Primii pași (35)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

– Și care a fost răspunsul tău? întrebă nerăbdătoare Ana.

Azade îi povestise pe îndelete despre fellowship-ul ei la Boston, cum a fost în excursie la New York, despre Bryan, și despre oferta de job pe care profesorul Smith i-o făcuse. Și despre acea zi.

Era ziua plecării înapoi acasă. În fine, spre „acasă” din Boston. Bryan era în al nouălea cer, Azade se simțea împlinită.

Dormiseră duși, fără să le mai pese că micul dejun putea fi servit pînă la ora 10 a.m. Nici nu era de mirare, ținînd cont că noaptea anterioară fusese atît de intensă. Bryan, deși a avut cîteva iubite pînă atunci, realiză că pînă în noaptea aceea el nu știuse cu adevărat ce înseamnă a face dragoste. Iar Azade, deși pentru ea a fost prima oară, secole întregi de tradiție au lucrat alături de ea, începînd din vremea legendară a celor „1001 de nopți”, și au învăluit-o cu toată magia lor, pentru a o uni cu Bryan într-o singură entitate.

Mașina făcea acum drumul invers, spre Boston, torcînd molatec. Bryan era atent la drum, dar în același timp era cu trup și suflet aproape de Azade. Aceasta îi zîmbea.

– Ceea ce vrei să auzi, începu ea discuția, o să auzi.

– Așa da.

– E răspunsul pe care am promis că ți-l voi spune ție prima și prima oară. Dar, vreau să mă asculți pînă la capăt, pentru că altfel nu o să înțelegi tot.

– În regulă, spuse el.

– Ieri cînd am coborît din Empire State Building am vorbit cu părinții mei, după cum prea bine știi.

– Eu ți-am zis că totul e în regulă, o completă repede Bryan. Ți-am spus că nu ai motive de îngrijorare!

– Și ai avut dreptate, îi confirmă ea. În plus, așa cum prea bine știi, tot timpul, zilele acestea, m-am gîndit ce voi face în continuare, ce decizie voi lua.

Bryan dădu din cap, aprobator.

– Prima decizie stă la baza a ceea ce s-a întîmplat între noi aseară, spuse Azade.

– A fost cea mai bună decizie pe care ai fi putut-o lua, îi zîmbi drăgăstos Bryan.

– Într-adevăr, îl susținu ea. A fost minunat.

Stătu o clipă pe gînduri, ca să retrăiască puțin din magia nopții trecute.

– Iar ce s-a petrecut are legătură directă cu ce se va întîmpla mai departe.

Bryan deveni optimist, înăuntrul lui. Nu dorea să se exteriorize, pentru a o lăsa pe Azade să spună tot, dar avea mari speranțe acum că decizia este una pozitivă.

– Așadar, am hotărît să termin rezidențiatul în Zürich, mai am aproximativ doi ani. După aceea, o să mă întorc să profesez acasă.

„Acasă” sună ca o lovituă în ceafa lui Bryan. Nu-i venea să creadă, așa că întrebă, să se asigure:

– Acasă?

– Da, acasă-acasă.

– Ce înseamnă asta? îi ceru el lămuriri.

– Doar un singur loc este acasă, cu adevărat, spuse Azade. Vorbesc despre locul meu de naștere, nu despre cel de chirie, ori despre cel de stagiu. Despre Duhok, orașul meu natal.

– Dar asta vine în Irak…

– Da, mai exact în Iraqi Kurdistan.

– Care e diferența? se răsti Bryan. Nu contează, oricum e război peste tot.

– Diferența este mare, răspunse ea, pentru că oamenii fac diferența. Prietena mea cea mai bună m-a învățat un proverb de la ea din țară: „omul sfințește locul”. Cîtă dreptate în proverbul acesta. Pentru că, de fapt, totul se rezumă la om. La oameni. Nu există țară, ca zonă geografică, care să facă ceva bun sau rău. E doar geografie. Însă oamenii care locuiesc în zona aceea, da. Ei fac totul, și ei pot să transforme locul într-un infern: „omul distruge locul”, sau într-un paradis: „omul sfințește locul”.

– Și tu alegi să mergi în infern? Just like that?

– Nu, eu aleg să merg să-mi fac meseria acolo unde oamenii care urăsc infernul și luptă împotriva lui au cea mai mare nevoie de mine.

– Dar și aici este nevoie de tine. Eu am nevoie de tine.

– De aceea m-am oferit ție, îi spuse ea blînd.

– Nu, nu e adevărat. Mi-ai dat un cadou de consolare.

– Tu asta crezi? îl întrebă ea.

– Cum altfel să interpretez gestul tău? Și decizia ta? Nu vrei să fii cu cineva, să te dăruiești cuiva și să i te promiți pe veci, pentru ca apoi să-i spui că pleci! N-are nici o noimă.

– Ba nu, tu nu vezi. M-am dăruit ție pentru că am ales să plec. Și, tocmai de aceea pot pleca, pentru că m-am dăruit ție!

– Nu are nici un sens ce spui. De unde privesc eu, rămîi cu cineva cînd vrei să fii cu cineva. Nu pleci…

– O să înțelegi cîndva, sper, spuse Azade.

– Dar ce e de înțeles? protestă Bryan. Explică-mi…

– Că eu sînt a ta. Dar, că nu putem fi împreună încă, pînă nu ne împlinim destinul. Și tu, la rîndul tău va trebui să pleci în Air Force.

– Da, dar eu voi fi detașat pe perioade determinate, nu așa cum pleci tu. Iar eu voi fi în siguranță, voi avea în spate cea mai puternică armată a lumii. Pe cînd tu nu vei fi! Cine o să te apere? Dacă o să se întîmple ceva?

– N-o să se întîmple nimic cu mine, doar nu merg eu la război. Eu voi sta în taberele de refugiați, pentru a ajuta oamenii. Acolo voi fi cel puțin la fel de în siguranță cum vei fi și tu.

– De ce nu rămîi măcar în Zürich? schimbă placa Bryan. Acolo ți-e bine, lumea te dorește, deja ești pe un drum ascendent. Elveția e frumoasă, iar tu iubești Zürich-ul. Cum poți să-l părăsești pentru ceva atît de riscant, și de necunoscut?

– Iubesc într-adevăr Zürich-ul, și îmi place și Bostonul. Dar, cu toate acestea, am ales.

Bryan nu știa ce să mai spună. Toate speranțele sale se năruiseră. I se părea că nu poate fi adevărat, că încă doarme în camera de hotel și așteaptă să se trezească. Însă era adevărat! Bryan se simțea înșelat. Avea sufletul rănit. Nu credea că o să i se întîmple asta, dar îi venea să plîngă. Era pregătit ca ea să aleagă Zürich-ul, deși sperase atît de mult că o să aleagă oferta profesorului Smith, dar vestea alegerii Duhok-ului îl năucise. De ce îi oferise o asemenea noapte, cum putuse, cu o asemenea decizie luată.

– Știai deja de decizie, astă-noapte? Sau ai luat-o dis de dimineață?

– Nu. Știam de ieri, de aseară.

– Dar cum ți-a venit? Au fost părinții tăi? întrebă precipitat.

– Nu, răspunse ea calmă. Ei nici nu au aflat, și mă aștept să reacționeze cel puțin la fel de prost cum ai reacționat tu.

– Well, te rog să mă scuzi că nu reacționez cum te așteptai, dar nu-mi vine să cred. Tot aștept să mă trezesc din coșmarul ăsta și tot nu se întîmplă. Și, ce ai fi vrut, de fapt? Să sar în sus de bucurie că pleci, tocmai acolo, unde e mai rău?

– Nu, aș fi vrut să mă înțelegi, să mă susții, chiar dacă te doare. Crezi că eu nu sufăr?

– Păi nu știu, sincer. Poate îți place să suferi? Ce om normal dă cu piciorul unei cariere în medicină, la unul dintre spitalele universitare printre cele mai importante din State, și nu pentru o carieră similară la un spital universitar din Zürich, ci pentru a merge să facă medicină de masă, ba poate uneori doar munca de asistentă medical, sau mai rău, de infirmieră, într-o tabără de refugiați. Este o irosire a talentului. Este o trădare față de Dumnezeu care ți-a dat asemenea talent.

– Dar eu nu cred în Dumnezeu, spuse Azade înțelegătoare.

– Atunci Allah, ce-o fi.

– Nu, îl opri ea lămuritor, eu nu cred în nici o divinitate. Eu cred doar în om.

– Care om? Oamenii!? Care pun bombe, organizează atacuri teroriste, ucid fără nici o remușcare, creînd tragedia haotică care a dus la exodul atîtor oameni în alte țări, respectiv în taberele de refugiați?

– Nu, nu în primii. Eu cred în ultimii! Nu pot sta deoparte, înțelegi? cînd semeni de-ai mei au atîta nevoie de ajutor. Cine să-i ajute pe aceștia, dacă nu noi, medicii care am jurat să o facem?

– Nu știu, medicii care sînt acolo.

– Gîndește-te că aș avea și eu contract, cum ai tu cu Air Force, și că m-ar trimite în Duhok. Nu aș putea să refuz, nu?

– Atît că tu nu ai nici un contract, încercă el să evite.

– Și de ce crezi că e în regulă să fiu obligată de un contract, și nu e mai bine de o chemare interioară?

Bryan nu mai spuse nimic. Căzu pe gînduri, în timp ce conducea mașina în mod reflex, ca pe pilot automat. Azade îl lăsa în pace, să mediteze. Într-un tîrziu, după multe minute de liniște, în care Bryan tot dădea din cap, încruntat, acesta spuse:

– Ai dreptate.

Azade își puse mîna stîngă pe mîna lui dreaptă. Știa că nu-i fusese ușor să ajungă la concluzia asta, că nu i-a fost ușor nici să o spună.

– Te rog să mă ierți, continuă Bryan. M-am lăsat orbit de griji, de dragostea mea pentru tine, și nu am văzut dincolo de ea. Dar, acum înțeleg. Și ai dreptate.

– Îți mulțumesc, îi spuse Azade. Nici nu știi cît de mult înseamnă pentru mine acordul din partea ta. E ca un talisman, care o să-mi amintească mereu de tine. Iar cînd lucrurile se vor liniști, pentru că nimic nu durează la nesfîrșit, vom putea fi împreună din nou.

– O să fac tot posibilul să te vizitez și acolo. O să cer să mi se aprobe detașarea în Irak!

– Abia aștept să ne revedem, dar, pînă atunci, să ne bucurăm de toate zilele care vor urma și în care vom fi încă împreună.

– Serios? întrebă Ana. Aceasta este decizia ta?

– Da, răspunse Azade.

– Definitivă?

Azade dădu din cap afirmativ, iar Ana înțelese că nimic nu o poate face să se răzgîndească.

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (35)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: