Primii pași (31)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Tabăra lui Ahad arăta ca o zonă de război, la o scară mult mai redusă. Acesta le ordonă oamenilor să aducă cîteva femei să măture nisipul acela îmbibat de sînge și să curețe locul. Era din nou foarte agitat. Femeile curățau în liniște, sperînd să scape cu bine de mînia lui. Niciodată nu și-au imaginat că un om era în stare de asemenea cruzime. Dar violența crește din sine, ca focul, care sporește în intensitate pe măsură ce arde, mistuind tot ce-i iese în cale.

Din fericire pentru ele, Ahad se gîndea la altceva, așa că după ce au terminat de făcut curățenie le-a trimis înapoi în temnița lor. Ahad îi chemă la el pe Aiman și pe Abdullah.

– Trebuie să vă pregătiți de plecare, le spuse Ahad exaltat. Cu voia lui Allah, în curînd ne vom împlini misiunea noastră sfîntă.

Aiman dădu din cap că înțelege.

– Veți pleca în Turcia, la frații noștri fideli cauzei noastre. Abdullah, tu te vei duce în Germania. Te vei întîlni în Munchen cu Hakim, cel ce-și zice Hans. Hakim o să te călăuzească unde trebuie în Berlin, fără probleme. Iar acolo o să lovim din nou, cu mai multă forță, întru slava lui Allah…

– Allahu Akbar! strigă Abdullah și se lăsă la pămînt, mîndru că a fost el cel ales.

– Facă-se voia Lui! strigă și Aiman.

– Și pentru victoria Jihadului nostru! continuă roșu la față Ahad.

Ahad îi făcu semn lui Abdullah că poate să plece, iar lui Aiman să rămînă.

– Tu vei avea o misiune mai importantă, îi spuse Ahad lăsîndu-și ușor mîna pe umărul omului său de încredere. Tu vei pregăti venirea noastră în Turcia. Te vei întîlni cu sfătuitorul viitorului sultan, pentru a aranja întîlnirea liderilor noștri cu acesta. Ai mare grijă: nu trebuie să afle nimeni de alianța noastră cu Turcia. Iar cînd va sosi vremea, de acolo vom cuceri lumea, iar Islamul va triumfa!

*

– Așadar, cum ți-a plăcut Zürich-ul, pentru prima zi, adică prima seară?

Ana a scos-o pe Amanda la plimbare pe malul lacului. Au hrănit lebedele și pescărușii, care veneau cu tupeu pînă aproape de mîinile care îi hrăneau. De pe Quaibrücke au admirat clădirile Zürich-ului, care se aliniau pe malul rîului și pe dealurile aflate de ambele părți.

– Uite acolo, biserica aceea cu două turnuri este Grossmünster, iar pe partea cealaltă, cu turla albastru-verzui, este Kirche Fraumünster. Are vitraliile realizate de Marc Chagall. O să vizităm mîine partea aceea, sînt multe de văzut…

S-au oprit apoi pe Bürkliterrasse să admire lacul în lungul lui și munții care se profilau departe în zare. Au continuat apoi plimbarea pe malul lacului, străbătut de ambarcațiuni mai mici sau mai mari, pînă la statuia leului, care scrutează maiestuos zarea.

– Ce frumos se vede orașul de aici, spuse Amanda.

– Într-adevăr! De multe ori vreau să vin să-mi limpezesc mintea aici, dar de cele mai multe ori nu apuc să depășesc podul…

– Să zici mersi că te-am adus, îi spuse Amanda.

– Ha, ha, mersi!

S-au oprit apoi pe o terasă, la o bere. Era încă cald, dar nu mai era zăpușeala de peste zi. Vremea era numai bună de stat la taclale pe o terasă.

– Acuma da, spuse Amanda sorbind pofticioasă din berea nefiltrată aleasă. Altfel vede omul Zürich-ul.

– Minți! Știu că-ți place. E imposibil să nu te îndrăgostești de orașul acesta.

– Da, îmi place, fie. Dar, pînă la dragoste mai e cale lungă. Știi că eu sînt fan dedicat al Brașovului, și că nu l-aș da pe nici un alt oraș.

– Știu, dar stai numai pînă mîine, să-ți arăt locurile mele preferate din Zürich.

– Abia aștept, spuse Amanda. Oricum, trebuie să-ți mărturisesc că îmi place fîntîna artezină din lac! Și cum se văd clădirile în depărtare.

– Bine măcar că îți place peisajul, glumi Ana.

Amanda rîse. Ar mai fi vrut să o chinuie puțin pe Ana, dar nu i se mai părea distractiv nici măcar ei. Simțea că nu o poate păcăli pe Ana, care încă o mai citește ca pe o carte deschisă.

– E încă devreme, spuse Amanda, deși începea să se însereze. Ce mai facem mai departe?

– Vrei să facem o plimbare cu vaporul pe lac?

– Se poate așa simplu?

– Normal, e ca un tramvai pe apă. Mulți fac naveta cu vaporul, e rapid și comod.

– Ce fain. Îmi place ideea. Dar, poate mîine, poimîine. Acum mai bine mai mergem puțin pe jos, să mai vedem clădirile astea frumoase din Zürich.

– Bine, dacă vrei clădiri, hai să te duc în vechiul oraș, pe dealul Lindenhof. De acolo putem admira Zürich-ul de sus. Și cred că o să-ți placă și drumul pînă acolo.

Ana o duse pe Amanda pe Stadthausquai, apoi pe lîngă Kirche Fraumünster, după care o plimbă pe străduțele mici și întortocheate, pavate și curate, placate de clădirile impecabile, toate cu două-trei etaje, și cu magazine de tot felul sau restaurante cochete la parter. Au urcat apoi pe Pfalzgasse și s-au oprit în fața unei pietre funerare.

– Locul acesta este încărcat de istorie, îi spuse Ana. Aceasta este o replică a celebrei pietre funerare romane, de pe vremea cînd Zürich-ul se numea Turicum. Aici, pe acest deal, a fost citadela construită de romani.

– Vezi că noi sîntem frați cu elvețienii: romanii au fost aici, din romani ne tragem și noi…

Ana zîmbi, apoi intră în frumosul parc de pe Lindenhof și se opri lîngă fîntîna cu statuia unei femei care ținea în mînă un stindard.

– Ce reprezintă? o întrebă Amanda pe Ana.

– I se spune „Hedwig fountain”, răspunse ea, și a fost ridicată în cinstea curajoaselor femei din Zürich și a neînfricatei lor conducătoare, care au apărat vitejește orașul în timpul asediului din 1292.

– Bravo, fetelor, strigă veselă Amanda, aplaudînd.

Cîteva perechi de ochi s-au întors mirați către ea.

– Vezi că-i sperii pe oameni, rîse Ana.

– Lasă că nu vreau să-i speriu, doar să le laud femeile. Deja îmi place mai mult Zürich-ul ăsta al tău!

Ana o luă de mînă și o duse la margine. Panorama care se oferea ca o ofrandă ochilor era într-adevăr minunată, iar Amanda nu a mai putut să spună nimic. Stătea și privea de la stînga la dreapta și înapoi, cît vedea cu ochii. Se așezară și ele alături de alți tineri pe bordură.

– Ai dreptate, fată dragă, este fabulos! exclamă Amanda.

– Ți-am spus eu, se bucură Ana.

– Cum facem să mă mut și eu aici?

– Haide, măi, că iarăși ai început cu poantele tale, făcu botic Ana.

– Ba nu, vorbesc serios! Tu știi că sînt impulsivă…

– Știu, dar parcă nici chiar așa, o întrerupse Ana.

Stătu o clipă pe gînduri.

– Nu e deloc ușor, spuse ea apoi, Elvețienii nu acceptă prea ușor străini, cu atît mai mult români.

– De ce? Și ei au impresia că venim să le luăm joburile, ca englezii?

– Ei au ce au cu toată lumea, pentru că vor să-și păstreze ce e al lor, înăuntrul granițelor, dar, da, în special cu românii și bulgarii.

– De aceea nu aderă la UE, afirmă Amanda.

– Da, li se pare că ar avea mai mult de pierdut decît de cîștigat…

– În fine, atunci eu nu vin să mă rog de ei. Ei pierd! spuse Amanda.

– Renunți la fel de ușor cum ai vrut să vii, dădu din cap Ana.

– Nu e mai sigur așa? Dacă nu-ți faci iluzii, nu ai cum să obții deziluzii.

– Ai și tu dreptatea ta, surîse Ana.

– Firește că am, se mîndri Amanda. Doar vin din Transilvania, vorba aia, port în mine veacuri de tradiție, plus sînge de Dracula.

Și Amanda începu să fluture din mîini ca un liliac, spre Ana.

– O să-ți sug sîngele, fecioara mea.

– Fecioară, dară! Te referi la zodie, nu-i așa? rîse Ana.

– Normal, dar la ce altceva. Doar știm noi prea bine cine ce a făcut prima, într-o anumită noapte minunată…

Ana își acoperi fața cu palmele, ca rușinată.

– Nu mai spune, mă faci să mă înroșesc!

– De fiecare dată pățești la fel, spuse Amanda. Ești cea mai… cum să spun eu? cea mai fecioară dintre ne-fecioare pe care o cunosc!

– Ce să fac? Asta sînt.

Soarele apunea peste Zürich. Orașul se îmbrăca în lumini artificiale. De sus, totul părea desprins dintr-un basm. Pînă și Ana, care știa pe dinafară peisajul, exclamă:

– Este minunat!

– Acum, începu Amanda pe un ton solemn, trebuie doar să așteptăm să vedem zburînd vrăjitoarele pe măturile lor, încheie ea în stilul ei caracteristic.

– Nu puteai să zici și tu ceva serios, rîse Ana de gluma ei.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (31)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: