…

                                    Theodora

                        Deja am rezolvat problema asta.

Atunci pleacă. Străbat pe jos cîteva străduţe întunecate, umede, ceţoase. De cîteva ori Pavel încearcă să desluşească numele străzilor, dar nu reuşeşte. Cu toate acestea, nu pare deloc dezorientat, mai ales că Theodora îl conduce foarte sigură pe ea. Ajung în cele din urmă la o casă mare, cu gard de fier. Se aud cîteva lătraturi, apoi linişte. Casa e complet învăluită în întuneric, şi nu are nici o fereastră luminată.

                                    Theodora

                        (împingînd poarta grea)

                        Am ajuns.

                                    Pavel

                        Aici locuieşti?

                                    Theodora

                        Nu! Aici este, să-i zicem, atelierul. Vino!

                                    Pavel

                        Te urmez. Nu ai încuiat?

                                    Theodora

                        Niciodată.

Uşa casei este mare, grea, dar se deschide foarte uşor, Theodora nefăcînd nici un efort să o deschidă, ba chiar uşa pare că se deschide de la sine. Pătrund într-o cameră mare, o adevărată sală de bal, luminată din mijloc de un candelabru imens. În faţă se văd pornind în spirală scările ce duc la etaj.

                                    Theodora

                        Să mergem sus. Urmează-mă, te rog.

Urcă treptele de marmură, ţinîndu-se cu mîna de balustrada frumos încrustrată. Acum observăm că poartă o rochie elegantă, ca de bal de început de secol. Pavel nu pare însă deloc mirat. De altfel, tot timpul va trebui să se poarte la fel de natural. De asemenea, ca şi în scena trecută, mişcările sînt încete, dar fără a fi prea lente, nimic nu este grăbit sau forţat.

            Cea mai “grea” coadă la care am stat nu a fost însă nici la unt, nici la ouă, nici măcar la carne, ci la film, cinematograful nostru avea un hol nu foarte mare, un simplu dreptunghi, se intra pe o uşă din stînga căreia un zid de maxim doi metri lungime forma o cămăruţă care adăpostea casa de bilete, gemuleţul era pe latura îngustă, de obicei la filmele normale nu se forma coadă mai mare de cîteva persoane, poate cîteva zeci, oricum suportabil, acum venise însă în oraş un film îndelung aşteptat, nici războiul stelelor nu făcuse atîta vîlvă ca acesta, mama m-a trimis să iau şi eu bilete, nu cred că aveam mai mult de zece ani, eram firav, nu am fost niciodată mare, masiv, ca alţi copii, care deja într-a opta erau suficient de dezvoltaţi pentru a înfrunta viaţa, am ajuns la cinematrograf şi am rămas mut, coada depăşea cu mult colţul clădirii, iar holul era înţesat de mulţime, m-am aşezat şi eu la coadă, cred că am stat mai mult de o oră pînă să trec pragul uşii, am reuşit nu ştiu cum şi după cîtă vreme să trec şi de cotul care se făcea pentru a ajunge pe direcţia casei, prins într-o mare de oameni, din faţă împingeau cei care doreau să ajungă şi ei înăuntru, din stînga cei care încercau să cotească mai repede, din spate cei care nu puteau să se lase scoşi din rînd după atîtea ore de stat la coadă, în dreapta cei cîţiva oameni erau opriţi de zid şi nu puteau fi împinşi niciunde, iar cei din mijloc, printre care şi eu, eram astfel striviţi din toate părţile, nu mai reuşeam să înaintez deloc, vedeam zidul casei unindu-se cu tavanul, peste capetele celorlalţi, toţi mai înalţi ca mine, mă simţeam călcat de roţile unui buldozer, lovit de zeci de boxeri fără mănuşi, mă asfixiam, muream, aveam două soluţii să leşin sau să ies, am ales-o pe a doua însă mi-era imposibil să mă mişc, nimănui nu-i păsa de nimeni, fiecare se bătea să ajungă să cumpere preţiosul bilet, sînt convins că în furia şi în zgomotul lor nici nu ştiau că un copil, care abia le depăşea talia, mai stă în picioare doar pentru că e susţinut de strînsoarea celorlalţi, nu mai aveam ce face, atunci m-am lăsat jos, şi am reuşit să mă strecor printre picioarele lor, fără să mă gîndesc că în orice clipă aş putea fi călcat ca de o herghelie de cai turbaţi, am ajuns nu ştiu după cîtă vreme şi am ieşit, am văzut din nou lumina şi m-am ridicat, am alergat acasă şi nervos le-am spus părinţilor că nu se pot lua bilete şi că nu vreau să văd sau să mai aud vreodată de lanţul amintirilor, ceea ce s-a şi întîmplat, pînă de curînd cînd a reînceput obsesia filmelor indiene, de data asta la teveu

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

2 thoughts on “Magic (2)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: