Primii pași (28)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Dimineața îi găsi îmbrățișați. Primele raze ale soarelui intrau printre perdea și perete, sfioase, dar prietenoase, mîngîind obrajii Anei. Aceasta deschise ochii. Privi în jur, privi corpul pe care-l înlănțuia cu brațele, își privi brațele care-l țineau aproape. Zîmbi. Era fericită.

Amanda se întinse ca o pisică care se trezește. Ioan deschise ochii, și o văzu. Era tot numai în lenjeria intimă, ridicîndu-se să meargă la baie.

– Ești atît de frumoasă, îi spuse el Amandei.

– Ești frumos, îi spuse Ana lui Mircea, sărutîndu-i pieptul, ceea ce-l trezi pe băiat.

Mircea îi zîmbi, îi puse o mînă după gît și o sărută. Ana îi răspunse sărutărilor lui, cu mai multă pasiune.

– Ai deschis robinetul pasiunii, îi spuse ea, oprindu-se din sărutat, iar acum ea se revarsă, curge fără oprire.

– Nu pot decît să mă bucur, îi răspunse Mircea. Nici în cele mai îndrăznețe vise ale mele nu aș fi putut spera ca tu…

– Și totuși, nu-l lăsă să vorbească Ana, ți-ai adus prezervative.

Îi zîmbi.

– Nu știu dacă să mă simt ofensată, sau onorată, glumi ea.

Mircea se înroși la față.

– Un bărbat trebuie să aibă întotdeauna la el…

– Aaa, îl întrerupse din nou Ana, tot pe un ton glumeț, acum ești bărbat?

Apoi, pe un ton grav:

– Acum ești bărbat! Dar ieri nu erai…

Ca să evite subiectul, Mircea schimbă foaia:

– Știi, nu e prea frumos să mă tot întrerupi. Așa nici nu o să apuc să-ți spun cît ești de frumoasă și cît de mult…

– Ba te mai întrerup o dată, spuse Ana, de data asta pentru asta.

Și îl sărută lung, pînă ce băiatul nu mai avea nimic de protestat.

Amanda făcea duș. Ioan asculta susurul apei care curge și își imagina cum aceasta îi mîngîie trupul iubitei sale. Se simțea gelos pe apa aceea. Ar fi vrut să fie el una cu apa, cu săpunul, cu șamponul, cu buretele. Ba chiar și cu hainele cu care o să se îmbrace Amanda și cu aerul care o înconjoară. Se ridică din pat și deschise încet ușa de la baie.

Amanda îl văzu, prin ușa de sticlă a cabinei de duș, aburită pînă în dreptul feței sale. Îi făcu semn că poate să vină. Ioan lăsă boxerii să cadă, și intră în cabina de duș, cu inima bătîndu-i mai mai să-i spargă pieptul. Era pentru prima oară, totuși, cînd o va vedea pe Amada complet goală, în timp ce și el o să fie la fel.

Ana se încolăci în jurul lui Mircea. Nu voia să-l lase să plece niciunde. Avea nevoie să mai facă dragoste încă o dată, înainte de a se ridica din pat. Iar tinerețea este o vîrstă la care un băiat nu are nici un motiv pentru a refuza o fată pe care o iubește. Așa că Mircea a fost fericit să-și consume și ultimul prezervativ pe care îl avea.

Amanda îl privea pe Ioan, și îi plăcea să facă asta. La început s-a rușinat, dar numai pentru o clipă. Deja își cunoșteau trupurile, și le exploraseră unul pe al celuilalt cu întreaga epidermă, cu simțul olfactiv, cu papilele gustative, atît de intens încît își știau pînă și ce temperatură a sufletului are fiecare.

– Facem doar duș, îi spuse Amanda contrar dorinței ei, și fără îndoială contrar dorinței lui. Pentru că nu vreau să stric cadoul pentru ziua ta.

– Dar poți să-mi dai cadoul acum, de ce nu? Este un moment prielnic.

– Știu, este, dar nu e ziua ta. Vreau să fie ceva special, pentru o zi specială. Nu vei mai face majoratul a doua oară…

– Ai dreptate, îi spuse el smerit, dar ești atît de frumoasă. Te doresc așa de mult!

– Cu atît mai bine o să fie atunci, crede-mă, spuse ea.

– Te cred! Atît că nu mai pot aștepta…

– Va trebui, îi zîmbi Amanda.

Ieși de la duș, lăsîndu-l să continue singur.

Ana se lăsă pradă bucuriei pe care Mircea i-o aducea. Îl ținu strîns, mult timp, apoi se relaxă. Se lăsă pe el, presîndu-l pe piept cu sînii, epuizată, în al nouălea cer. Simțea cum tot corpul îi zvîcnește în ritmul inimii. Respira greu, ca după o competiție sportivă. Ana se simțea învingătoare.

– Nu te mai las să pleci, îi spuse ea lui Mircea, care nu îndrăznea să se miște.

– Nici eu, îi spuse el și o strînsă tare în brațe. Cred că m-am îndrăgostit de tine, continuă el, șoptit.

– Cred și eu, rîse Ana. Cred că și eu, șopti și ea.

Mircea o sărută. Ana închise ochii.

Soarele se ridică pe cer în toată puterea. Roua se lăsa învăluită în căldură, pentru a-i face loc. Nici un nor nu acoperea astăzi munții. Apa lacului sclipea rece sub privirile soarelui. Crestele munților se înălțau către cer. Unele crevase ascundeau mici petece de zăpadă. Stîncile se scuturau de umezeală. Mașinile începură să circule. Turiștii să soarbă din cafea.

Totul era perfect la Bîlea Lac.

Cei patru prieteni ieșiră cam în același timp din camere, pe terasa din fața cabanei, de parcă s-ar fi înțeles.

– Bună dimineața, își urară ei unii altora.

Amanda se sărută cu Ana pe amîndoi obrajii. Băieții își strîngeau mîna, bătîndu-se pe spate. Apoi, Ioan o sărută pe Ana, iar Mircea pe Amanda, de asemenea pe ambii obraji. Parcă se întîlneau după multă vreme.

– Așa să ne revedem și la întîlnirea de zece ani! spuse Ioan.

– Stai, măi dragă, să terminăm prima dată liceul, îi spuse Amanda. Auzi, el deja se gîndește la ce va fi peste zece ani…

Ioan rîse.

– Era prea frumos, așa mi-a trecut prin minte. O imagine cu noi patru, la fel cum sîntem acum, doar cu zece ani mai în vîrstă, și totuși neschimbați.

– Îți dai seama că e un oximoron ce spui, dar într-adevăr, sună frumos, îi răspunse Mircea.

– Cine știe ce va fi cu noi peste zece ani, căzu pe gînduri Amanda.

– Orice ar fi, spuse ferm Ana, să promitem asta: orice s-ar întîmpla, în orice parte ne-ar duce destinele noatre, o să rămînem buni prieteni, și o să păstrăm ziua asta vie în minte, de fapt tot week-end-ul ca pe cel mai frumos week-end din viața noastră!

– Așa să fie, aprobă și Amanda.

– Da, fu de acord și Mircea.

– Sînt și eu de acord, spuse Ioan. Acesta să fie cel mai frumos week-end, iar ziua mea de majorat, să dea Domnul să fie cea mai frumoasă zi de naștere a mea!

– Să fie, spuse Mircea.

– O să am eu grijă să fie! îi trase cu ochiul Amanda.

Ioan zîmbi, înroșindu-se la față. Ana îi observă și se bucură pentru ei. Iar dragostea ei de soră pentru Amanda se dublă.

– Ce vreți să facem astăzi? întrebă Ana.

– Să urcăm puțin pe munte, spuse Mircea.

– Am putea da o fugă pînă la Lacul Capra, de partea cealaltă a crestei, fu de părere Ioan.

– Da, am auzit că e foarte frumos și pe partea aia.

– O, da! exclamă Ioan. Am făcut cu ai mei drumul cu mașina, este de vis!

– Păi, atunci, să o facem, susțină energic Ana.

– Stați să aduc harta, spuse Mircea pornind spre cameră.

Veni cîteva momente mai tîrziu, și întinse harta pe masă.

– Noi sîntem aici, la lacul Bîlea, spuse.

– Iar lacul Capra e aici, arătă Ioan.

– E aproape, spuse Amanda.

– Pare aproape, dar avem de trecut creasta. Uite, pe aici, prin Șaua Caprei.

Întoarse harta, unde erau detaliate traseele.

– E un traseu scurt, într-adevăr, afirmă Mircea. Circa patruzeci și cinci de minute.

– Cît o plimbare prin parc, spuse rîzînd Amanda.

– Dar spectaculos, continuă Mircea.

– Crezi că sîntem echipați corespunzător? întrebă Ana, care știa din teorie cît de important este echipamentul cînd mergi pe munte.

– Păi, făcu inventarul Ioan, avem ghetele de treking? Avem. Pelerine în caz că începe ploaia? Bifat. Un rînd de haine de schimb? Voi, fetele, poate și două, rîse el, dar nu luăm decît unul.

– Mai mult ce ne trebuie? Nu mergem să stăm în cort, așa că pe lîngă tot ce a spus Ioan, vom lua doar strictul necesar: cîte un sandwich, o sticlă cu apă.

– Și ciocolată, strigă Amanda.

– Neapărat, spuse și Ana. Avem nevoie de energie!

– Cineva e obosită, rîse Amanda.

– Și altcineva parcă nu? rîse și Ana.

– Nu ne grăbește nimeni, spuse cu maturitate Ioan. E o zi superbă, așa că o să mergem încet, să admirăm priveliștea. Chiar dacă facem un sfert de oră în plus, dacă punem și timpul pe care îl vom petrece la Capra, și în trei-patru ore maxim, tot sîntem înapoi.

– Da, putem sta și mai mult, dacă ne place. Mai bine luăm două sandwich-uri, le mîncăm acolo de prînz, și ne întoarcem după amiază. Poate mai vedem și altceva.

– De acord. Haideți să mîncăm acum un mic-dejun pe săturate, apoi să ne pregătim rucascii, să plecăm pînă la zece.

Zis și făcut. La zece fix, cei patru prieteni erau echipați și pregătiți de plecare. Ioan își înștiință prietenul cabanier de planul lor, așa cum cere legea nescrisă a muntelui.

– O să fie o zi minunată, spuse cabanierul, azi nu o să fie pic de nor!

– Nici nu se putea vreme mai bună, spuse Ioan.

– Aveți mare noroc, aici vremea e capricioasă, se schimbă uneori de la o oră la alta. Dar, pentru astăzi prognoza este: senin și cald. Iar dacă în sud e caniculă, aici avem cea mai plăcută temperatură posibilă.

– Aer condiționat gratuit, spuse Mircea.

– Aer pe care îl condiționează muntele, adică cel mai pur aer din lume, spuse mîndru cabanierul.

– Te invidiez, îi spuse Ioan. Să ajungi să trăiești aici, ce poate fi mai frumos pe lumea asta?

– Păi, răspunse el, privind-o pe Amanda, să trăiești aici cu persoana iubită!

Ioan îi zîmbi, îi mulțumi încă o dată, apoi cei patru porniră la pas, pe poteca marcată cu triunghi albastru. Pe un indicator scria: „Lacul Capra, 40 de minute. Drum periculos iarna!”

– Ce bine că nu e iarnă, exclamă Ana.

– Da, iarna se stă în celebrul Hotel de Gheață de la Bîlea Lac, nu se merge peste creastă.

– Poate venim și la iarnă, eu aș sta o noapte în Hotelul de Gheață, spuse Amanda.

– Eu nu, spuse Ana. Brr, se zgribuli ea. Numai cînd mă gîndesc și mă apucă frigul.

– Ee, nu mori o noapte. Eu cred că e o experiență interesantă, ceva unic.

– Poate, dar eu spun pas! continuă Ana.

Se opriră din povestit, pentru că urcușul devenea tot mai greoi. După ce au trecut peste grohotișurile munților Văiuga și au ieșit din Iezerul Caprei, traseul spre Șaua Caprei, aflată la 2315 metri altitudine, era cel mai dificil. Scurt, dar intens. Apoi, o ușoară coborîre duce la frumosul și micuțul lac glaciar, Capra. Apa lui albastră te primește cu malurile deschise, pentru că aici este un loc bun de campare, preferat de mulți turiști. Alături se află un monument ridicat în 1963 în memoria a patru alpiniști suprinși de o avalanșă.

– Ce trist, spuse Ana.

– Este trist, într-adevăr, spuse Ioan, dar parcă îl oprea ceva să continue.

Amanda și-a dat imediat seama că mai este ceva, ce Ioan nu spune.

– Ce este? îl întrebă ea, direct.

– Of, nu vreau să ne stricăm ziua, spuse el, așezîndu-se pe iarba verde.

– Nu avem cum să ne-o stricăm, așa că spune! insistă ea.

Se așezară cu toții în jurul lui.

– Bine. În primăvăra anului 1977, unchiul meu era soldat, la o unitate militară din Sibiu. A nins mult, de zile întregi nu se mai oprinse ninsoarea. La Bîlea zăpăda era înaltă cît cabana. Era ultima zi de vacanță, așa că toți au vrut să profite și să mai schieze o dată înainte de pleca acasă. O trupă de elevi de la Liceul German din Sibiu se afla în tabără aici, adică acolo. Douăzeci de elevi au ieșit împreună cu cei doi profesori ai lor și cu instructorul de schi al taberei. Și-au făcut singuri pîrtia, așa cum se făcea pe atunci, bătucind zăpada cu schiurile. Un elev își uitase ochelarii de schi în cameră și s-a întors să și-i ia. Cînd a ieșit afară din cabană, zîmbetul i-a dispărut de pe față, și nu cred că i-a mai apărut multă vreme.

Ioan înghiți în sec, luă apoi o gură de apă din sticla lui.

– De pe versant pornise o avalanșă care i-a îngropat pe toți cei aflați pe pîrtie. Nu mai era nici țipenie de om, iar pîrtia care o clipă înainte era atît de animată, fusese înghițită cu tot cu schiori de monstrul de zăpadă. Salvamontiștii de la Bîlea au fost depășiți de situație. Au cerut ajutor de la Sibiu, aceștia au apelat la armată, pentru că drumul era impracticabil din cauza zăpezii. Abia a doua zi au ajuns aceștia la Bîlea, dar nimeni nu a mai fost găsit în viață. Unchiul meu, care a participat la căutări, mi-a povestit că ce a trăit atunci e de nedescris. Să găsească și să scoată unul cîte unul trupurile contorsionate, din capcana pregătită de natură, și niciunul să nu supraviețuiască, nici măcar unul, a fost o oroare.

Ioan se opri, cu ochii lucind.

– Erau elevi de vîrsta noastră, mai spuse el.

Fetele priveau în zare triste și tăcute. Mircea stătea cu capul în mîini. Nimeni nu mai spunea nimic. Doar o ușoară boare trecu peste fețele lor, creînd mici unde în apa pînă atunci nemișcată a lacului, ca un salut venit de departe, din altă lume.

Băieții au încercat să fie ei cei care le îmbărbătează pe fete, și le-au îmbrățișat cu drag. Acestea suspinau.

– Cum de nu s-a aflat nimic? întrebă într-un final Ana. Ai mei nu mi-au spus niciodată, cred că nici nu au știut vreodată. Altfel, mi-ar fi atras atenția chiar și acum, cînd nu e zăpadă…

– Autoritățile comuniste au ascuns povestea, așa cum făceau cu orice le știrbea imaginea.

– Ce porcărie, se revoltă Ana, iar revolta o răcorea.

Se ridică în picioare, aproape strigînd:

– Așa m-am săturat de mizerabilii ăștia, care au distrus o țară întreagă!

– Iar eu, îi ținu isonul și Mircea, cînd aud pe cîte unul că spune: „era mai bine înainte” îmi vine să-i dau în cap!

– Unora le-a fost sigur mai bine, securiștii dracului, spuse mai supărat Ioan.

– Și nomenclaturiștii dracului! completă Amanda.

Acum se simțeau puțin mai bine, că își descărcară furia și supărarea pe sistemul care le răpise părinților și bunicilor lor dreptul la o viață normală, iar urmările acelor crunți ani le simțeau pe propria piele și acum, la atîția ani de la Revoluție.

Ioan îngenunche și își afundă amîndouă mîinile în apa rece a lacului și se spălă pe față. Ceilalți, ca într-un ritual sacru, i se alăturară, și făcură același lucru. Apa era rece ca gheața, chiar dacă soarele ardea acum, topind ultimele rămășițe de supărare din sufletele celor patru copii.

– Cînd ne întoarcem la Bîlea, a spus Ioan, o să vă duc la locul tragediei. O placă comemorativă e tot ce a rămas… Să le aducem și noi un omagiu celor căzuți acolo, martiri nevinovați, ce nu au apucat să se mai bucure de viață…

– Dar, acum, continuă el după un moment de reculegere, vreți să ne întoarcem pe un alt traseu, la fel de spectaculos?

– Pe unde? întrebă Mircea.

Scoase harta. Ioan le arătă.

– Din Șaua Caprei, unde am întîlnit indicatorul acela, mergem spre vîrful Vînătoarea lui Buteanu. Este unul dintre cele mai înalte vîrfuri de pe aici, uite, are peste 2500 de metri, mai exact 2507, și e doar la o aruncătură de băț. Apoi, coborîm la Bîlea prin căldarea Văiugii.

– Ar fi păcat să nu mergem, spuse Mircea. Dar, fetelor, depinde de voi.

– Eu vreau, spuse Ana.

– Și eu! completă Amanda.

– Atunci, să purcedem. Putem mînca amiaza acolo, pentru mine va fi prînzul luat la cea mai mare altitudine.

– Super, exclamă Amanda.

– Și pentru mine e la fel, afirmă Ana.

– Let’s go, spuse Mircea și în sfîrșit un zîmbet îi lumină din nou fața.

Porniți la drum, cei patru lăsară frumusețea sălbatică a peisajului să ia locul tristeții. În curînd, puteau privi de sus întreaga vale, pînă departe. Lacul Capra se vedea tot mai mic. Alte peisaje îi luau locul, întrecîndu-se în frumusețe. Traseul nu era foarte dificil, dar nici foarte ușor, așa că cei patru prieteni au ajuns sus pe vîrf cu o foame de lup. Și-au lăsat rucsacii jos, s-au așezat și și-au împărțit sandwich-urile. Au mîncat admirînd văile adînci, crestele care împungeau albastrul cerului, hăurile amețitoare, și cerul senin care i-a lăsat în pace să facă excursia aceasta minunată.

Au stat acolo cam o jumătate de oră, să termine de mîncat și să se odihnească, după care au pornit spre Bîlea Lac. Întreaga căldare, lacul pe malul căruia trona cabana cu același nume, cabana unde erau cazați, și mai departe, valea pînă hăt-departe, toate se dezvăluiau nude, ca în ziua creației, privirilor lacome ale celor patru tineri.

Ajunși la Bîlea nu s-au dus la cabană, ci au mers direct la locul acela care le strîngea inima ca într-o menghină. O placă comemorativă era prinsă de stîncă. „In Memoriam” scria. Și numele victimelor, douăzeci și trei în total. Și vîrstele lor, cea mai fragedă, de 13 ani. Cei patru prieteni tăceau din nou întristați.

– Dacă avalanșa nu i-ar fi dus pînă în lac, rupse tăcerea Ioan, arătîng cu mîna spre lacul Bîlea, spărgînd gheața – atît de grea a fost! – și dacă vremea rea n-ar fi întîrziat căutările, poate ar fi scăpat… măcar vreo cîțiva…

– Vai de mine, se scutură Amanda ca de frig, săracii de ei. Ce moarte cumplită trebuie să fi fost!

– Singuri, fără nimeni… să-i poată ajuta aici… apucă să spună Ana, înainte ca vorbele să i se oprească în gît.

Ana o prinse pe Amanda pe după umeri, și o îmbrățișă cu căldură. Fetele au stat așa ceva vreme, în timp ce băieții le priveau triști. Nu s-au mai obosit nici ei să-și șteargă sau să-și ascundă o lacrimă care le-a curs și lor pe obraz.

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (28)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: