Magic (1)

Romanul unui scenariu

Dragi prieteni, sunteți norocoșii cititori ai unui roman de-al meu scris prin 2004-2005 și terminat în 2006, și nepublicat încă! O să-l postez aici în foileton, special pentru voi. Din păcate nu există o versiune în limba engleză, dar cu atîtea softuri de online translate, cred că oricine se poate descurca să-l citească.

Romanul este un experiment, un roman al unui scenariu, chiar așa cum îi spune și subtitlul. Sper să vă placă. Nu uitați să dați follow (sau subscribe), pentru a fi la curent cu noile postări. Enjoy!

Pentru Laura, Vlaicu, Victor

            Viaţa este plină de magie. De mister. Aşa o văd acum, la bătrîneţe, cum o văzusem atunci, copil fiind; la fel în adolescenţă sau la maturitate; aşa am văzut-o mereu… După o viaţă întreagă petrecută în preajma miraculosului, am ajuns la concluzia că totul, dar absolut totul în viaţă este încărcat de magic; ceea ce include viaţa însăşi şi, mai ales, capătul ei: moartea. În cazul meu, moartea mea. Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, spunea poetul; eu toată viaţa mi-am petrecut-o învăţînd. Pentru că toată lumea moare, e drept, dar nu oricine ştie cum…

            Aceasta este povestea vieţii, şi, fireşte, a morţii mele. Cu toate astea, nu este nimic morbid: de vreme ce ai priceput că o moarte autentică, trăită cu adevărat, este încununarea unei vieţi pe măsură, altfel priveşti acest mister al misterelor. Nu numai că nu te mai temi, dar, mai ales, te apropii, te integrezi încet, pînă deveniţi o singură entitate. Şi altfel te pregăteşti pentru călătoria spre tărîmul celălalt. Fireşte, atunci nu ştiam aceste lucruri. Dar, le căutam. Probabil, le-am căutat întreaga mea viaţă, încă din clipa în care m-am născut…

1.

O atmosferă ceţoasă; o stradă umedă dintr-un mare oraş. E seară. Două becuri stradale situate la margini luminează palid strada. Un bărbat de vîrstă medie merge încet, îngîndurat. Se numeşte George. Are într-o mînă o servietă din imitaţie de piele neagră, în timp ce-şi ţine cealaltă mînă în buzunarul pardesiului vechi şi ponosit. Pe cap o pălărie, şi ea destul de veche. Merge cu grijă să nu alunece, dar nu acordă nici o atenţie la ce se întîmplă în jur: la capătul străzii un bărbat – nu se vede încă ce vîrstă are – se ceartă cu o femeie, şi o ţine strîns de încheieturile mîinilor. Se vede în planul îndepărtat, pe lîngă umărul lui George, cum femeia încearcă în zadar să se elibereze. George merge în direcţia lor, dar aceştia îl observă abia după cîteva secunde. Atunci femeia prinde curaj, profită şi se eliberează, fugind spre colţul îndepărtat al străzii, unde o coteşte la dreapta. George ajunge în cele din urmă lîngă bărbatul celălalt (acum se vede că are circa 35 de ani, este neglijent îmbrăcat şi murdar). Se numeşte Elvis. George îşi ridică pălăria, salutînd.

                                    George

                        Bună seara.

                                    Elvis

                        (strîmbîndu-se, vădit incomodat de prezenţa bărbatului)

                        Bună.

George vrea să treacă mai departe, în timp ce-şi aşează pălăria pe cap. Elvis însă îl opreşte:

                                    Elvis

                        Încotro, la ora asta?

                                    George

                        Spre casă…

Elvis începe şi el să facă cîţiva paşi alături de George

                                    Elvis

                        Da’ de ce aşa tîrziu? Ai servici’?

                                    George

                        (puţin incomodat de insistenţa străinului)

                        Mda. Cam aşa ceva. La revedere.

                                    Elvis

                        (ridicînd tonul)

I-auzi, acuma vrei să pleci, după ce mi-ai stricat şusta cu curva aia, ai? Las’ c-o prind io şi de n-o…

            George

(îl întrerupe)

Nu cred că am stricat nimic. Nu mă interesează nicidecum.

            Elvis

(ridicînd tonul mai tare)

Bă ţăranule, mie să nu-mi faci de-aştea, că te omor cu mîna mea!

George se sperie puţin de violenţa lui Elvis, dar vede pe cealaltă parte un grup de tineri, care vin către ei. Elvis îi vede şi ei, înjură scurt şi face stînga împrejur. George respiră uşurat. În acel moment se aude o voce amplificată de o portavoce:

                                    Vocea

                        STOP! STOP! Nu e bine!

Imaginea se lărgeşte, şi se pot vedea acum camere de filmat, multă lume; se toarnă un film, iar vocea era a regizorului, Pavel.

                                    Pavel

                        Nu e bine!

                        (actorii se opresc şi îl privesc, aşteptînd comentariile)

Scena parcă e dintr-un film de groază prost. Trebuie să vă purtaţi mai natural. George merge către casă îngîndurat, dar intersectarea drumului cu Elvis îl trezeşte la realitate. Trebuie să păreţi puţin mai speriat, înţelegeţi? Iar dumneavoastră. d-le… (arată spre el şi spune numele real al actorului care îl va interpreta pe Elvis), puţin mai hotărît. Trebuie să arătăm violenţa conţinută în cîteva cuvinte. Nu e uşor, dar se poate. Încă o dată!

Toată lumea îşi reia posturile. Scena se repetă întocmai, de data aceasta respectînd celelalte indicaţii ale regizorului. Imaginea se va fixa din nou doar pe actori, fără să includă cadrul general, de studio. După ce Elvis se retrage, George respiră uşurat, se îndreaptă puţin de spate, şi vrea să-şi continue drumul.

                                    Primul tînăr

                        (îi strigă)

                        E totul în regulă?

                                    George

                        Da. Mulţumesc. Nu ştiu ce-ar fi făcut dacă nu eraţi voi acolo…

                                    Alt tînăr

V-ar fi dat în cap şi v-ar fi furat tot, nimic altceva. La vîrsta dumneavoastră ar fi mai bine să nu circulaţi prea mult noaptea.

            George

Aveţi dreptate, dar nu am ce face, pe aici mă întorc în fiecare seară de la serviciu; e drumul cel mai scurt. Şi pînă acum nu s-a mai întîmplat…

(oftează, clătinînd din cap)

Cum se schimbă vremurile…

            Al treilea tînăr

Ei se schimbă… Parcă acum cincizeci de ani nu se putea întîmpla? Am mai auzit eu comentarii: că vremurile, că tinerii din ziua de azi…

            George

Mă scuzaţi, dar nici nu mi-a trecut prin minte…

            Pavel

STOP! STOP!

(cadrul se lărgeşte din nou)

Aici trebuie să schimbăm. E prea banal… A devenit un clişeu să se vorbească despre asta. S-a făcut tîrziu, aşa că o să luăm pauză pînă mîine, bine? Iar eu o să mă gîndesc în timpul acesta ce putem schimba aici, da?

Se aud cîteva mormăituri de aprobare. Lumea începe să se mişte.

                                    Pavel

                        Ne vedem dimineaţă la ora 9. Bine?

            Ce aş fi fost – aş mai fi fost? – dacă fratele meu, născut cu patru ani înaintea mea, nu se hotăra să moară, la circa o lună după naştere, pentru a mă putea naşte eu, asta presupunînd că ai mei şi-ar fi dorit trei copii, şi s-ar fi oprit acolo, cum s-a şi întîmplat după naşterea mea, şi a putea trăi mai bine? Mai bine este un fel de a spune, dacă ţinem cont că am crescut pe vremea lui Ceauşescu, în ultima lui vreme, cînd alimentarele nu erau pline decît cu aer, conserve de peşte şi adidaşi de porc[1]. Pînă la vreo 6-7 ani am “prins” încă vremurile bune, respectiv bune pentru stomac: îmi aduc aminte că bunica, mama tatălui meu, îmi cumpăra în fiecare dimineaţă un borcănaş dintr-acelea de plastic, plin cu smîntînă, de la alimentara, pe care îl sorbeam pe nerăsuflate; era micul meu dejun preferat, şi a rămas aşa, de fapt a revenit, după ’90, cînd a reapărut smîntîna în magazine…

            Copilăria mea, deşi cu lipsuri mari, a fost fericită, mult mai fericită decît a altor copii, cum era fiul gestionarei alimentarei celei mai apropiate de casa mea, care aveau mai multe pe masă, dar mai puţine în suflet şi mult mai puţine în minte, eu în primul rînd m-am bucurat de o libertate aproape nemărginită, libertate întreruptă doar de necesitatea de a sta la cîte o coadă, se bagă ulei, şi ţuşti, la coadă la ulei, sau la pîine, asta pînă cînd s-au introdus cartelele, atunci erau cozi, e drept, dar oamenii nu se mai prea înghesuiau, aproape să se omoare, cum se întîmpla dimineaţa, la loteria lactatelor, cînd întrebarea era, pe buzele şi în minţile tuturor, oare lasă lada aici sau o duc în altă parte, la altă alimentară, cu alţi nenorociţi care se îmbulzesc cu aceeaşi întrebare în cap şi-n stomac, un murmur se auzea din faţă pînă în spatele cozii, a lăsat lada! eram în sfîrşit fericit că nu mă trezisem degeaba atît de dimineaţă, că nu îngheţasem degeaba, o să prindem acum, după toate calculele, avînd o poziţie destul de bună în mijlocul cozii, să luăm două pachete de unt, unul eu, unul mama mea, plus două sticle de lapte, dar pe acesta doar în perioada cînd n-am avut vacă, părinţii mei locuiau la oraş cu bunicii din partea tatălui, fireşte pînă cînd aceştia au murit, şi au adus cu ei dorinţele ţăranului de a munci pămîntul, de a creşte animale, nu numai cîine cum se practică în toată lumea, ci oi, porci, chiar vaci şi cai, mai întîi a murit bunica, eram la şcoală, cred că pe a doua, dar mi-o amintesc destul de bine, blîndă şi bună ca o sfîntă, apoi bunicul, peste doi ani, aşa cum prevăzuse singur la moartea soţiei sale dragi, om drept, dur, ca cei de la ţară, locuise o viaţă întreagă într-un sat din apropiere, apoi vînduseră casa şi s-au mutat la oraş, imediat ce tatăl meu s-a căsătorit cu mama mea, au cumpărat o bucată de pămînt de la viitorii vecini, care aveau destul, şi au construit cu mîinile lor ceea ce a devenit casa mea, lîngă malul rîului, aproape de autogară, unde se afla alimentara, piaza rea, încadrată pe flancuri în stînga de casa de bilete a autogării, sala de aşteptare, cu bănci rupte şi murdare, plină mereu de navetiştii care umpleau cursele, numele popular pentru autobuze, pînă la refuz, şi în dreapta crîşma, bufetul cum se va numi mai tîrziu, astăzi parcă i se spune bodegă, unde se îmbătau românii cot la cot cu ţiganii şi cortorarii, care veneau în fiecare vineri, ziua de tîrg, apoi se băteau cu scînduri rupte din căruţe, îi priveam de pe geam, de sus, din “antreu”, unde părinţii mei cumpăraseră două fotolii şi o canapea, galbene, din piele falsă, doi pereţi erau din cărămidă, ceilalţi din sticlă, îmi plăcea să stau pe fotoliul meu, din partea dreaptă, de cînd dădeau primii muguri şi se încălzea puţin, antreul nefiind practicabil iarna, fotoliile şi canapeaua mai există şi acum la locul lor, după ce au făcut un scurt popas pe la fratele meu cel mare, stăteam acolo şi citeam, asta fireşte după ce am mai crescut, am învăţat să citesc, şi am lăsat joaca, încetul cu încetul, în favoarea lecturilor împrăştiate, mai întîi romane de aventuri, Alexandre Dumas în special, dar şi Karl May, nici poliţistele nu erau de aruncat, pe lîngă clasicele Aghata, români de-ai noştri, creatori de, credeam pe atunci, faimoşi căpitani, criminalişti pricepuţi, de fapt am aflat mult mai tîrziu scrise probabil de securişti, prilej pentru mine de a face primele încercări scriitoriceşti, îmi amintesc perfect cum stăteam cu harta Sibiului în faţă, încercînd să refac mental traseul cel mai scurt al criminalului ce încerca să-şi ascundă urmele, să-şi croiască un alibi, n-am terminat, cred, niciodată povestirea poliţistă, descoperind apoi genul SF am cochetat o vreme, ce-i drept extrem de scurtă, cu el, aş fi vrut să scriu o povestire de gen, poate am şi început-o, dar aveam alte probleme mult mai importante, cum erau fetele de care era vremea să mă îndrăgostesc iremediabil şi, mai tragic, apropierea admiterii, în liceu


[1] Pentru cei mai tineri dintre cititori sau pentru cei atît de (îm)bătrîni(ţi) încît au uitat, “adidaşii” sînt doar partea cea mai de jos a piciorului porcului

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

3 thoughts on “Magic (1)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: