Primii pași (39)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Cînd femeile au văzut-o pe Maha tîrîtă afară din coliba lui Ahad, și dusă departe de cîmpul lor vizual, undeva de unde nu-i puteau auzi nici măcar strigătele, au început să se tînguie și să o bocească.

Azade privea în zare, sperînd într-un miracol, care nu s-a mai produs. Cei doi bărbați s-au întors singuri în tabără, rîzînd. Unul îi aruncă o privire încruntată, și făcu un gest spre ea care îi îngheță sîngele. Știa că se întîmplase inevitabilul, știuse că asta o să se întîmple, încercase să o oprească, dar Maha nu a vrut să o asculte, iar acum a plătit cu viața. A crezut că le poate salva, sacrificîndu-se pe sine, dar a făcut-o degeaba. Azade știa că nu merge așa cu Ahad, începea să intuiască felul haotic în care acționa acesta, pentru că meditase mult asupra a ceea ce stătea la baza acțiunilor lui. Sperase că acesta poate mai avea o fărîmă de bunătate în sufletul pustiit, dar după ce se convinsese că nu, și ca urmare renunțase să o mai caute.

Singura lor șansă să pună capăt chinurilor, începuse să se gîndească la asta după tortura îndurată de Saadiya și de ea, iar acum se convinse definitiv, după ce se întîmplase cu Maha, era să-l provoace pe Ahad așa cum nu mai fusese provocat vreodată.

Încercă să deschidă gura, avea nevoie cît mai repede de voce, dar tot ce a obținut a fost o durere care i-a săgetat toată gura, pînă în creier. O podidiră lacrimile de durere, care se împletiră cu lacrimile de jelire pentru Maha, încă o victimă nevinovată a răului din om.

*

Dr. Abrecht se lupta din răsputeri pentru fiecare celulă, cu un dușman invizibil, care o consuma pe Cezara bucată cu bucată. Un centimetru de piele dacă reușea să salveze, era încă o bătălie cîștigată. Însă era greu, pentru că tînăra nu mai putea să o ajute, luptînd alături de ea. Pentru a-i ajuta organismul, dr. Abrecht hotărî să îi inducă comă. Dacă ar fi avut o soluție care să-i dea Cezarei un somn cu vise plăcute, i-ar fi dat-o de mult. Dar, după traumele trăite, spera că măcar amintirile să nu i se transforme în coșmaruri.

O îndemna pe Maria, care stătea în salonul alăturat, să-i citească romanele preferate, să-i povestească lucruri vesele, sau să-i cînte cîntecele preferate, la microfonul legat la cele două difuzoare din salonul steril.

– Să te audă o să-i facă bine, îi spunea dr. Abrecht, chiar dacă ea nu poate răspunde, fii sigură că luptă din toate puterile, altfel era moartă de mult. Este foarte important să-i creem o stare de spirit optimistă. Urmează o perioadă dificilă, iar dacă vrem să o salvăm, trebuie să o facem cu toate forțele. Cînd vrei, poți să pui muzica care îi place, care o vrei. Poți să o pui de pe telefon, sau de pe laptop, nu trebuie să ai neapărat un CD cu muzică, sistemul este de ultimă generație, acceptă orice format. Însă, îi atrase atenția, să ai grijă ce alegi, să nu fie vreo melodie asemănătoare cu cele ascultate în club, sau care să-i aducă aminte de momentele acelea. Era muzică rock, am înțeles eu bine?

– Da, răspunse Maria.

– Atunci, evită rock-ul. Dacă îi place muzica clasică, și are un compozitor preferat, sau mai mulți, atunci aceea e cea mai bună alegere. Cu muzica clasică nu poți da greș!

– O, da, îi place mult Albinoni. Și Brahms.

– Brahms e și mai bine, Hungarian Dances sînt și dinamice, și vesele. Firește, și Albinoni e bun, e o muzică atît de relaxantă, mă gîndesc la Adagio, firește.

– Mulțumesc mult pentru sugestie, spuse Maria.

Maria nu știa cum să-i mai mulțumească doctoriței pentru cîte face pentru Cezara, vedea cîtă pasiune dedică întru salvarea acesteia. Se gîndea că așa proceda cu fiecare pacient pe care îl avea, ceea ce o făcea să o respecte și să o iubească și mai mult.

Iar pentru Ana, cea atît de bună, avea de asemenea sentimente și gînduri numai pozitive. Ana venea în fiecare zi să verifice starea Cezarei și să vadă ce face Maria, căreia îi aducea tot felul de bunătăți. De două ori a reușit să o convingă pe Maria, cu greu, e drept, pentru că aceasta dorea să stea alături de prietena ei, de iubita ei, de partenera ei de viață, să iasă din spital și să se plimbe puțin împreună.

– E stabilă, îi spuse convingător Ana. Îți face bine și ție să ieși puțin. Aerul de munte o să te învioreze, și o să vii să-i povesteși Cezarei ce frumuseți o să vadă cînd o să se facă bine!

Cu argumentul acesta a convins-o.

– Bine, dar un sfert de oră, nu mai mult, acceptă ea prima oară.

Dar Maria nu se prea bucura de priveliște, ci stătea cu ochii mai mult pe ceas și cu mintea în spital. Ana o înțelegea. Apoi o încuraja. Se simțea tot mai mult legată de ea, era impresionată de grija cu care se dedica prietenei sale.

– Să ne întoarcem, spuse Maria. Este vremea.

Ana o îmbrățișă cu drag, apoi o conduse înapoi în spital.

A doua oară Maria stătu o jumătate de oră, de data aceasta voia să vadă mai mult, pentru a putea să-i povestească apoi Cezarei totul. I se păruse data trecută că fața nu-i mai este atît de crispată cînd i-a povestit despre casa cu clopoței și munții din jur. Îi povestea, de altfel, în fiecare zi, îi amintea de zilele minunate petrecute împreună, de petrecerile la care rîdeau împreună, de piscina în care au înotat săptămînal împreună, de nopțile în care s-au iubit…

– Și cîte o să mai vină! îi spunea. Știu că acum îți este greu, dar trebuie să mă asculți, și să nu te dai bătută!

*

Oricît curaj și-a făcut înainte de a intra în cameră, Bryan știa că nu a fost chemat pînă aici degeaba. Colonelul Adam era în picioare, vorbind ceva în șoaptă cu un alt ofițer, pe care Bryan nu-l cunoștea.

– Intră, doctore, intră, îl pofti colonelul.

– Mulțumesc, domnule, îi răspunse Bryan.

– Bryan, acesta este maiorul Hoskins.

Maiorul îl salută militărește, apoi îi strînse mîna lui Bryan.

– Îmi pare bine, spuse Bryan.

– Fiule, începu colonelul, mă tem că avem vești proaste.

Toți știau de povestea de iubire la distanță dintre Bryan și Azade, pentru că de cînd plecase Azade înapoi în Duhok, Bryan ceruse în repetate rînduri să fie trimis și el în Irak, însă de fiecare dată i se promitea că o să se încerce, dar că nimeni nu putea știi unde o să fie trimis, pentru că deciziile astea se iau la nivel înalt.

– Da? întrebă Bryan puțin stresat.

– O să fii detașat în Germania, la baza noastră din Ramstein. Cel puțin în primă fază. Am insistat la Statul Major pentru tine, dar lucrurile nu sînt așa simple. Nu se trimit oamenii la cerere, știi și tu, ci unde e nevoie, după necesități. Apoi, o vorba și de a ne proteja oamenii, așa că nu puteai fi trimis fără pic de antrenament, direct în Irak.

Bryan încercă să protesteze.

– Dar, înainte să spui ceva, am și o veste bună. Am primit asigurări, crede-mă, din sursă sigură, că după o lună, maxim două de stat în Germania, o să ajungi unde îți dorești.

Bryan se lumină la față.

– Vă mulțumesc, domnule colonel!

Îi strînse mîna, energic. Apoi, la fel pe a maiorului.

– Nici nu știu cum să vă mulțumesc! le mai spuse, înainte de a fi dismissed.

După ce Bryan părăsi camera, colonelul Adam îi spuse maiorului Hoskins.

– Nu am mai văzut niciodată pe cineva, vreun alt medic, care să se bucure așa de mult la vestea detașării în Irak, rîse el. Toți se tem de el ca de dracu, și mi se pare normal. Dar, uite, în sfîrșit cineva care se bucură.

*

Ioan o sună pe Amanda, imediat ce ateriză în Viena.

– Am ajuns cu bine, îi spuse el.

– Mă bucur, îi răspunse ea. Și, mă bucur că ai sunat…

– Și eu. Mi-a plăcut să stau din nou cu tine, am și uitat cît de bine era.

– Da, așa e, dar trebuia să te gîndești înainte să mă părăsești.

– Da, îmi pare rău, crede-mă.

– Oricum, mă bucur că ai sunat!

– Și eu, că te-am auzit. Cum ești?

– Mai bine. O să încerc să lucrez ceva, am rămas în urmă cu traducerile. Viața merge înainte… The show must go on!

– Așa este. Îți țin pumnii!

– Merci. Te pup.

– Și eu, pa!

Amanda traducea, și plîngea. Plîngea, și traducea. Cînd un personaj suferea, plîngea și ea alături de el. Cînd se bucura, plîngea de bucurie și Amanda. Îi făcea bine munca, dar și mai bine îi făcea plînsul. Apoi, o întăreau și speranțele pe care i le aducea noul guvern care luase locul celui corupt condus de fostul prim-ministru, anchetat și, spera ea, în curînd și condamnat.

După o vreme, renunță să se mai uite la televizor. În special la știri. O făceau să se simtă tristă, tot mai tristă. În schimb o suna zilnic pe Maria, care îi povestea ce mai face Cezara. Încercau să fie optimiste tot timpul, simțeau că optimismul lor se poate transmite asupra Cezarei, iar speranța lor că ea o să răzbată o să o ajute să treacă cu bine peste această perioadă.

Amanda nu voia să lase depresia să o atace, se știa o fire optimistă, oricare ar fi greutățile vieții care dădeau peste ea. Dar, aceasta îi tot dădea tîrcoale, iar faptul că Amanda se retrăgea în muncă și petrecea timpul doar cu personajele pe care le tălmăcea, și nu cu amicii reali, nu o ajutau deloc.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

2 thoughts on “Primii pași (39)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: