Primii pași (30)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

– Mă mut la București, îi spuse Maria.

Amanda nu păru surprinsă de decizia ei. Maria i-a devenit prietenă din prima zi, de cînd Amanda se angajase la compania aceasta specializată în traduceri. Traduceau în limba română tot felul de acte oficiale și documente mai mult sau mai puțin complexe, dar și documentații tehnice pentru diferite produse pe care alte companii le importau. Amanda se plîngea mereu, în felul ei ironic:

– Din nou un minunat arbore cotit are nevoie de arta noastră de traducători!

Maria era mereu binedispusă de Amanda, de felul ei de a fi. Chiar și cînd se plictisea de moarte de cîte o traducere la care lucra, Amanda știa să facă glume pe seama muncii ei. Firește, nu avea niciodată grijă să nu fie auzită și de alții.

– O să te audă într-o zi șeful, încerca să o tempereze Maria. Sau o să te pîrască careva…

– Și ce? Ce-o să facă? Nu poate spune nimeni că nu-mi fac treaba, ba dimpotrivă! Așa că am voie să comentez cît vreau.

– Cred că ai dreptate, dar nu știu cum gîndesc alții. Șefilor nu le-a plăcut niciodată să aibă angajați care protestează, fie și sarcastic.

– De aia sînt șefi, să nu le placă. Dar asta nu înseamnă că sînt șefii mei, nimeni nu mă deține. Fac ce mi se cere, oricînd, le traduc din orice limbă vor ei, dar nu mă poate obliga nimeni să-mi și placă asta.

– Nu-ți place, așa-i? o întrebă într-o zi, după terminarea serviciului, cînd au ieșit amîndouă la un ceai.

– Deloc. Îmi omoară toată bruma de creativitate pe care o aveam, răspunse Amanda.

– Și atunci, de ce stai?

– Nu știu. Cred că salariul ăsta foarte bun mă ține, naiba să o ia de treabă.

Pentru că lucrau pentru o companie germană, într-adevăr salariul lor era de cîteva ori mai mare decît dacă ar fi lucrat pentru o firmă românească.

– Am ajuns să renunțăm la toate visele pentru un salariu, continuă Amanda.

– Și eu mă simt ca un robot, unul bine plătit, așa e, zîmbi Maria, dar totuși, nu altfel decît un robot.

– Eu cred că ar trebui să facem ceva, spuse Amanda. Dacă nu sîntem fericite în ceea ce facem, de ce să continuăm să o facem?

Așa că nu a fost deloc surprinsă cînd Maria i-a spus că se mută la București. Îi părea rău că încă o prietenă îi pleacă, dar măcar de data asta nu așa de departe.

– O să-mi lipsești, îi spuse ea. Dar, mă bucur foarte mult pentru tine!

Stătu o clipă pe gînduri.

– Știi ce? Cred că o să plec și eu.

– La București? se aprinse Maria fericită.

– Nu chiar așa de departe, nu. Doar din firmă! De ceva vreme mă tot bate gîndul să încep ceva pe cont propriu. Acum că pleci și tu, chiar nu mai am nici un motiv să rămîn…

– Nu aș vrea să iei o decizie pripită, îi spuse Maria, din cauza mea. Te-ai gîndit bine?

– Stai liniștită, nu e din cauza ta. E datorită ție! Aveam nevoie doar de un impuls, oricum, nu de mai mult, iar acum acesta a venit!

– Atunci, nu pot decît să mă bucur pentru tine!

– Mulțumesc!

– Te-ai gîndit ce vrei să faci?

– Traduceri, rîse Amanda.

Rîse și Maria. Dar aștepta totuși să-i spună serios ce vrea să facă.

– O să încep să traduc cărți, literatură în principal.

– Bravo! Asta da. Și pentru că ai un mare talent, eu am văzut, o să fii o traducătoare super. Ca să nu mai zic și cîte limbi știi…

– Păi asta mă gîndesc și eu. E păcat să traduc chestiile astea, nimic de zis, utile pentru cei care le folosesc, dar totuși, pentru mine e prea mult. Sînt atîtea cărți bune de literatură, atîtea romane, și poezii, netraduse în limba română.

– Așa este! Iar acum, cum sînt atîtea edituri, sînt convinsă că o să găsești ușor oferte.

– Oricum, ce-mi place cel mai mult e libertatea. O să-mi iau laptopul cu mine și o să pot merge oriunde. Nu o să mai fiu legată de un birou, opt ore pe zi.

– Ai dreptate, aproape îmi faci poftă. Dar, eu nu am atîta curaj ca tine. Plus, îmi doresc dintotdeauna să mă mut în București. Știu că ție nu-ți place, văd că te strîmbi numai cînd auzi numele, dar eu mă simt acolo ca acasă. Apoi, mai adăugă așa ca pe un fapt divers, am cunoscut o fată…

– Bravo, dragă, bravo! exclamă Amanda. Cînd? Unde?

– Luna trecută, la întîlnirea de la Bran.

– Aaa, la care eu am lipsit. De-aia nu am știut nimic.

– Da, oricum ne-am furișat la mine în cameră, de nu a știut nimeni, nimic.

– Încă reușești să ții secret, hm?

– Păi da. Aici e musai. Dar, în București, nu mai e nevoie, Cezara, așa o cheamă, mi-a spus că au o gașcă foarte puternică. Am fost week-end-ul trecut la ea, și m-am convins. Am fost și în cîteva cluburi… Nici nu-ți dai seama cît de liberă m-am simțit, că nu mai trebuie să mă ascund!

– Mă bucur pentru tine. În sfîrșit o să scapi de o greutate, poate cea mai mare, ce te apăsa pe umerii tăi frumoși. O invidiez pe Cezara, știi că dacă nu aș fi fost măritată m-aș fi dat la tine? glumi Amanda.

– Știu, știu, nu ești normală. Dar, plusă Maria, acum ești despărțită de soț, așa că spune-mi din timp, să nu-mi mai fac planuri cu Bucureștiul.

– Lasă că nici tu nu ești prea sănătoasă la minte, rîse Amanda.

– Ești prietena mea cea mai dragă, să știi, îi răspunse Maria, și chiar dacă o să plec, capitala e la doar două ore distanță. Ești oricînd binevenită!

– Mulțumesc. O să vin să te vizitez, să fii sigură. Trebuie să mă conving că fata asta e serioasă în privința ta…

– O să mă protejezi mereu, nu?

– Dar cum altfel? spuse răspicat Amanda.

– Așa te vreau, îi zîmbi Maria.

– Iar acum, că o să pot, o să-mi iau de lucru în spinare, și o să vin. Ba, chiar e o idee bună, poate dau o raită pe la cîteva edituri, la urma urmei la Bucale se fac jocurile.

– Vezi, se potrivește perfect.

– Cînd pleci? Hai, mai stai mult pe aici? rîse Amanda. Am nevoie de tine acolo!

Maria pufni și ea în rîs. Știuse dinainte că nu o să-și piardă cea mai bună prietenă, chiar dacă urma să plece, dar acum era ferm convinsă.

– Ce bine! Mă bucur. Hai să bem ceva pentru viitorul nostru!

– Da, să mergem într-un bar. Bănuiesc că nu unde ai cunoscut-o pe chelnărița aia, cum o chema? n-a mers prea bine, nu?

– Mirela. A fost în regulă o vreme, dar a trecut. Nu ne-am potrivit, dar măcar m-a scos din încurcătură. Iar meritul ei cel mai mare, afirmă Maria, e că m-a determinat să-ți mărturisesc ție totul atunci. De mult voiam să o fac, dar nu știam cum și cînd.

– Momentul bun, parafrază Amanda un proverb, nu vine cînd se pregătește, vine cînd se nimerește.

– Oricum, s-a terminat de mult între noi. Dar, răspunsul este într-adevăr nu, mai bine mergem în altă parte. Hai pe Republicii, propuse Maria.

– Da, alegem noi la fața locului unde să intrăm. Doar sînt atîtea localuri frumoase!

– Exact.

– Să mergem, atunci.

– Iar mîine, propuse Maria, să ne înaintăm demisiile.

– Foarte bine! Parcă avem cincisprezece zile de preaviz, nu?

– O să mai supraviețuim atîta.

– Da bine că nu! Cum am rezistat atîta vreme, două săptămîni vor fi floare la ureche.

Cele două prietene porniră braț la braț spre Strada Republicii, care se afla la zece minute de mers pe jos de locul în care se aflau.

Oferta barurilor și restaurantelor de pe Republicii este vastă, așa că fetele aveau de unde să aleagă. Voiau ceva mai liniștit, să poată sta de povești în liniște.

– Hai să și mîncăm ceva, propuse Maria.

– Da, dacă tot am venit, să o facem ca lumea.

– Așa da, să fie seara noastră, numai a noastră.

– Promiți? Că nu mai încerci să-mi faci lipeala cu vreun tip?

– Jur, și Maria puse solemn mîna la piept.

– Atunci, e în regulă.

– Dar, dacă văd vreunul drăguț, pot măcar să ți-l arăt?

– Nu! Nu poți.

– Măcar un semn cu capul?

– Nici!

– Un clipit de ochi?

– Nope!

– Un spasm al gurii?

– Mai ai?

– O grimasă?

– O, Doamne…

– Un umăr întors?

– Ține-mă, Doamne!

– Bine, închei. Un picior în fund!

Amanda nu se mai putu abține. Maria era singura care o întrecea la prostioarele pe care le scotea pe gură.

– O să-mi lipsească asta, îi spuse ea.

– Și mie! Dar, știi ce am aflat?

– Ce?

– S-au inventat niște mici lucruri, device-uri le zic ei. Fii atentă ce chestie, spuse zîmbind și scoase smartphonul din geantă. Dacă apeși pe sticla asta colorată numele meu, poți să mă vezi și să mă auzi.

– Uau, intră și Amanda în jocul ei. E o minune.

– Da, o vrăjitorie. Pe vremuri puteai fi arsă pe rug pentru astfel de invocații, dar acum ele sînt permise.

– Minunat, rîse Amanda. Atunci, să le folosim și noi.

– Da, așa n-o să ne mai simțit departe una de alta.

Intrară rîzînd într-un mic restaurant. Era un loc în care intimitatea era respectată de toată lumea, fie clienți, fie chelneri. Unul din aceștia din urmă te conducea la un separeu cu o masă, apoi îți dădea meniurile, și-ți spunea:

– Cînd aveți nevoie de mine, apăsați pe butonul acesta galben.

Era un sistem ca la avioane, pentru a chema însoțitorul de bord.

– Foarte ingenios, spuse Amanda.

– Îmi place, spuse și Maria.

– Nici n-am știut de locul acesta, ce bine că l-am găsit.

– Am avut noroc din prima, spuse Maria. Poate și numele ne-a făcut să-l alegem.

– Să vedem acum dacă trece testul și la mîncare, spuse Amanda deschizînd meniul.

Maria deschise și ea meniul pe care îl avea în față, dar sări direct la băuturi.

– Eu vreau ceva bun, mai întîi, îi spuse ea Amandei.

– Ai dreptate, ia să vedem.

Dădu și ea paginile pînă la:

– Cocktailuri non-alcoolice, spuse cu voce tare. Altădată! Așa, aici.

Studie cu atenție paginile cu băuturi.

– Tu te-ai decis? o întrebă pe Maria.

– Cred că o să iau un gin tonic, răspunse ea.

– Iar eu cred că o să sar direct la sex. On the beach! zîmbi Amanda. Măcar de atît să am și eu parte, continuă la fel de haios.

– Excelentă decizie. Ia să vedem cum funcționează chestia asta.

Maria apăsă butonul, care se aprinse. După cîteva secunde, chelnerul sosi. Stinse beculețul, în timp ce le întrebă cu ce doresc să fie servite. Fetele i-au dat comanda.

– Îmi place aici! exclamă Amanda.

– Și eu, trebuie să spun, sînt plăcut surprinsă. Cînd s-a deschis localul ăsta? Cum de n-am știut nimic de el?

– Păi dacă am stat toată ziua la birou, să muncim ca roboții, iar seara nu mai aveam chef să ieșim?

– Să știi, munca aia ne-a făcut așa. Bine că am scăpat de ea.

– Să o facă cui îi place, nu e pentru noi!

Chelnerul sosi cu băuturile.

– Enjoy, le spuse el.

– Noroc! îi ură Amanda.

– Și ție! Să ajungi o traducătoare celebră! Să se bată editurile pe tine!

– Iar ție, mult noroc cu iubita ta, Cezara. Mulțumește-i din partea mea, că are grijă de tine!

– O să-i poți transmite asta personal, peste nu multă vreme, adăugă Maria, înainte de a lua prima înghițitură din ginul ei tonic.

– E foarte bun, spuse Amanda despre băutura ei.

– Și ginul ăsta e de calitate, completă Maria.

– Mă bucur că putem petrece această importantă seară împreună, într-un loc atît de cochet.

– Și eu, la fel.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (30)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: