Primii pași (36)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Capitolul VII

Ziua de 30 octombrie va rămîne în memoria Anei, și a milioane de oameni, români sau apropiați ai acestora, ca ziua cea mai blestemată. Cînd Elena, mama sa, a sunat-o sîmbătă dimineața, Ana încă dormea. Se întoarse acasă abia noaptea tîrziu, după o operație epuizantă, dar încheiată cu succes.

– Alo, s-a întîmplat ceva? a fost prima sa reacție.

– Da, apucă să spună mama sa, și plînsul îi înăbuși glasul.

– Mama, exclamă Ana speriată, ce s-a întîmplat?

– Nu ai văzut la știri? își drese Elena vocea.

– Nu, răspunse ea.

În minte îi fulgeră gîndul salvator: dacă putea vedea la știri în Elveția, tatăl ei nu pățise nimic. Dar, aceasta înseamna totodată că era ceva foarte grav, un subiect de știri internaționale. Așa că orice urmă de liniște dată de prima ipoteză fu spulberată de a doua.

– A fost un incediu în București, reuși să spună Elena. E o tragedie mare!

– Doamne-ferește, spuse repede Ana. Unde? Cînd?

– Într-un bar, sau ceva, „Colectiv” îi spunea. Vai, Ana, o mulțime de tineri au murit, au ars de vii, iar mulți sînt în stare foarte gravă.

Ana nu mai știa ce să spună. Impactul era atît de puternic, încît nici nu realiza ce mulțime de gînduri, de imagini, îi trec prin minte. Deja mintea începea să analizeze din punct de vedere medical trupurile arse, să gîndească soluții. În aceeași fracțiune de secundă, alt gînd îi încolți:

– E cineva cunoscut? abia îndrăzni să întrebe.

– Nu cred, din cîte am aflat. Am întrebat și eu, am urmărit știrile toată dimineața, dar nu cred.

– Slavă Domnului, spuse Ana. Mama, lasă-mă să o sun pe Amanda. Te sărut! Îmbrățișează-l și pe tata. Aveți grijă de voi și fiți tari!

Ana închise și căută repede în agendă numele Amandei. Sună. Era ocupat. Sună din nou. La fel. Începu să tasteze un sms. Nu apucă să-l termine, cînd telefonul sună.

– Alo, Amanda, ești bine? o întrebă precipitat Ana.

– Da, sînt bine. Ai aflat?

Amanda încerca să-și păstrezele sîngele rece, deși tragedia o afectase emoțional foarte mult și pe ea. A plîns toată dimineața, dar acum se liniștise, după ce vorbise o jumătate de oră cu Ioan, care se afla la Viena și care îi spuse că se urcă în primul avion și vine acasă.

– Știu că încă mă urăști, îi spuse el, dar o să vin, vreau să fiu alături de tine acum, apoi poți să mă urăști la loc după…!

Amanda își dădu acordul.

– Da, m-a sunat mama, îi răspunse Ana.

– Nu pot să cred ce s-a întîmplat, spuse Amanda.

– Totuși, ce s-a întîmplat? o întrebă Ana care de fapt nu știa nimic clar.

– A fost un incendiu în Clubul Colectiv, în timpul unui concert rock. Totul a pornit de la artificii, dar de vină a fost izolația care nu era ignifugă, din contră, a fost deosebit de inflamabilă.

Amanda nu se mai putu abține, și începu să plîngă încet.

– A ars ca benzina. Iar oamenii nu au putut face nimic pentru a se salva. S-au călcat în picioare, pentru că era o singură ieșire. Au murit douăzeci și sapte de tineri, spuse plîngînd deja în hohote Amanda, dar cîteva zeci se află în stare foarte gravă. Au ars atît de tare încît nu mai au piele, nici carne…

Amanda se opri. Din nou nu mai putea vorbi de plînsul care-i sugruma gîtul. Ana încercă să o liniștească.

– Stai puțin, îi spuse Amanda brusc, mă sună Maria. Toată dimineața am încercat să dau de ea…

Și închise. Ana a așteptat multă vreme telefonul Amandei, apoi a încercat toată ziua să o contacteze ea pe aceasta, dar abia pe seară Amanda a răspuns.

– Sînt în București, i-a spus ea. N-am mai putut sta acasă. Am venit să donez sînge, să ajut cum pot. Dar, spuse ea după o pauză, e grav. E mult mai grav decît îmi imaginam, decît se vede la știri.

Făcu din nou o pauză. Ana îi făcea curaj, să-i spună tot.

– Cezara, prietena Mariei este și ea rănită, dar slavă Domnului, are doar arsuri medii, doctorii spun că a avut noroc. Oricum, este internată în spital.

– Foarte bine, spuse Ana. O să fie bine!

– Problema, continuă Amanda, nu sînt doar arsurile, ci și intoxicația cu gazele arse, un monoxid de nu știu ce fel, au spus la televizor, dar nu am putut sta acasă să mă uit. A trebuit să vin aici…

Făcu o pauză.

– Cei mai grav sînt distruși atît pe exterior, cît și pe interior. Acum mergem la Colectiv, să ne rugăm și să aprindem lumînări, mai spuse Amanda, înainte de a închide.

Ana căutase toată ziua pe internet știri și detalii despre tragedie. Între timp răspundea la telefon, o mulțime de prieteni o sunau să o asigure de compasiunea și solidaritatea lor. Toți îi spuneau că dacă pot ajuta cu ceva, cu orice, să le spună.

Ana se gîndi să strîngă bani pentru a ajuta victimele, iar cînd găsi afișate conturile deschise deja, mai întîi donă ea, apoi scrise un email tuturor, cu contul în valută, lăsînd pe fiecare să decidă ce și cum să facă. Stătu pînă noaptea tîrziu, citind update-urile, plîngînd de una singură. Ieși la un moment dat pe balcon, pentru a primi răcoarea muntelui din plin, ca pe un balsam care îi obloji rănile sufleului. Știa însă bine, ca orice om care s-a ars vreodată, că durere mai intensă și mai de durată nu există; dar mai ales, știa, nu ca un specialist în arsuri, dar oricum ca medic, cît de grave sînt consecințele arsurilor și că vindecarea este o adevărată tortură. Spera, totuși, ca această să aibă loc, pentru cît mai mulți dintre supraviețuitori.

Adormi apoi cu greu, iar dimineața primul lucru a fost să deschidă laptopul pentru a afla evoluția lucrurilor. Era instituită o perioadă de trei zile de doliu național, iar seara se anunța un marș în memoria victimelor, în capitală și în principalele localități din țară. Din păcate, numărul morților creștea, iar semnalele nu erau deloc încurajatoare. Sistemul imunitar al victimelor era distrus complet, iar infecțiile nu puteau fi ținute sub control.

Cu Amanda nu reuși să intre în legătură deloc duminică. Spera că totul e în regulă cu ea, și că Cezara o să fie bine. Ana, care nu se mai rugase de o veșnicie, găsi o alinare în rugăciune, și pentru prima oară se ruga pentru Cezara și pentru toți ceilalți aflați într-o așa mare suferință. Nu era sigură cărui dumnezeu se roagă, poate universului, poate sorții, poate unei divinități numai a ei, dar cînd spunea „Doamne ajută-i!” simțea că se duce undeva și ajută rugăciunea ei, și că nu se pierde în neant.

Ana a fost fericită să afle că mulți specialiști străini s-au mobilizat, unii s-au deplasat la București, alții s-au oferit să primească răniții. Era clar că spitalele din România nu făceau față, deși aflase că există o secție specială, foarte bine dotată cu aparatură ultramodernă, exact pentru arsuri extrem de grave, dar că aceasta nu era dată în folosință. Nu-i venea să creadă și considera doar că este probabil o știre eronată.

Luni s-a întors la muncă, dar mintea îi era în România. Colegii o îmbărbătau, iar Ana plîngea mulțumindu-le. Solidaritatea de care aceștia au dat dovadă a impresionat-o pînă la lacrimi. Directorul spitalului însuși veni să-și prezinte condoleanțele, și o întrebă dacă are nevoie de o pauză. Ea refuză, munca o să-i facă bine, spuse. Întodeauna îi făcuse. Nu putea să nu-și amintească de ultima dată cînd munca, respectiv studiul, o ajutase să treacă peste suferință, probabil cea mai mare din viața ei, cînd Mircea i-a spus că-i place de altă fată, că a fost frumos tot ce a fost între ei, dar acum s-a terminat, și că-i dorește succes în Elveția.

Cînd ajunse seara acasă, află că în București erau circa 25.000 de persoane adunate la un miting în care cereau demisiile primului ministru și a altor persoane publice, direct sau indirect implicate.

Colegii nu înțelegeau cum de o tragedie izolată, cum este un incendiu într-un club, poate duce la căderea unui guvern. Anei nu i-a fost ușor să le explice că acest incendiu este doar vîrful unui iceberg, a cărui parte nevăzută este un sistem corupt, care funcționează în România de multă vreme, și care a permis unui club să funcționeze fără autorizații reale, fără a fi ignifugat, fără a avea uși de incendiu, și așa mai departe. Un sistem care a permis unui ministru, a cărui demisie era cerută de mulțime, să folosească coloană oficială pentru orice deplasare voia să facă, zi de zi, chiar și pentru cumpărături la piață dacă i-ar fi trăznit prin cap, fără să dea nimănui socoteală. Un sistem în care primarul de București unde funcționa clubul declara, arătînd clar că nu are nici un pic de compasiune pentru victime, că totul era în regulă la club. Un sistem în care fiecare dintre cei implicați, de la cei care întocmesc documentații și inspectorii care le semnează, pînă la patronii care preferă să dea mită în loc să cheltuie mai mulți bani pentru a face lucrurile cum trebuie, toți sînt vinovați. Și, încheie Ana, este un sistem în care imaginea primului-ministru și a partidului din care provine este sinonimă cu corupția acestui sistem.

– Manifestațiile arată de fapt că oamenii au ajuns la capătul răbdării, că nu mai suportă! Iar faptul că Guvernul și Primarul și-au dat demisia, arată că oamenii au avut dreptate. Rămîne de văzut, completă ea, cum se va modifica în bine situația din România, de acum înainte.

Zi după zi, lumea din jurul ei își vedea de treabă, iar presiunea acelor zile de coșmar începea să scadă. Ana se supăra în singurătate cînd citea că încă o victimă a tragediei murea, la sfîrșitul lunii noiembrie numărul celor decedați ajungînd la șaizeci, dar se bucura pentru fiecare dintre ei, care era trimis acasă pentru că scăpase cu bine.

Azade o sună și ea din tabăra de refugiați pentru a-i transmite că este alături de ea în aceste momente tragice.

– Îți mulțumesc mult, draga mea. Parcă nu înfrunți destul ororile războiului, îi spuse Ana, acum te-ai mai încărcat în plus și cu aceste vești triste.

– Dar tu, cum reziști? o întrebă Azade, din nou gîndindu-se la ceilalți, iar nu la sine.

– Din ce în ce mai bine, răspunse ea, ca să o scutească de propria-i suferință.

– Să ai grijă de tine, bine? Îmi promiți?

– Îți promit, scumpă Azade. Aș fi vrut așa de mult să fii aici în Elveția, cel puțin în Zürich, să putem vorbi mai des…

– În curînd, draga mea, în curînd.

Ana o sună apoi pe Amanda, cu care vorbea acum zilnic. Amanda o ținea la curent cu starea sănătății Cezarei.

– Nu e bine, spuse Amanda în ultima zi a lunii, o zi mohorîtă și rece în toată Europa, nu e deloc bine! Nu înțeleg ce se întîmplă, continuă ea. Deși arsurile nu au fost foarte grave, medicii nu reușesc să oprească infecția. Este tot mai rău. Dar pentru că nu a fost grav de la început, ceea ce e bine, s-a decis că nu trebuie mutată în altă țară, cum s-a întîmplat cu alții, iar asta nu e bine pentru ea. Dar, și săracii aceia care au ajuns totuși în Vest, mulți dintre ei n-au supraviețuit… lăcrimă ea din nou. Nu poți, cumva, continuă nesigură Amanda, să rezolvi să o aducem în Elveția? Nu vreau să te supăr cu problema asta, dar dacă ai putea, ar avea și ea o șansă. Mi-e teamă că aici… o să moară…

– Nu știu, răspunse Ana. Nu pot promite, dar lasă-mă să încerc. Asta pot promite, că o să fac tot ce îmi stă în putere pentru a o aduce aici.

Și într-adevăr Ana a făcut imposibilul. Nu ar fi reușit fără sprijinul colegilor, care i l-au acordat din nou, inclusiv material, pentru că au constatat că nimeni nu o să plătească pentru transportul Cezarei și că trebuie să o facă din fonduri proprii. Amanda, în paralel, a organizat o strîngere de fonduri în România, și peste o săptămînă Cezara se afla într-un avion bine dotat cu tot ce era necesar, aparținînd unui spital privat din Germania, care o transportă în Elveția, în condiții de maximă siguranță. Ana și colegii au reușit să-i rezerve un salon complet izolat și steril, în care medicii intrau doar în costume etanșe, ce arătau ca în filmele SF.

Amanda era foarte fericită pentru că Ana reușise să facă toate astea. Nu putea veni și ea, doar Maria o însoțea pe Cezara. De cînd aceasta a fost rănită, Maria devenise ca o umbră a ei. Era și ea la concert, dar ieșise afară la aer, pentru că înghesuiala dinăuntru îi crea o senzație de rău. Nu chiar așa ca răul de mare, pentru că nu vomase atunci, cînd a ieșit la aer, ci doar mai tîrziu, cînd a asistat, martor neputincios, la ce se întîmpla; cînd a văzut ieșind din club rămășițe a ceea ce înainte fuseseră oameni, bucăți de carne friptă, cu hainele făcute una cu sîngele și cu pielea, urlînd de durere, încercînd să intre cu toții în ambulanțele care soseau și care nu reușeau să-i salveze pe toți deodată. A înaintat cît a putut de mult către intrare, i-a ajutat pe cei care cădeau să se ridice și să se îndrepte spre ambulanțele care continuau să sosească, apoi se întorcea iarăși, căutînd-o disperată pe Cezara. A găsit-o într-un tîrziu, așezată pe marginea trotuarului, cu toată partea dreaptă fumegînd, gemînd de durere, dar conștientă, privind pierdută spre intrare, crezînd că a pierdut-o pe Maria. I se ștersese din memorie că aceasta ieșise cu cîteva minunte înainte și că se îndrepta și ea spre ieșire cînd a coborît iadul pe pămînt. Așa a avut noroc să poată ieși vie. Cînd a văzut-o teafără pe Maria, s-a înviorat deodată și a vrut să sară să o îmbrățișeze. Nu a reușit, ci doar și-a provocat mai multă durere. Maria a strigat după ajutor, un echipaj a sosit după nu mult timp și i-a acordat primul ajutor, înainte de a o urca într-o ambulanță plină de răniți și a o trimite la spital. Maria a plecat pe jos spre metrou, ca să ajungă la spital, cu imaginea haosului de aici vie în minte: toată lumea venea sau pleca, sirenele și girofarurile se auzeau și se vedeau pretudindeni, zeci de persoane erau împrăștiate pe jos, unii decedaseră, în spasme, alții agonizau, cu gurile deschise căutînd oxigen, iar locul întreg arăta și mirosea ca o zonă de război.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (36)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: