Primii pași (27)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

La micul dejun Azade i-a povestit ciudatul ei vis lui Bryan, atît cît și-a mai putut aduce aminte din el.

– Tu crezi că înseamnă ceva? îl întrebă. Că ar putea să însemne ceva?

– Eu unul nu prea cred, spuse Bryan. Știu că sînt zeci de teorii, mai mult sau mai puțin celebre, o mulțime de cărți, ba mai mult, o întreagă industrie de interpretare a viselor, dar personal nu cred că aceste au vreo relevanță sau, cum să-i zic, putere de predicție.

– Nici eu, normal. Mi se pare lipsit total de fundament științific. Dar, uneori, și asta nu pot tăgădui, visele ne tulbură atît de mult.

– Într-adevăr, asta e adevărat. Dar numai pentru că au legătură cu ceva care ne tulbură – mai mult sau mai puțin – din realitate. Poate fi un mic aspect, care ne scapă neobservat în timpul zilei, și care devine o întreagă tragedie în timpul nopții.

– Sînt de acord cu tine, îi spuse Azade. Asta e și părerea mea, dar voiam o confirmare din partea ta, ca să mă liniștesc. Cu adevărat m-a marcat…

– Bănuiesc că cel mai mult părinții tăi…?

– Așa este. Gîndește-te și tu, uită-te la mine. Ce vezi?

– E o întrebare capcană? glumi Bryan.

– Nu, e serios. Hai, spune!

– Păi, văd o tînără foarte frumoasă…

– Așa…

– Cu ochi mari și negri, cu sprîncenele lungi și întoarse, cu buze…

– Bine, bine, îl întrerupse ea, așa nu ajungem niciunde. Și cu pielea?

– Catifelată?

– Da, mersi! îl ironiză ea. De culoare zi!

– Culoare? Bronzată?

– Nu bronzată, ci închisă la culoare. Nu pot spune chiar neagră, pentru că nu e chiar așa, dar aș putea spune întunecată.

– Ei, sună cam sumbru. Lasă mai bine mai bronzată.

– Ciocolatie, rîse Azade, apoi, deveni iarăși serioasă. Acum, imaginează-ți că eu am pielea deschisă față de mama. Înțelegi?

– Da.

– Iar acum ea era albă, complet. Dar nu ca tine, blondule, ci ca un perete văruit. Un om are culoarea aceea doar atunci cînd…

– Moare, spuse pe un ton trist Bryan.

– Da, cînd sîngele nu mai circulă deloc.

– Dar, hai, revino-ți, insistă Bryan, amintește-ți că a fost doar un vis.

– Știu, mereu îmi spun asta. Și totuși, sînt îngrijorată.

– Cît e ceasul acolo?

– Păi e o diferență de șapte ore, aici e aproape nouă, deci este în toiul nopții.

– Bine, cînd o să fie o oră rezonabilă o să-i suni, știu și eu, pe la cît se trezesc părinții tăi? Pe la șapte sau opt?

– Sigur pe la șapte, dar hai să zicem opt, să nu se sperie cînd o să-i sun. O să creadă că s-a întîmplat ceva, niciodată nu-i sunam dimineața, ci doar seara.

– Bine, în cazul ăsta, poți să aștepți pînă diseară? Să nu-i sperii?

– Cred că e cel mai bine. Sigur nu s-a întîmplat nimic, altfel m-ar fi sunat tata.

– Păi, da, sigur că da! Vezi?

– Așa e, se lumină Azade la față. Tata m-ar fi sunat, indiferent cît ar fi fost ceasul.

– Bine, acum că ne-am lămurit, ai terminat de mîncat?

– O, da, desigur.

– Pornim?

– Absolut!

– În regulă. Să mergem la metrou.

După ce au ieșit din hotel, Bryan îi făcu semn cu dreapta.

– Pe aici, spuse el.

– În regulă, răspunse Azade.

Peste circa o jumătate de oră, cei doi erau în piața unde nu cu multă vreme în urmă vegheau ca doi uriași întreaga zonă a New York-ului, cele două turnuri gemene ale World Trade Center. Se lucra intens, iar șantierul era înconjurat de garduri. Construcția Freedom Tower, turnul cel nou al complexului, ridicat în memoria fostelor turnuri, care a primit numele de One World Trade Center, era aproape finalizată.

– Uau, ce clădire frumoasă o să fie, exclamă Azade.

Pe un panou era desenată o schiță a proiectului.

– Aici, îi arătă Bryan, în curînd o să fie deschis 9/11 Memorial.

– Așa da!

– Iar aici, continuă Bryan, pe locul turnurilor gemene o să fie alte două monumente, North Pool și South Pool, cu numele victimelor inscripționate pe ele. Ele o să aibă amprenta la sol exact unde au fost Turnurile Gemene. Iar prin ele o să curgă apa, ca să spele durerea noastră, dar mai ales a rudelor celor dispăruți.

– E așa de trist ce s-a întîmplat aici!

Azade își puse fruntea pe umărul lui Bryan, pentru a putea vărsa cîteva lacrimi nestingherită și ferită de ochii curioșilor. Bryan o mîngîia pe păr și o încuraja.

– Cînd o să fie inaugurat Memorialul? întrebă după cîteva minute Azade.

– Ar trebui să fie gata la comemorarea a zece ani de la tragedie.

– Asta înseamnă în septembrie 2011, adică peste puțin timp.

– Da, dacă mai stai pe aici, putem veni la inaugurare! Promit că te aduc!

– Mulțumesc, spuse simplu Azade. Păcat că nu este gata deja, aș fi vrut să-l văd acum, să-mi aduc și eu omagiul.

– Ești minunată! îi spuse Bryan, dar atît de încet încît Azade nu-l auzi.

Păstrară un moment de reculegere, iar cei doi au rostit în minte cîteva cuvinte, fiecare ce a crezut de cuviință.

– Sînt gata, putem merge, spuse la un moment dat Azade, dacă ești gata și tu.

– Da, sigur. Să mergem.

Bryan o luă de mînă, Azade îl prinse de braț.

– Pot să te țin mai bine așa? îl întrebă ea. De mînă mi se pare prea… nu știu cum, completă.

– Poți, dacă așa îți place.

– Mulțumesc. Așa te simt și mai aproape, îi spuse ea.

– Ți-e rece? o întrebă.

– Puțin.

Vremea părea să nu mai țină cu ei ca în ziua precedentă. Norii se adunau deasupra New York-ului. Dar încă era okay.

Bryan grăbi puțin pasul, pentru a se mai încălzi. Pînă la feribot nu era mult de mers. De pe faleză vedeau deja Statuia Libertății veghind intrarea în oraș, așa cum o făcea de atîta amar de vreme. Azade privea statuia, și ofta.

– De mai bine de un secol, începu Bryan în timp ce așteptau feribotul, Statuia Libertății i-a întîmpinat pe cei veniți aici cu mari speranțe.

– În general, completă Azade, cei oropsiți ai sorții..

– Așa este. Dar America le-a fost tărîmul noii lor patrii, pe care toți au ajuns să o iubească.

– N-aș spune chiar toți, zîmbi misterios Azade, dar nu vreau să te contrazic.

– Nu, ai dreptate, spuse el repede. Cred că știu la ce te gîndești!

– Serios?

– Da, la numărul mare de sclavi, care au fost aduși în Statele Unite și care nu au avut parte de nimic bun!

– Într-adevăr, ai ghicit.

– Este o pată neagră în istoria Statelor Unite…

– Și nu pot să cred că a durat atîta vreme pînă s-a abolit, dar cu cîtă greutate…

– Păi da, stăpînii de sclavi erau bogați pentru că aveau sclavi. Cum să renunțe de bunăvoie la mîna de lucru…

– Ce mă face să mă cutremur cel mai tare este felul în care îi tratau pe bieții oameni, iar aceștia erau ordinul milioanelor, îți dai seama cît erau de înfricoșați? spuse Azade. Să-i omoare, să-i tortureze și să-i umilească în așa hal, să dispună de ei după cum le trecea stăpînilor prin cap, fără nici cea mai mică remușcare, fără urmă de omenie, mi se pare incredibil! La urma urmei, erau semeni de-ai lor…

– Problema era că albii credeau că sclavii negri nu sînt semeni, unii dintre stăpîni nici măcar oameni nu-i considerau.

– Eu cred că e vorba de rău, de Răul absolut îmbrăcat în piele de om. Dar nu în sensul Diavolului, ar fi prea facilă scuza, să dai vina pe o instanță supremă, exterioară dar atotputernică, sau în fine, aproape, excepție făcînd Dumnezeu, care este cel mai puternic. Așadar, nu la Răul acesta mă refer, ci la cel inerent omului.

Făcu o pauză, ca pentru a se hotărî dacă să continue sau nu, pentru că era vizibil afectată.

– De multe ori m-am întrebat, se hotărî ea să continue, dacă natura umană este rea sau bună. Cred că nu există un răspuns definitiv, sper în continuare că este bună, însă istoria îmi dovedește că este rea.

– Eu cred că este și rea, și bună, adăugă Bryan. Depinde doar de anumite condiții, atît interne cît și externe, pentru a se manifesta una sau alta.

– Da, dar n-ar fi fost mai bine dacă omul era bun de la început? Bun și atît?

– Ar fi fost, dar vezi bine că nu e posibil.

– De ce nu? Refuz să cred asta! De ce nu putem eradica odată pentru totdeauna răul din noi, spune-mi?

– Îmi pare rău, zîmbi cu amărăciune Bryan, dar nu am răspuns la întrebarea asta.

Tăcură amîndoi, abătuți. Feribotul care sosi cu un țignal puternic și gros, îi trezi din amărăciune și le aduse o boare de optimism.

– Hai să mergem, să vizităm Statuia Libertății, spuse Bryan, energic, și să uităm supărarea!

– Da, așa trebuie să facem, spuse și Azade.

Începu să plouă mărunt, rece. Feribotul porni nepăsător. Înauntru era cald, așa că cei doi se hotărîră să rămînă aici și să nu iasă pe punte.

– Poate ieșim cînd ne apropiem, spuse Bryan, dacă se oprește ploaia.

– Poate ieșim și dacă nu se oprește, afirmă hotărît Azade. Nu ne speriem noi de o ploaie, completă ea.

Bryan îi zîmbi și dădu afirmativ din cap.

– Vrei o ciocolată caldă? o întrebă. Sau, poate, o cafea?

– Nu, cafea te las pe tine să-ți iei. Dar, o ciocolată caldă ar merge de minune!

– În regulă.

Bryan se duse la barul feribotului și se întoarse după cîteva momente cu două pahare din care aburii ieșeau veseli, pentru a o înveseli pe Azade.

– Mulțumesc, spuse ea, luînd paharul.

– Cu mare drag, răspunse Bryan.

Azade sorbi o gură din lichidul dulce și fierbinte. Îl simțea cum trece direct în vene, încălzindu-i sîngele.

– E foarte bună! spuse ea, și îi mai mulțumi o dată.

– Mă bucur, răspunse el. Și cafeaua este foarte bună. Vrei să o guști?

Azade se uită o clipă la el, nu știa dacă este potrivit sau nu să bea din cana lui.

– Haide, nu am nici o boală, spuse el glumind.

– Bine, fie.

Luă paharul de carton imprimat și gustă din cafea.

– E foarte tare, spuse ea.

– Da, așadar, foarte bună.

– Vrei și tu să guști? îl întrebă indicîndu-i spre paharul ei.

– E dulce, nu-i așa?

– Cam dulce, da, rîse ea.

– Atunci, nu, mersi! răspunse el.

Era ceva mai liniștit, văzînd-o că rîde din nou. Cunoscuse multe persoane sufletiste, dar nu mai întîlnise niciodată pe cineva să pună atîta la suflet probleme care nu numai că nu erau ale ei, dar care se petrecuseră cu așa de mult timp în urmă.

Statuia se dezvăluia acum în toată spledoarea ei.

– Uau, e mult mai mare decît îmi imaginam, spuse Azade.

– E mare, da, răspunse Bryan.

– Hai, vrei să mergem afară? Să o vedem mai bine?

– Da. Cum să nu vreau!

Pe punte era înghesuială, toți turiștii o fotografiau.

– Pot să-ți fac o poză? o întrebă Bryan.

– Sigur, spuse Azade.

Bryan scoase micul său aparat digital de fotografiat din buzunar, încadră fața lui Azade și statuia undeva în spatele acesteia. Făcu poza, apoi se uită la ea.

– Foarte frumos, spuse.

– Să văd și eu, spuse Azade.

Bryan îi arătă ecranul, unde Azade se văzu cu părul ud, încă puțin abătută, dar totuși cu un zîmbet în colțul buzelor, puțin înfrigurată, dar fericită. În ansamblu, era mulțumită de poză.

– Îmi ajunge, spuse înapoindu-i aparatul. Să intrăm, e cam vînt pe-aici.

– Da, e puțin cam rece. Nu m-am gîndit, să ne luăm niște haine mai groase.

– E în regulă, nu sînt de felul meu bolnăvicioasă, așa că n-o să ai pe conștiință vreo răceală de-a mea.

Feribotul acostă lin, în timp ce turiștii făceau coadă la ieșire.

La intrarea în ansamblu, primeau audio-ghid. Azade și-l instală și îl porni. Tot timpul vizitei ascultă cu atenție mesajele audio. Din cînd în cînd îi mai făcea mulțumită și zîmbitoare cu capul lui Bryan. Iar pînă cînd ajunseră sus în Coroană, era de-a dreptul fericită. De acolo de sus privea New York-ul cum răzbate din nori, ieșind ca și pînă acum, învingător. Azade exclama din nou, ca un copil care nu cunoaște impuritatea:

– Uau, ce frumos e totul!

Îl îmbrățișă din nou pe Bryan, acesta o strînse și mai tare în brațele lui, umplîndu-și adînc plămînii de parfumul ei. Azade iarăși îi mulțumi pentru că a adus-o aici.

– Sper să mă pot revanșa, îi spuse ea, după ce se eliberă din strînsoare. Poate vii să mă vizitezi în Zürich?

– Sigur, dar ce să înțeleg de aici? Că ai luat o decizie?

– Nu, vorbeam așa doar în caz că… Numai în noaptea asta voi lua decizia, mîine dimineață o voi cîntări și dacă mai stă în picioare la fel de mult, atunci va rămîne definitivă. Și, după cum ți-am spus, o să ți-o comunic pe drum. Ca să avem timp să o discutăm.

– Of, Doamne, ești incoruptibilă.

– Hi, hi, chicoti Azade. Vrei să spui prin asta: imposibilă?

– Eu n-am zis nimic, rîse Bryan.

Azade îi dădu un cot, apoi se pregăti să coboare, pentru a putea ieși pe piedestal.

Afară vremea nu se îmbunase. Ploaia cădea cu picături mici și dese, iuți și reci. Azade se zgribuli.

– Vrei să-ți dau haina mea? o întrebă Bryan.

– Nu, mulțumesc. Ești amabil, dar nu e nevoie.

– Să-mi spui dacă te răzgîndești!

– Sigur. Îți mulțumesc.

Bryan îi cumpără lui Azade un suvenir cu Statuia în miniatură.

– Poftim, să o porți cu tine, să-ți amintească de excursia noastră la New York!

– Nu o să o uit niciodată, oricum! Îți mulțumesc! Vreau să-ți iau și eu ceva, să ai de la mine.

Azade inspectă magazinul de suveniruri pînă găsi ceva ce-i plăcu. Era un mic glob de sticlă cu New York-ul, Cînd îl întorceai, cădeau fulgi, dar nu albi, ci argintii.

– Îți place? îl întrebă ea.

– Foarte mult, răspunse el.

– Atunci, acesta va fi cadoul tău.

– Îți mulțumesc!

– Cu plăcere!

Pînă la ora de plecare a feritbotului mai aveau aproximativ zece minute. Așa că s-au așezat în micul local de alături, de data asta la un ceai.

Apoi, și-au luat rămas bun de la Statuie și s-au îmbarcat.

– Acum urmează National Immigration Museum. După cum știi deja, imigranții nu erau lăsați să intre direct în New York, ci mai întîi erau triați aici. Unii erau refuzați și trimiși înapoi acasă, cum ar fi bolnavii cronici, sau cei cu cazier, dar nu numai ei. Îți dai seama, după o călătorie atît de lungă, cum era în acele vremuri, peste ocean, în condițiile acelea mizere de la clasa a III-a, că doar nu erau refuzați cei care veneau cu clasa I, să ți se spună că trebuie să te întorci acasă.

– Trebuie să fi fost oribil.

– Foarte! Mai era însă încă o categorie, a celor bolnavi ușor, care rămîneau în spitalul de pe insulă. Dar, cred că aveau niște condiții groaznice…

– E un muzeu trist acesta, așa-i?

– Cred că da…

– Te superi dacă nu mergem? Sau, dacă vrei, poți să mergi tu, și eu te aștept, dar eu nu cred că mai vreau să-l mai vizitez. E prea mult pentru o singură zi.

– Nu, nici o problemă. Nici eu nu țin neapărat să-l vizitez. Rămîne pe altădată, spuse el energic. Mai bine să facem ceva distractiv!

– Nu te deranjează?

– Nicidecum, crede-mă.

– Bine, atunci. Mulțumesc.

Și cei doi au rămas la bordul feribotului, în timp ce majoritatea turiștilor au coborît. Alții au urcat, apoi ferry-ul și-a văzut de valuri pînă înapoi la țărm. Azade nu mai era supărată deloc, dimpotrivă după ce au ajuns pe țărm era din nou veselă și plină de viață ca întotdeauna. Ploaia s-a predat atunci și ea.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (27)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: