Primii pași (25)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

– Mergem? îl întrebă Azade.

– La hotel? se trezi el ca dintr-un vis.

– Da, la hotel. E cam tîrziu pentru altceva, zîmbi ea.

– A, da, fără doar și poate. Ai dreptate!

– E totul în regulă? observă Azade.

– Da, sigur, spuse repede Bryan. Vrei să mergem pe jos? Sau să luăm un taxi?

– Pe jos, mai rezist încă atît.

Au petrecut cîteva ore bune plimbîndu-se prin Central Park, pînă tîrziu după miezul nopții. Au vorbit despre multe, fiecare despre copilăria lui, despre mîncărurile preferate, locurile natale, muzică, familie, literatură, prieteni. Au evitat însă subiectul muncă, incluzînd în acest capitol și locul de muncă. Bryan încercă de cîteva ori să aducă în discuție alt subiect sensibil, iubirea, respectiv a face dragoste, dar de fiecare dată Azade le ocolea cu abilitate.

– Așadar, îl chestionă Azade în timp ce mergeau spre hotel, care este programul pentru mîine?

– Dimineață, mă gîndesc să luăm metroul pînă la Memorialul World Trade Center. Vom începe de acolo. După ce îl vedem, mergem puțin pe faleză, pînă la debarcaderul de unde vom lua feribotul spre Staten Island.

– Acolo e Statuia Libertății, așa-i?

– Exact! Noi vom urca pînă în coroană. Am avut noroc că am găsit locuri, nu știu de ce numărul de bilete pentru coroană este limitat, mult mai mic față de numărul locurilor pentru vizitarea postamentului.

– Interesant, n-am știut că sînt așa, pe secțiuni, spuse Azade.

– Da. Iar cine nu vrea nici măcar postamentul, poate vizita statuia de la ground level.

– Aha, okay. E bine de știut.

– La întoarcere, avem inclusă și vizita pe Ellis Island. Aici vom vizita National Immigration Museum. Poate știi, poate nu, dar acolo erau aduși mai întîi imigranții. Bunicii mei, de exemplu, au fost printre cei lăsați să intre în State pe acolo. Îmi povesteau, cînd eram mic, cît de fericiți au fost cînd li s-a dat voie să intre în State.

– Dragii de ei!

– Îți amintești cuferele acelea de lemn expuse la Prudential Tower?

– Desigur, răspunse ea.

– Și ei au avut două asemenea cufere, eu cred că mi le amintesc, dar nu sînt sigur dacă doar am suprapus niște amintiri. Cînd am crescut, nu le-am mai dat de urmă. Oricum, ce voiam să zic, cam cu atîta soseau bieții oameni, în căutarea unei lumi mai bune, a unui nou început. Milioane și milioane de oameni. Eu personal nu cred să am prieteni sau cunoștințe care să nu aibă înaintași printre imigranții aceștia.

– Ar trebui să cunoaștem și niște nativi-americani, spuse Azade. Mie îmi sînt atît de dragi, și îmi pare așa de rău pentru ceea ce li s-a întîmplat.

– Da, cuceritorii europeni au fost nemiloși cu ei. Mare, mare păcat, cîte s-au pierdut odată cu ei…

După un moment de reculegere, Azade îl întrebă:

– Și apoi, unde mergem?

– Așa, după ce ne întoarcem de pe insulă, putem sau să mergem la the Metropolitan Museum of Art, sau dacă sînt prea multe muzee pentru o singură zi, îl putem lăsa pe duminică, și mergem la schimb sus în Empire State Building.

– Da! exclamă Azade. Lăsăm the Metropolitan Museum of Art pe cealaltă zi.

– Și, să nu uităm, înainte sau după Empire State Building intrăm în celebra gară Grand Central.

– Super!

Pentru că au povestit și au făcut planul zilei următoare, li s-a părut că timpul a trecut mai repede. Cei doi au ajuns la hotel după circa un sfert de oră de plimbare ușoară. Mașinile continuau să curgă pe străzile Manhattan-ului.

– Cîtă dreptate avea Sinatra în melodia lui, spuse Azade.

– Da, așa este. Ăsta este New York-ul. The city that never sleeps…

Cînd au ajuns în fața camerei ei, Azade s-a oprit o clipă, înainte de a descuia.

– Bryan, m-am simțit minunat astăzi, spuse ea. Nu știu cum să-ți mulțumesc pentru călătoria asta la New York, și pentru tot programul pe care l-ai făcut. Și pentru surpriza din seara asta… Și eu a fi ales același musical, dacă m-ai fi întrebat!

– Plăcerea e de partea mea, îi spuse Bryan sincer.

Azade descuie.

– Mîine la cît să mergem la micul dejun?

– Pe la 8-9 e bine? O să ai timp să dormi suficient?

– Da, cum să nu, sînt obișnuită cu somnul puțin. Atunci, hai să o facem pe jumătate, la 8.30?

– E foarte bine. La opt și jumătate vin să te iau.

– În regulă, spuse ea. Îți mulțumesc încă o dată. Abia aștept ziua de mîine!

Azade îi dădu un pupic pe obraz.

– Noapte bună!

– Noapte bună, îi răspunse el.

Azade intră în cameră. Bryan mai stătu așa în prag, pe hol, cîteva secunde, ca rătăcit. Apoi, intră în sfîrșit în camera lui de hotel. Se spălă pe dinți, apoi se descălță, își dădu jos pantalonii blue jeans și tricoul, și se se aruncă pe pat, numai în boxeri.

Bryan era derutat. Nu știa dacă e bine sau nu să-i mărturisească tinerei sentimentele lui pentru ea, care treceau mult peste limita prieteniei. Nu știa dacă ea avea sentimente reciproce, pe care le ascunde pentru că așa a fost educată. Ar fi vrut ca ea să nu fie atît de misterioasă și de exotică, ci să fie mai directă, așa cum era toate fetele și femeile pe care le cunoscuse pînă atunci în State. Dar, pe de altă parte, se gîndea, tocmai misterul și exotismul o făceau pe Azade atît de interesantă, iar frumusețea și eleganța ei, atît de dorită.

Erau momente cînd Azade stătea atît de aproape de el, încît ar fi putut considera relativ intimă apropierea. Cînd ea își ducea mîna prin păr, mai des, sau cînd îl atingea pe umăr, mai rar, sau acel moment unic cînd ea l-a mîngîiat pe păr. Cînd parcă buzele ei îi cereau lui să le sărute, iar el nu o făcuse, pentru că vorbele ei spuneau altceva.

Ah, vorbele. Bryan ar fi vrut ca totul să fie simplu, să poată discuta cu ea toate aceste lucruri care-i treceau prin minte. Dar, realitatea era că îi era teamă. De reacția ei, care ar fi putut duce la o îndepărtare ireversibilă. Chiar dacă, ar fi putut duce și la apropierea mult dorită de el. Însă, faptul că nu putea avea siguranță, îl făcea să fie defensiv.

Știa că ea nu e ca alte femei pe care el le-a cunoscut, de care s-a îndrăgostit și care l-au iubit, că ea nu e ca o cetate care așteaptă să fie asediată și cucerită. Dar ea nu era nici asediatorul, iar el cetatea. Pentru că atunci el s-ar fi predat din prima clipă, fără luptă, zîmbi în sinea lui Bryan.

Dacă ea așteaptă totuși ceva, mai gîndi el. Dar, ce așteaptă? Și, de ce nu dă semne mai clare că așteaptă ceva… Poate că nu așteaptă nimic, și totul e în mintea lui…

Totul mergea așa de bine între ei, chiar dacă nu era nimic între ei. Bryan nu dorea să strice nimic. Știa că pentru oricine altcineva, pentru oricare dintre prietenii săi, ar fi sunat ciudat, iar aceștia l-ar fi considerat un chicken, și l-ar fi făcut în toate felurile. Dar el nu era așa. Ei ar fi încercat de mult… dar ce ar fi obținut? Nimic, se îmbărbătă el.

O cunoștea prea bine pe Azade, ca să poată băga mîna în foc că nici unul dintre cunoscuții lui nu i-ar fi ajuns atît de apropiat cum a ajuns el. Dacă asta nu e de ajuns, se certă el, atunci nu merită prietenia ei!

Adormi cu gîndurile acestea în minte, cu mintea la Azade. O visă, și o iubi în vis.

Azade, în schimb, se frămînta toată cu privire la oferta de job primită. Înțelegea că o ofertă de acest gen ar trebui să fie menită să-i facă viața mai ușoară, iar nu să i-o complice. Trebuia să renunțe la atîtea dacă se hotăra să se mute aici. Pe de o parte, îi plăcea în Zürich. Pe de altă parte, îi plăcea și Boston-ul. Însă în Elveția se obișnuise, aici se simțea ca o turistă. Acolo avea o mulțime de prieteni, aici îl avea pe Bryan așa de apropiat.

Nu-și făcea griji pentru prieteni, totuși. Oriunde s-a dus și-a făcut prieteni de nădejde, care au primit-o în mijlocul lor ca pe una de-a lor. Aici s-a concentrat mai mult pe muncă, în primul rînd pentru că fellowship-ul era limitat ca timp, iar în al doilea, fiindcă avîndu-l pe Bryan atît de apropiat, nu mai simțea nevoia altor prieteni. Era mulțumită de relațiile amicale pe care le întreținea cu toată lumea, dar în al treilea rînd, obiectiv privind, altceva nu-i permitea nici timpul.

În Zürich se afla Ana, prietena ei cea mai bună. Aici Bryan, prietenul ei cel mai bun.

Chiar dacă de la Zürich nu primise nici o ofertă clară pentru mai departe, drumul acolo era de fapt destul de sigur, încă de cînd începuse rezidențiatul. Era singura care a fost angajată pe toată perioada rezidențiatului. Ceilalți erau angajați de obicei pe perioade de un an, fiind nevoiți fie să-și prelungească din an în an contractul, fie să se mute la alt spital. Era bine pentru mobilitate și flexibilitate, inclusiv în alegerea unei specializări, dar lui Azade sistemul acesta i se părea obositor. Iar ea scăpăse de această situașie, fiindcă era apreciată de profesori și de medici, ba mai mult, și de personalul medical auxiliar cu care lucra, și în egală măsură de colegii ei. Nu credea că ar fi putut întîmpina vreo dificultate în a-și găsi loc de muncă la spitalul ei din Zürich. Sau în oricare alt spital din Elveția.

De fapt, realiza Azade, nu se concentrase la asta niciodată, pînă nu primise oferta profesorului Smith. Se gîndi la părinții ei, oare ei ce ar spune? Probabil li s-ar părea un vis devenit realitate, ca ea să ajungă să practice și să predea medicina, și să facă cercetare științifică într-o universitate atît de bună, din America.

Bunul ei tată, scumpa ei mamă. Ce norocoasă a fost să aibă asemenea părinți. Care au lăsat-o să fie așa cum era ea, nu așa cum ar fi vrut alții care invocau tradiția în loc de a discuta ceva. Ce simplu este, gîndi Azade, să aduci în sprijinul tău argumentul autorității, iar nu cel al bunului-simț, ca să nu vorbim despre cel a logicii. Cînd cuiva îi convine o situație, pentru că îl menține într-o poziție favorizantă, deasupra problemelor celor mulți, și de cele mai multe ori, săraci, atunci orice sprijin e bun, fie că e divin, fie că e omenesc, și nu e nimeni fraier să renunțe de bună-voie la acea poziție. Azade nu înțelegea cum de a ajuns lumea, prin asta înțelegînd nu doar acea parte de lume de unde se trăgea ea, atît de rea. Oameni care își urăsc semenii, care ar fi în stare, iar unii chiar o fac, să omoare cu atîta ușurință alți oameni, în numele unor idei care nici măcar nu sînt ale lor, sau în numele unor credințe pe care nu le-au pus sub semnul îndoielii niciodată, sau pentru că, pur și simplu, așa li se cere.

Nici o țară nu e perfectă, își spuse ea, dar sînt unele în care traiul e mai plăcut, iar nu o luptă continuă pentru supraviețuire. De ce să nu aleagă una dintre acestea, dacă soarta i-a scos în cale asemenea oportunitate?

Însă dacă ar fi să facă abstracție de job, care la urma urmei pentru ea e la fel de bun în Boston ca și în Zürich, și să aleagă între aceste două țări democratice, pe care ar alege-o? Unde s-ar simți mai în siguranță?

În Elveția nu se putea plînge de nimic. Poate doar că uneori oamenii respectă regulile atît de mult încît devin rigizi. Uneori legile sînt depășite, sau nu sînt bune și trebuie schimbate. Credința oarbă în sistem e la fel de periculoasă ca cea fundamentalistă religioasă. Pentru că e oarbă! Iar în Elveția oamenii au posibilitatea de a schimba regulile, poate mai democratic ca în orice altă țară.

Dar, îi fugi gîndul acolo, și în Boston s-a simțit în siguranță. Deși Statele Unite sînt renumite pentru criminalitatea crescută, în Boston se simțea chiar bine. E drept că niciodată nu s-a aventurat în zone necunoscute, iar în călătorii l-a avut întodeauna pe Bryan alături de ea. Dar, în mare, putea spune că Boston-ul era la fel de potrivit.

Însă gîndurile în continuare nu-i dădeau pace. Din Boston e o distanță atît de mare între ea și părinții ei! Dacă de acasă pînă în Zürich sînt aproape patru mii de kilometri, din Zürich pînă în Boston mai sînt încă șase mii. În total sînt zece mii de kilometri. Și nici nu știe sigur dacă părinții ei vor primi viza. Cu toate că ei sînt contra terorismului, în general, și în special contra celui din regiune, faptul că provin de acolo e un motiv suficient pentru mulți să-i privească cu suspiciune. Culoarea pielii este cea cu care toți necunoscuții intră pentru prima oară în contact. Iar dacă acești necunoscuți sînt niște ignoranți, cum mulți sînt pe lumea asta, care îi bagă în aceeași oală pe toți „arabii”, atunci nici măcar nu mai contează dacă părinții ei vor primi sau nu viza, ci că vor fi priviți ca dușmani. Ori, ca posibili dușmani. Nu are importanță că acei indivizi prezumtivi care îi vor considera inamici o fac din ignoranță, e suficient ca unul să fie mai rasist decît alții, sau mai psihopat decît alții, și cum americanii au cu toții acces la arme, să se „răzbune” pe părinții ei.

Azade știa că nu era rezonabil să se gîndească la așa ceva, dar nu-și putea opri gîndurile acestea negative, care-i treceau prin minte de parcă s-ar fi uitat la un film.

Asta nu ar putea suporta, își spuse ea, să știe că părinții, în primul caz, au suferit din cauza ei, sau, în cel de-al doilea scenariu, cel mai grav, au murit pentru că au venit după ea în America… Să nu-și mai poată revedea părinții, era prea mult. Așa cum era inacceptabil să-i vadă chiar mai rar decît acum, în cazul în care ei rămîneau acasă.

Pe de altă parte, dacă se stabilește în Europa, are mai multe șanse să-i aducă mai aproape de ea, fie chiar în Elveția, dacă vor primi rezidență, fie, dacă nu, cel puțin aproape, spre exemplu în Germania, unde ei au mulți prieteni.

Și ar putea să-l revadă și pe Bryan, acesta ar putea fi trimis la baza din Germania, care e aproape. Pe cînd dacă ar rămîne în Boston, cînd el ar pleca, atunci ea ar rămîne singură. Iar după ce își termină contractul cu Air Force, poate se mută și el în Europa. La urma urmei, așa cum spunea și Woody Allen, este un loc mult mai prietenos.

Gîndurile ei rămaseră îndreptate spre Bryan. Așa adormi într-un tîrziu, cu gîndul la el, dar nu-l visă în acea noapte.

Azade visă că se afla la computer, tastînd. Visa cursorul pe monitor cum pîlpîie și cum scrie literele pe măsură ce ea le tastează. Și visa cum tot ce scria ea se întîmpla. Tastă „plajă”, pe monitor apăru cuvîntul, iar imaginea unei plaje prinse viață. Azade șterse cuvîntul, care dispăru și de pe monitor, totodată pieri și imaginea respectivă. Interesant, gîndea în timp ce visa, este că se vedea pe ea, vedea cursorul și literele apărînd pe ecran, și vedea imaginea care prindea viață, în același timp. Deși erau trei secvențe diferite, ea le cuprindea deodată. Știa că nu poate exprima în cuvinte asta, dar simțea că este o revelație. Așa trebuie să se fi simțit, își spunea Azade cea din vis, creștinii care s-au întîlnit la Nicaea în anul 325 pentru a-l exila pe Arius, și pentru a proclama homoousios, adică că Fiul este una cu Tatăl, respectiv cu the Holy Spirit. Trinitatea, deși trei în formă, era una în substanță.

Azade tastă – și se vedea tastînd: „Azade făcea parte din Air Force acum.” Firește, pe ecranul computerul apăreau literele. Dar, în același timp, prindea viață ca un film, povestea pe care ea o tasta. „Azade nu era însă medic, ci era militar. Avea o uniformă nou, nouță. De undeva un vînt sufla ușor ridicînd un norișor de praf. Azade nu era singură. Un bărbat, necunoscut, stătea lîngă ea. Nu părea militar, pentru că avea haine de păstor de capre. El o întrebă:

– Președintele Americii este și el om, nu?

– Da, răspunse ea.

– Atunci, el își curăță covoarele cu aspiratorul?

– Nu cred, răspunse ea, de parcă întrebarea era cît se poate de firească în acel decor. Bănuiesc că are oameni care fac asta în locul lui.”

Azade selectă textul și îl șterse. Mai bine plaja, gîndi. O făcu.

Se afla acum pe plajă, dar în mod ciudat era îmbrăcată tot în uniforma militară. Se uită în jur, bărbatul acela nu era de găsit. Probabil am uitat să-l tastez, își spuse.

Vîntul se înteți, nisipul se ridica amenințător. Valurile spumegau, rupînd din mal. Azade era însă complet liniștită. Asta pînă cînd bărbatul își făcu apariția, spunîndu-i:

– Uite, am venit să mă salvezi…

Părea dintr-o dată că este profesorul Smith, de la Boston. Azade se uită mirată la el, îl luă de mînă și se trezi în casa părintească, ținîndu-l de mînă pe tatăl ei. Mama ei stătea în picioare, alături, albă ca varul și nemișcată ca o statuie. Nici unul nu spunea nimic, ci doar o priveau amîndoi tăcuți.

Alarma o trezi brusc. Inițial Azade nu știa ce se întîmplă, unde e, pe ce vreme se află. Își duse mîna la ochi, apăsîndu-i. Se ridică din pat, privi pe fereastră. Imaginea inconfundabilă a Times Square o lămuri. Zîmbi, fericită că a fost doar un vis. Dar, mintea îi era încă la el, și încerca să înțeleagă de neînțelesul.

Intră la baie. Gîndi, apa care-mi va cădea în cap la duș întotdeauna este binefăcătoare.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (25)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: