Primii pași (41)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Ziua de duminică, 12 iunie 2016 înseamnă altceva pentru diferiți oameni.

Pentru Statele Unite, este și va rămîne în istoria zilelor nefaste drept cea mai neagră duminică de după 9/11. După numărul victimelor și al răniților, clubul Pulse este echivalența fără foc care arde, ci cu foc de armă, a clubului Colectiv. Primul, iadul dezlănțuit de un descreierat, ultimul, iadul dezlănțuit de un întreg sistem alcătuit din indivizi care nu au nici cea mai mică compasiune față de semenii lor. Ceea ce îi unește pe toți acești vinovați cu gîndul sau cu fapta este, în ultimă instanță, nepăsarea față de viața însăși. Două tragedii care nu pot fi descrise în cuvinte, dureroase și absurde. Fapte împlinite în fața cărora asistăm cu toții neputincioși, determinîndu-ne să punem serios sub semnul întrebării rostul oamenilor în această lume, respectiv direcțiile în care a evoluat și mai ales cele în care a involuat specia umană.

Amanda, dacă ar fi știut, ar fi spus plîngînd că este plină lumea de nebuni, și toți au acces la arme. Dar în acea duminică ea făcea altceva. După cîteva luni în care Ioan i-a făcut curte ca în tinerețe, pentru a o recuceri și a o convinge din nou, fără urmă de îndoială, că regretă sincer greșeala pe care a făcut-o, că recunoaște că a fost o prostie și că n-o să o mai repete niciodată, Amanda se afla cu Ioan la Bîlea Lac, pentru întreg week-end-ul. Nici unul nu a mai fost în excursie la Bîlea de atunci, din minunata lor tinerețe fără griji. Duminică Amanda s-a decis.

Pentru Maria, a fost ziua în care Cezara a învins moartea. La ora 8 a.m. ea a intrat în moarte clinică, cu alte cuvinte a murit, dar a fost resuscitată cu succes, adică practic a înviat.

Pentru Azade a fost ziua în care i s-a ivit ocazia să-și ducă planul la bun sfîrșit. Încetul cu încetul își recăpătase puțin din frumusețea distrusă. Duminică la ora 9 dimineața, Ahad ceru să o vadă. Un om i-o aduse în colibă. Azade era hotărîtă să meargă pînă la capăt, știind că nu va mai avea o a doua șansă.

– Lasă-ne, îi spuse Ahad omului său.

Acesta plecă, lăsîndu-i singuri.

– Acum e momentul critic, o lămuri Ana pe Maria.

Ana, la aflarea veștilor, a sosit la spital cît a putut de repede.

– Te iubesc, îi șopti Ioan Amandei la ureche.

Ioan se trezise mai devreme, dar o lăsă să doarmă pînă la nouă. Amanda se înfioră de plăcere și se întinse molatec sub plapumă.

– De ce mă deranjezi? îl întrebă ea pe un ton extrem de aspru.

Ahad fu luat prin surprindere. Nu se aștepta nici măcar ca Azade să vorbească, pentru că ea nu mai scosese nici un sunet din acea zi, darămite să-i vorbească astfel. Apoi, se comportase tot timpul ca o supusă drogată, iar acum dintr-odată, poziția ei hieratică o făcea să arate ca o stăpînă.

– Următoarele ore vor fi extrem de grele pentru ea, continuă Ana. Drumul vindecării ei nu este ușor, dimpotrivă, va fi un calvar, dar … Dacă trece cu bine de ziua de azi, atunci vom ști…

Maria lăcrima, dînd din cap că înțelege.

– Cum pot să fiu sigură că de data asta ești serios? îl întrebă ea. Dacă ți se năzare iarăși ceva, dacă apare vreo angoasă în sufletul tău de artist?

Amanda voia cu totul, suflet și trup, să-l creadă.

– Dezbracă-te… încercă să-i comande el, dar vocea îi tremura.

Ahad o privea cu ochii mari. Chiar nu înțelegea ce i se întîmplă. Privirea femeii îl săgeta ca o mustrare.

– Dar, nu trebuie să disperi, o îmbărbătă Ana. Trebuie să fii optimistă!

Maria încercă să-i zîmbească, dar nu-i prea ieși. Ana dădu din cap că o înțelege și că este în regulă.

– Sărută-mă, prostule, îi șopti Amanda.

Ioan se lăsă încet pe pat, lăsîndu-și buzele să se înfrupte din dulceața buzelor Amandei.

– Nu! îi răspunse ea pe tonul cel mai hotărît.

Ahad nu-i putu suporta privirea directă așa că plecă capul, ceea ce nu mai făcuse de multă vreme în fața unei femei, probabil de pe vremea cînd îl dojenea mama lui pentru boacănele pe care le făcea.

– Și, mai ales, continuă ea, trebuie să speri. Ești credincioasă?

Maria dădu din cap că nu.

– Dezbracă-te, continuă să-i șoptească Amanda.

Ioan o privi adînc în ochi, inima îi bătu a speranță. Se ridică și îndepără de pe el halatul cu care ieșise de la duș, lăsînd să se vadă un corp matur, dar tot fără pătrățele pe burta la fel de plată ca în adolescență.

– În genunchi! plusă Azade.

Nici ei nu-i veni să creadă cînd Ahad se lăsă să cadă încet în genunchi, ea era pregătită pentru cealaltă reacție, dar se abținu extrem de bine să nu se dea de gol arătîndu-și suprinderea. Ahad se simțea vulnerabil, cum numai cînd a fost luat prizonier s-a mai simțit.

– Nici eu nu sînt, îi zîmbi Ana. Și totuși, funcționează. Așa că, hai să ne rugăm împreună. Nu trebuie să te rogi la vreun zeu sau dumnezeu, poți să te rogi la cine vrei. Eu, spre exemplu, mă rog la un „zeu” pe care mi l-am imaginat eu, zeul medicinei contemporane.

Maria își împreună mîinile, așa cum făceau străbunii ei creștini ortodocși, și închise ochii.

– Închide ochii, îi mai spuse ea.

Ioan îi închise. Amanda dădu plapuma la o parte, apoi își scoase pijamaua și lenjeria intimă, rămînd albă precum cearceaful în care se întindea.

– Cere-ți iertare! îi mai porunci ea.

Ahad, își lăsă capul pînă în piept, bîguind ceva, cu palmele pe pămînt, de parcă s-ar fi rugat la Allah.

– Întotdeauna funcționează cu ochii închiși, îi spuse pe un ton atît de blînd Ana încît Maria simți aripa îngerului păzitor fluturînd aerul.

Deschise ochii, așteptîndu-se să-l și vadă. Apoi îi închise la loc, pentru a-i simți din nou prezența.

– Vino! îl chemă pe același ton. Dar nu deschide ochii!

Ioan ascultă, și cu ochii închiși, se alătură Amandei.

– Cu voce tare! continuă să-i comande.

Ahad își înfundă cît putu de mult capul în pămînt, grohăind ceva de nedeslușit, apoi izbucni în hohote de plîns. Azade se afla atît de aproape de cuțitul acestuia încît dacă ar fi întins mîna după el, l-ar fi ajuns fără piedici.

– Ce se întîmplă? se sperie Maria.

Trupul Cezarei începu să se zbată, în spasme.

– Te iubesc, îi șopti și ea, înainte de a pătrunde pe tărîmul vrăjit al sărutului.

Ioan o sărută înapoi, pătimaș, așa cum numai el știa să o facă.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (41)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: