Primii pași (40)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Azade își menaja vocea, chiar dacă simțea că începe să și-o recapete. Avea nevoie de ea, pentru lovitura finală pe care o pregătea. În fiecare zi, în special în timp ce era violată de cîte unul, doi sau mai mulți dintre oamenii lui Ahad, înțelegea că nu mai are șanse să trăiască. Adevărul era că prefera să moară.

Știa că Ahad o lăsa acum în pace doar pentru că aștepta să i se vindece gura, pentru a-i face apoi cu forța ceea ce ea i-a refuzat. Îl simțea, îl cunoștea. Cînd începuse din nou să ceară cîte o femeie, știa pe care o să o aleagă. Cînd o trimitea înapoi, știa ce îi făcuse, cît de violent, și mai ales cît se gîndise la ea în timp ce o chinuia pe biata femeie aleasă. Știa, dar acum nu avea ce face, trebuia să aștepte momentul potrivit.

Azade le părea celorlalți dusă. Se comporta ca o nălucă, ca o nebună care era sub tratamentul ce o transforma într-un robot teleghidat. Nu mai avea lacrimi, nu mai avea proteste. Nu vorbea, chiar dacă dădea din cap cînd ele o mai întrebau din cînd în cînd:

– Ești bine?

Întrebarea era firește fără sens, cum ar fi putut fi bine în mijlocul răului? Dar, avea totuși un sens, pentru că arăta preocuparea lor, grijile pe care și le făceau pentru Azade.

Ea înțelegea, și ar fi vrut să le spună că le mulțumește, că le iubește, și că-i pare rău că au ajuns în halul în care au ajuns. Se întreba uneori dacă ele ar fi scăpat dacă ea nu venea să le salveze? Sau, ar fi murit toate acolo, atunci, fără atîta chin? Oricum, așa, că nu au murit împușcate, nu mureau ele în fiecare zi cîte puțin? Nu mureau mai rău așa?

Ce ar fi făcut dacă ar fi știut? Ar fi făcut alte alegeri? Dar cum și-ar putea trăda ea menirea, jurămîntul pe care l-a făcut? Nu avea cum să ia altă decizie, chiar dacă asta însemna să ajungă în același punct în care se afla acum.

*

Ramstein Air Base este o bază a Air Force și a NATO, în Germania. Baza se află în vestul Germaniei, la nici patru sute de kilometri de Zürich. Cînd Bryan ateriză se gîndi cît de aproape ar fi fost de Azade, dacă aceasta ar fi rămas în Elveția.

Înainte de a fi detașat, Bryan studie puțin harta zonei. Se miră să vadă cîte mici state se afla pe bătrîna Europă, țări de care nici nu mai auzise, ca Liechtenstein sau Andorra. Știa că Vaticanul este Stat suveran, pentru că îl găzduia pe însuși Papa, dar de Republica San Marino nu știuse nimic. Se mira că o bucată de pămînt cu puțin peste șaizeci de kilometri pătrați și cu o populație de circa treizeci și două de mii de locuitori să fie considerată stat suveran, o republică parlamentară, dar în curînd se obișnui cu ciudățeniile europenilor și începu să le iubească diversitatea și stilul relaxat de viață.

De cîte ori avea prilejul, în cîte un week-end liber, dădea cîte o fugă în cîte un oraș european, mai mare sau mai mic. Bryan le prefera pe cele mai mici. De exemplu îi plăcuse mult Konstanz, aflat pe malul lacului cu același nume. Sau, Neuhausen am Rheinfall, care adăpostea Grosser Laufen, sau Cascada Rinului cea maiestuoasă.

O suna pe Azade după fiecare excursie, să-i povestească unde a fost și ce a văzut. Azade se bucură mai ales cînd află că lui Bryan îi plăcuse Brașovul, pe care îl vizită pentru că știa de la Azade că prietena ei cea mai bună, Ana, este de acolo. Lui Bryan îi plăcuse cel mai mult Bastionul Țesătorilor, impresionantă construcție din lemn mai veche decît descoperirea Americii de către Columb.

Firește, Bryan nu a pierdut ocazia de a da o fugă și pînă la Bran, să-l caute pe Dracula printre zidurile și locurile secrete ale celebrului castel!

– Aș fi vrut să fiu și eu acolo, cu tine! au fost ultimele cuvinte pe care Bryan le-a auzit de la Azade.

Cînd Azade nu i-a mai răspuns lui Bryan la telefon în următoarea zi, acesta și-a zis că nu e momentul să se panicheze imediat. Atunci cînd ea nu răspundea la telefon, suna de obicei înapoi imediat ce avea timp. Dar astăzi, nu se întîmplă asta.

A doua zi Bryan încercă din nou, fără succes, să vorbească cu Azade. Se schimbă la față, intuind că ceva nu e bine. Încerca să se încurajeze, spunîndu-și că poate i s-a descărcat telefonul, poate are operații de făcut, poate a sosit un nou val de refugiați și nu mai face față, poate și-a uitat telefonul în vreo haină care stă agățată într-un cuier uitat de lume. Sau, cîte și mai cîte nu se pot întîmpla cu un telefon, nu era musai să se fi întîmplat ceva și cu ea.

*

Anul 2016 a fost un an pe dos încă de la început. În loc să ningă, de 1 ianuarie a plouat. În februarie au fost cîteva zile aproape toride. Zăpada a venit abia în martie și a ținut apoi locul primăverii pînă în aprilie, iar în luna mai a plouat într-una, provocînd multe inundații în cam toată Europa.

Cînd a aflat că în data de 14 martie 2016 a murit și ultima victimă de la Colectiv internată într-un spital din România, a șaizeci și patra, Amanda nu a mai rezistat. De data aceasta l-a sunat ea pe Ioan, care de fiecare dată cînd vorbea cu ea la telefon încheia cu același mesaj:

– Ai grijă de tine. Și să nu eziți să mă suni cînd vei avea nevoie de mine!

– Am nevoie de tine! îi spuse Amanda în loc de salut.

– Vin cu primul avion, îi răspunse scurt Ioan.

Era semnul pe care el îl aștepta de cîteva luni, de la reîntîlnirea lor, cînd el a conștientizat marea greșeală pe care o făcuse, părăsind-o pentru o angoasă iluzorie, pe care a confundat-o cu o nevoie profundă. Nu pentru o altă femeie, nu pentru ceva de acest gen, ci pentru „prostia mea de artist”, se certa el. De cînd a realizat greșeala, nu făcea altceva în afară de a o reprezenta în toate tablourile sale, sub cele mai diverse forme și chipuri. Poate de aceea ultimele sale creații aveau un succes imens, pentru că reflectau mîhnirea lui. Iar cu fiecare succes, Ioan era tot mai nefericit și cu cît era mai nefericit cu atît realiza tablouri mai mult apreciate.

Pînă acum, cînd porni val-vîrtej spre aeroport, fără să mai stea să caute înainte care e primul zbor, și la ce oră.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (40)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: