Primii pași (37)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Lui Azade îi scăzură puțin fierbințelile, dar abia își putea deschide gura ca să ia cîte o înghițitură de apă. Dar cel puțin nu mai aiura. Cu un efort uriaș se ridică în capul oaselor, să o verifice pe Saadiya. Aceasta rezista destul de bine, dar Azade se temea ca rănile să nu se infecteze cumva.

– De ce a făcut asta? întrebă Ghadah, încet să nu fie auzită, arătînd cu capul în direcția colibei lui Ahad.

Azade ar fi vrut să-i răspundă ceva, dar nu putu să emită altceva decît niște gemete.

– De ce l-ai provocat? o întrebă Maha.

Lui Azade nu i-a venit să creadă. Înainte să se forțeze din nou să spună ceva, Ghadah vorbi în locul ei:

– Nu e vina ei! spuse ea către Maha. Nu încerca să dai vina pe ea, cînd știi că singurul vinovat și răspunzător e Ahad.

– Știu, dar nu putea și ea să fie mai supusă? Dacă nu l-ar fi supărat așa, acum nu ar fi fost amîndouă în halul în care sînt, și poate nici pe noi nu ar fi fost atît de nervos.

Azade dădea din cap că „nu”, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraz.

– Nu pot să cred că spui așa ceva, continuă Ghadah. Știi că nu e nevoie să facem nimic și el se enervează, sau că putem face ceva, și el tot se enervează. Problema e el, nu noi, orice am face.

– Da, te cred, spuse Maha. Dar totuși, poate reușim să-l liniștim, să nu ne mai tortureze atîta. Măcar de atît să scăpăm, că de restul, nu.

– Cum să-l liniștim? o întrebă Ghadah. N-ai cum!

Și Saadiya era de acord cu Ghadah, făcea semn din cap că „da”, îi făcea semn cu ochii să o asculte și să renunțe la orice plan ar avea.

Azade o prinse de mînă, temîndu-se că ar putea face ceva nebunesc. Dar Maha se hotărîse. Îi strigă unuia dintre bărbați, care era mai aproape:

– Hei, spune-i șefului tău că vreau să-i zic ceva.

– Ce ai să-i zici tu lui?

– Tu doar anunță-l, și lasă-l pe el să decidă, spuse ea.

– Să nu cumva să faci vreo prostie, îi spuse Ghadah încet.

– Nu… e… bine! reuși să deschidă gura cu mare efort Azade.

Dădea din cap, sperînd că o va face să renunțe. Știa deja cum o să se sfîrșească povestea asta, oricare dintre variantele posibile se termina prost pentru Maha.

Era oricum prea tîrziu, pentru că omul lui Ahad se întoarse după ea.

– Vino! îi spuse acesta aspru.

Maha înghiți în sec, dar acum nu mai putea da înapoi.

– Ce vrei, femeie? o întrebă Ahad cînd aceasta îi fu adusă înainte.

– M-am gîndit că ai nevoie de o femeie adevărată, spuse ea încercînd să zîmbească, care să aibă grijă de…

– De ce ai impresia asta? i-o tăie Ahad. Ce, par neajutorat?

– Nu, stăpîne, se plecă pînă la pămînt Maha. Dar un bărbat are unele nevoi și dorințe pe care nu orice femeie știe să i le satisfacă…

– Și tu știi?

– Eu știu, șopti ea cît de languros putu.

Ahad o privi. Era o femeie plină, cu forme bine conturate. Gîndi „stă bine carnea pe ea!” Apoi, îi trecu altă idee prin minte: „dacă e o capcană?” Dacă ea i se oferă așa pe nepusă masă, pentru că are altceva în plan? O, nu, „eu nu sînt prost!” se enervă el. Dar dacă vrea doar să obțină avantaje, „așa cum vor toate femeile de la noi, bărbații?” rînji el. Se gîndi că, luîndu-și precauțile necesare, poate să o testeze.

– Și, o întrebă el, ce poți face tu pentru mine?

– Orice dorești, răspunse ea, lingîndu-și buzele. Ce altcineva n-a știut să facă, continuă ea.

– De ce o aduci pe ea în discuție? se enervă din nou Ahad, strigînd.

Nu-i plăcea deloc că gîndul la Azade îl tulbura într-atît.

– Îmi pare rău, spuse Maha și se lăsă în genunchi în fața lui. Lasă-mă să-ți demonstrez că nu toate femeile sînt la fel.

Ahad se dădu un pas în spate. Apoi, se hotărî.

– De acord, spuse el.

Scoase cuțitul lui preferat, lung cît o sabie, și-l îndreptă spre ea:

– Dacă simt o zgîrietură numai, îți tai gîtul!

*

Pentru că Ana era specialistă în neurochirurgie, nu putea să se ocupe personal de Cezara. Dar avea o colegă, o specialistă cu multe reușite la activ, inclusiv una care îi aduse celebritatea dincole de limitele orașului St. Moritz, salvarea unei victime dintr-un accident de mașină care apoi a luat foc. Cei de la descarcerare nu-i dădeau nici o șansă victimei, și totuși colega Anei, dr. Abrecht, a operat-o ore întregi, apoi a operat-o din nou după cîteva ore, și tot așa zi de zi, pînă cînd victima a putut fi deconectată de la aparate, fiindcă reușea să respire singură. Recuperarea a durat după aceea ani, dar acum fosta victimă este dovada vie că dacă omul își pune mintea și priceperea în slujba binelui, poate lupta cu forțe ale naturii, cum e focul, și cîștiga bătălia.

– Nu am mai văzut așa ceva în viața mea, îi mărturisi Anei dr. Abrecht. Din punct de vedere microbiologic, tînăra aceasta este o bombă cu ceas. Este un miracol că a supraviețuit pînă acum, la nivelul la care a ajuns infecția, completă ea, dînd din cap. O să fac tot posibilul, dar nu știu dacă…

– Care sînt șansele? întrebă Ana.

– Sînt foarte mici, sub zece la sută.

Ana știa că dr. Abrecht nu exagerează niciodată. Nici în plus, nici în minus, așa că se temea pentru viața Cezarei. O sună pe Amanda să-i spună.

– O să-i spun Mariei, continuă Ana. Nu o să-mi fie ușor, dar ei o să-i fie și mai greu, însă trebuie să afle adevărul.

– Dar cum se poate să aibă o asemenea infecție? întrebă Amanda.

– Asta mă tot întreb și eu, spuse Ana. Nu există decît o singură explicație: Cezara s-a infectat în timp ce era tratată în spital, nu îmi pot da seama exact cum, dar mă aștept la orice, pentru că știu cam ce condiții sînt acolo. Oricum, cineva, nu știu, o echipă de specialiști ai guvernului, ar trebui să facă o investigație serioasă, pentru că într-un spital occidental așa ceva nu se poate întîmpla, să scapi cu arsuri ușoare și apoi să mori din cauza infecțiilor.

– Da, au apărut tot felul de declarații, confirmă Amanda, chiar ale unor medici, care susțin că mulți ar fi putut scăpa dacă ar fi fost tratați în clinici din străinătate, de la început, și nu duși după atîtea zile, după ce s-au infectat…

– Doamne ferește, spuse Ana. Este cumplit! Nu pot să cred ce se întîmplă… O să te țin la curent, sper să reușim aici să învingem încă o dată soarta!

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (37)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: