Primii pași (29)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Capitolul V

Amanda îi făcu cu mîna de departe, extrem de fericită. După multă vreme, în sfîrșit, o revedea. Ana era și ea foarte bucuroasă.

– Bine ai venit în Zürich, o întîmpină ea, sărutînd-o pe amîndoi obrajii.

Amanda o prinse în brațe, strîngînd-o puternic, chiuind de bucurie, ridicînd-o de la sol cîțiva centimetri. Ana era doar un centimetru sau doi mai scundă decît Amanda, dar clar de tot mai firavă. Amanda era într-o formă foarte bună, nu se îngrășase deloc de cînd Ana nu o mai văzuse.

– Ce bine arăți! exclamă Ana.

– Tu nu te-ai schimbat deloc, îi răspunse Amanda.

– Nici tu!

– Ei, eu am mai îmbătrînit, dar tu! Tu ai rămas tot ca o copilă!

Ana rîse. O luă de braț, ajutînd-o la bagajul de mînă, în timp ce Amanda trăgea după ea trolerul celălalt.

– Cum a fost zborul? Ești obosită?

– A fost foarte bine. A durat mai puțin decît drumul de la Brașov la București…

– Aceleași probleme cu traficul? o întrerupse Ana.

– O, da! Și azi se întorceau și bucureștenii de la munte, nu știu de ce așa de dimineață, speram să plece mai pe după-amiază și că o să fie mai liber drumul, dar ți-ai găsit! Nici vorbă, din contră.

– Probabil s-au gîndit și ei că o să plece prea mulți mai tîrziu, și așa că au plecat de dimineață.

– Se pare că s-au gîndit cam mulți la varianta asta, pentru că de la Predeal pînă la Bușteni am mers bară la bară. Groaznic. Mi-a fost și teamă că o să pierd avionul… Noroc că am recuperat după ce am trecut de munți.

– Aoleu, asta mai lipsea, să pierzi avionul!

– Da, să n-ai tu lucrul tău, rîse Amanda, făcînd o față pocită.

– Ce mă bucur că ai ajuns, îi mai spuse încă o dată Ana.

– Dar ce mă bucur eu! În sfîrșit pot să văd și eu locurile astea care te-au vrăjit de nu mai vrei să te întorci acasă.

– O să vezi, și o să-mi dai dreptate.

– Să vedem, nu se lăsă convinsă Amanda. Cu mine, știi prea bine, nu e chiar așa ușor!

– Da, știu, rîse Ana. Tot căpoasă ai rămas, hm?

– Și mai și. Nici nu-ți dai seama, rîse și Amanda.

Ana cumpărase deja biletele pentru trenul care în cîteva minute ajunse la Zürich HB.

– Trenul, spuse Amanda, mi s-a părut okay.

– Okay? Am vrea noi să avem în România trenuri atît de confortabile, care să circule măcar pe jumătate cît astea.

– Ei, dar cine mai circulă cu trenul în România? Aia e țara mașinilor!

– Păi da, cît mai mari și cît mai tari. Ce contează că benzina e mai scumpă decît aici?

– Vezi? Acolo se trăiește bine, continuă ironic Amanda.

De la gară luară tramvaiul.

– De ăsta ce zici?

– Ăsta îmi place, trebuie să recunosc. De cînd s-a scos tramvaiul din Brașov, nici nu mai țin minte de cînd! nu cred că am mai mers pe undeva cu tramvaiul… Da, așa e.

– Oho, aici e foarte folosit. Probabil și pentru că merge brici, știi tu, precizie elvețiană. Sau, poate merge așa pentru că îl folosește atît de multă lume?

– Amîndouă, probabil. Sînt legate una de alta. Dar, mai ții tu minte, doar și noi foloseam tramvaiul, și era mereu plin. De ce s-o fi scos, oare? Puteau să-l modernizeze, dacă acum aveam un tramvai ca ăsta de aici, eram tari. Mai mult, dacă făceau o linie pînă în Poiană, îți dai seama ce succes ar fi avut?

– Stai să vezi, unde o să te duc eu. Nu cu tramvaiul, e drept, dar cu trenul. Nici nu o să-ți vină să crezi unde o să urcăm.

– Spune-mi, spune-mi, țipa ca un copil Amanda.

– Nu, e surpriză.

– Știi că nu-mi plac surprizele, suspansul mă omoară.

– Asta o să-ți placă! încercă să o convingă Ana.

– Dar o să-mi placă la fel de mult dacă-mi spui, că așteptarea mă înnebunește, nu surpriza propriu-zisă.

– Bine. Îți spun. Mergem la munte!

Amanda se prefăcu îmbufnată, și își încrucișă mîinile pe piept.

– Ce? zîmbi Ana. De ce? Doar ți-am spus!

– Ești o răutate mică, zîmbi Amanda și o ciupi ușor de coapsă.

– Chiar că nu te-ai schimbat deloc, îi mai spuse o dată Ana.

– Nici nu trebuia, răspunse Amanda. Îmi plăcea de mine cum eram, așa că m-am gîndit să rămîn așa.

– Doamne, ce mă bucur că ai venit!

– Ce ți-a luat așa mult să mă inviți? o chinui Amanda.

– Da, nu știu ce a fost în capul meu, glumi Ana.

– Ce să fie? Medicină, atîta.

– Hi, hi, chicoti Ana. Să știi că ai dreptate.

– Cînd se întoarce colega ta, cum ai zis că o cheamă, Azada?

– Azade, hai nu te mai preface. Știu că ești geloasă, dar nu ai de ce. Vine peste patru zile, așa că o să o cunoști cînd o să ne întoarcem și noi de la… ăăă, munte.

– Abia aștept! Știu că e o fată minunată, o fi perfectă? nu se lăsă Amanda.

– Cine e răutate mică?

– Tu! Eu sînt răutate mare!

Fetele rîseră, apoi Ana îi spuse că urmează stația Bellevue, unde trebuie să coboare.

– Aici schimbăm, spuse Ana. Luăm T9. Uite, se uită ea pe panoul electric, vine în două minute. Reglează-ți ceasul.

– Poftim? își privi ceasul Amanda. Deja l-am dat cu o oră în…

Ana o privea ironic.

– Aaa, am înțeles ce vrei să spui… Doamne, ai ajuns și tu o nemțoaică adevărată.

– Swiss nemțoaică, rîse Ana.

– Dublu stresată, rîse Amanda.

Cele două prietene nu se puteau opri din rîs la gluma Amandei, pe care numai ele o înțelegeau. Nu le păsa că unele persoane, ceva mai în vîrstă, se uitau puțin cam încruntate la ele; în schimb, tinerii din jur se amuzau de rîsul lor, și le priveau empatic.

După încă o scurtă călăltorie cu tramvaiul, fetele intrau în locuința Anei.

 – Willkommen! îi spuse ea.

Amanda îi răspunse în germană, așa că Ana continuă să-i prezinte casa în această limbă. Pentru ele era ca limba maternă. Cel mai mult Amandei i-a plăcut grădina și terasa îmbrăcată toată în sticlă.

– Dacă mă lași, aici m-aș culca, i-a spus ea.

– Unde? Pe fotoliu?

– De ce nu? E destul de confortabil, spuse Amanda trîntindu-se și lăfăindu-se în el.

Ana se așeză în celălalt.

– Putem să le și unim, spuse Amanda, și iese un pat.

– Tu vorbești serios? Dar nu te las, nu, nu. O să dormi cu mine, vreau să-ți aud glăsciorul înainte de culcare, vorbind vrute și nevrute, iar eu să-ți spun ca pe vremuri: „Amanda, culcă-te!”.

– „Mîine avem școală!” imită ea vocea Anei.

Rîdeau și erau fericite.

– Vai, ce gazdă sînt?! Vrei ceva? De băut? Ți-e foame? Poate vrei să faci o baie, un duș?

– Time out, îi făcu semn din mîini Amanda. Relaxează-te o clipă aici, dacă tot nu mă lași să dorm, măcar să stăm liniștite un minut. După care, da, aș vrea să fac un duș, să scap de zgura timpului petrecut în trei mijloace, ba patru, de transport: mașină, avion, tren, tramvai!

– Ce noroc cu ele, spuse Ana. Dimineață erai acasă la tine, acum nu e nici șase și sîntem acasă la mine.

– Ține minte asta cînd ți se pare prea mult să dai și tu o fugă pînă acasă… o certă blînd Amanda.

– Eu nu prea mai am ce mai căuta acolo, răspunse destul de tristă Ana.

– Te mai gîndești la el? o întrebă Amanda.

– Uneori. Dar, oricum, din ce în ce mai rar.

– Asta e bine! Așa te vreau. Și, pe aici, nu ai găsit pe nimeni să…

– Să nu care cumva să spui o trăznaie de-a ta!

– Săăăă, o lungea Amanda, să-ți umple golul din inimă?

Ana răsuflă ușurată.

– Sau măcar celălalt gol?! o întoarse Amanda.

Ana sări după ea, Amanda țipă și o luă la fugă, evadînd în grădină. Se refugie după un pom, rotindu-se în jurul trunchiului lui mare și gros, cu Ana după ea.

– Te prind eu, îi striga aceasta cu gura pînă la urechi.

– Degeaba, îi răspundea la fel Amanda. N-ai nici o șansă.

Pînă la urmă Ana renunță, și se îndreptă spre ușă. Amanda veni și o prinse de după umăr, drăgăstos.

– Lasă, îi spuse, că o să fie bine! O să-ți întîlnești și tu perechea.

– Atît că acum nu o caut, spuse Ana. N-am vreme de asta…

– Ei, îți faci. Dacă nu, vine timpul la tine. Cumva va trebui, fiindcă Făt-Frumos nu o să vină călare la tine, Domniță dragă. Trebuie să-i ieși tu în întîmpinare, sau măcar să mergi la bal, deghizată în Cenușăreasă.

– Haios, da.

– Știu, mi-a venit acum pe loc.

– Poate ar trebui să te faci scriitoare, de fapt, ți-am tot spus asta, și tu, nimic.

– N-ai de unde să știi, răspunse Amanda misterios.

– Serios, te-ai apucat să scrii ceva?

– Nu, rîse Amanda, dar poate într-o bună zi, cine știe…

– Of, mi-ai dat speranțe degeaba.

– Cine ar citi vreodată ceva scris de mine? Îți dai seama ce prostii aș scrie?

– Eu aș citi. Fie și prostii, deși nu cred!

– Mulțumesc. Și pînă nu mă faci să plîng, mai bine dă-mi, te rog, un pahar cu apă, apoi o să merg să fac un duș. După care, ieșim în oraș, ca fetele!

– Auzi la ea, uită că e femeie măritată. A propos, am și uitat să te întreb, ce mai face Ioan, iubitul tău soț?

– Artistul meu? Se maimuțărește pe la Paris, săptămîna asta.

– Bravo lui! Mă bucur că are așa un succes.

– Are, de aia îl văd de două-trei ori pe lună…

– Asta nu e bine…

– Crede-mă, nu prea e. Exceptînd zilele alea cînd ne revedem, și ne e așa de dor unul de altul încît ne mîncăm de vii. Probabil că dacă am fi toată ziua împreună nu ar fi așa intens, așa că în tot răul și un bine… Nici nu știu de cînd nu am mai făcut-o și noi normal, mîinile și buzele noastre sînt mereu prea înfierbîntate de dorință…

– Nu e nevoie să-mi spui chiar toate detaliile, o întrerupse Ana.

– De ce nu? Mai demult îți spuneam tot, tot!

– Eram adolescenți, era normal să ne spunem „tot, tot”, o imită Ana. Acum, nu mai e nevoie.

– Bine, bine. Chiar că te-ai molipsit de înțepăcenie.

– Ce? rîse Ana.

– Adică ai ajuns o înțepată ca tovarășii de aici. Cum erau și nemții ăia din Poiană, îți amintești?

– Nu! Care?

– Nu mai ții minte? Poate n-am fost cu tine… Oricum, nu contează, gîndește-te la nemți în general.

– Eu nu cred că sînt chiar așa…

– Dar nici relaxați ca latinii, adăugă Amanda.

– Dacă prin asta te gîndești la dezordonați, atunci, într-adevăr, nu. Popoarele astea germanice sînt campioni la ordine. De aceea, completă Ana, îmi place așa de mult aici.

– Nu pot spune că nu e bună și un pic de ordine, dar mie îmi place un pic mai multă pasiune în viață, ceva mai multe condimente. Dacă totul e programat ca un ceas, știi tu de care, care mai e farmecul? Oare ei își programează și cînd și cît fac dragoste?

Amanda începu să joace teatru:

– Dragule, știu că ai erecție, dar mai sînt cinci minute pînă trebuie să începem. Respectă și tu programul!

Nu mai putu continua, pentru că se tăvălea de rîs. De gluma ei, dar și de fața Anei, care dădea negativ din cap.

– Mă duc la duș, reuși să spună Amanda.

– Anormalo! îi strigă Ana înainte ca aceasta să închidă ușa.

Se apucă să pregătească ceva de mîncare, pînă Amanda făcea duș.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (29)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: