Primii pași (23)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Cînd văzu că Bryan depășește și clădirea Majestic Theatre, Azade se întreba „totuși, ce pune la cale? la ce musical vrea să mă ducă?”. Bryan îi citi nerăbdarea pe față, și începu să rîdă.

– Ce? întrebă Azade. Spune-mi!

Bryan se opri.

– M-am zăpăcit de tot, răspunse el. Nici nu mai știu încotro.

– Cum?! exclamă Azade.

– Doar glumesc, răspunse el repede, să nu întindă coarda prea mult.

Apoi, făcu un semn cu mîna înapoi, către teatrul de care abia au trecut.

Un afiș imens cu „The Phantom of the Opera” trona în mijlocul clădirii. Fața lui Azade se lumină.

– Aici mergem? La „The Phantom of the Opera!” exclamă ea, fericită.

Bod dădu din cap că da. Azade bătu din palme, entuziasmată, și sări la gîtul bărbatului. Îi dădu un pupic pe obraz. Lumea din jur îi privea amuzată, însă Azade nici nu băgă de seamă că toți ochii sînt ațintiți asupra ei. Putea să se bucure încă ca un copil, fără fandoseli.

– E minunat, exclama Azade. Întotdeauna mi-am dorit să văd „The Phantom of the Opera”. Am ratat-o cînd a fost în Basel, pentru că am ajuns în Elveția mai tîrziu. Apoi am tot vrut să merg să o văd la Oberhausen, dar niciodată n-am avut timp…

– Mă bucur, acum ai ocazia să o vezi în elementul ei, aici, pe Broadway! îi spuse Bryan.

Îi dădu și el un sărut fugar pe obraz, îi oferi brațul, și se îndreptară amîndoi spre intrare.

– Ești gata să pătrunzi într-un tărîm magic, Fräulein?

– Natürlich, abia aștept domnule dragă, răspunse ea în germană.

– Hai să nu intrăm în detalii, spuse el, binedispus. „Danke” e ultimul cuvînt pe care îl mai știu în germană.

Azade rîse cristalin. Oamenii din jurul lor nu se puteau abține să gîndească: „Ce cuplu minunat!”

Își luară în primire locurile cu cîteva minute înainte de începerea spectacolului.

– Este considerat unul dintre cele mai bune musicalurile de pe Broadway, din toate timpurile, îi șopti Bryan. Și are toate șansele să întreacă „Cats” la titlul de „longest running musical de pe Broadway”.

Azade dădu din cap, aprobator. Toată fața îi radia de fericire. Dacă ar fi fost un mistic în toiul rugăciunilor, orice observator ar fi putut jura că o lumină divină îi luminează fața. Dar în cazul ei, lumina venea din interior, inconfundabilă și de neoprit.

Cît timp a durat spectacolul Azade a părut că nici nu mai respiră. Dar cînd s-a terminat, s-a ridicat în picioare și a aplaudat pînă cînd toți ceilalți spectatori s-au oprit din aplaudat. Abia atunci s-a oprit și ea. Era atît de fericită.

– Sînt foarte fericită! i-a mărturisit ea lui Bryan.

– Mă bucur așa de mult, îi spuse el. Și eu sînt fericit.

– Da, dar nu atît de fericit ca mine, îi spuse ea în timp ce ieșeau afară.

Aerul New York-ului îi luă în primire. Era o primire călduroasă, așa cum era și temperatura în seara aceea.

Bryan trase adînc aer în piept.

– Nici un anotimp nu e mai frumos ca toamna la New York, spuse el.

– Este într-adevăr foarte plăcut afară, aprobă Azade.

– Vrei să mergem să ne schimbăm de hainele astea de gală, mie mi-a cam ajuns cu fracul, zîmbi Bryan, și apoi să ieșim undeva, poate la dans? Într-un club, sau într-un bar care are și loc de dans?

– Hm, vreau, cum să nu, dar trebuie să-ți mărturisesc că eu nu prea sînt mare dansatoare.

– Atunci ești perechea mea ideală, pentru că nici eu nu sînt un prea bun dansator.

– Serios? Atunci, de acord! exclamă Azade.

În cinci minute se aflau în camerele lor, în alte cinci erau schimbați de frumoasele lor haine și îmbrăcați în cele comode, potrivite cluburilor, iar după alte cinci minute erau în fața hotelului, privind în stînga și în dreapta, încotro să o apuce.

– Avem cel puțin două variante, spuse Bryan. Prima, luăm un taxi și-i cerem să ne ducă în clubul cel mai celebru din Manhattan. A doua, să o luăm la pas pe străzi și să lăsăm soarta să ne scoată în cale un bar potrivit…

– Șansele sînt mari, nu? La urma urmei sîntem în New York.

– Da, probabil. Și ar mai fi a treia variantă. De fapt o combinație cu a doua: pornim pe 7th Ave. spre Central Park, pînă la intrarea din West Dr. nu e mai mult de un sfert de oră de mers lejer. Și dacă întîlnim în drum ceva ce ne face cu ochiul, intrăm. Dacă ne place, stăm. Dacă nu, mergem și ne plimbăm în Central Park.

– O idee minunată, spuse Azade. Îmi place.

– Atunci, ne-am înțeles?

– Da, absolut, avem o înțelegere!

– Bun, atunci să pornim. Pe aici.

Azade nu îl mai luă de braț, ca pînă acum, ci nu se opuse și îl lăsă pe Bryan să o ia de mînă, pentru prima oară. Acest gest, atît de simplu încît pînă și adolescenții care fumau rîzînd în hohote în fața unui bar, de unde răzbătea mare gălăgie, l-ar fi ironizat peste măsură dacă ar fi știut, pe Bryan îl înfioră profund. Bryan se simțea din nou ca în liceu, cînd a suferit în prima lui dragoste. Marea și singura lui dragoste, spunea atunci. Pierdută și, ca urmare, pierdut s-a simțit și el. Pînă s-a îndrăgostit din nou și a fost din nou pierdut, adică pînă a realizat că de fapt nu e nimic serios la vîrsta aceea. Acum însă, mai matur și mai responsabil, știa că nu mai este vorba despre iluzia dragostei din adolescență, ci că de data asta iubirea este reală.

Azade, la rîndul ei, pentru că nu a avut niciodată timp sau gînduri pentru băieți și pentru dragostea lor, nu a avut nici deziluzii, dar nici așteptări. Ei i se părea foarte firesc să facă lucrurile în ordinea lor normală: mai întîi școala, după aceea rezidențiatul și specializarea, și abia apoi, după ce se angaja, dragostea, căsătoria, copiii, într-un cuvînt, familia. Și totuși, îl ținea pe Bryan de mînă acum, ceea ce îi dezvolta un sentiment ciudat, pe care nu l-a mai avut pînă în prezent. Se simți stînjenită, așa că pînă la urmă își retrase mîna.

– Nu te supăra, îi spuse ea lui Bryan, dar nu e un moment bun.

– De ce? o întrebă Bryan.

– Hai să facem un pact, spuse în loc să-i răspundă, Azade. Pentru că am venit la New York să ne simțim bine, nu vom lăsa nimic să ne strice buna-dispoziție! Bine?

– De acord, nu văd nimic rău în asta. Dar…?

– Dar, continuă Azade, o să-ți spun ce am hotărît pe drumul de întoarcere.

– Aha, deja ai hotărît?

– Nu, îl întrerupse Azade. De fapt n-am hotărît. Trebuia să spun: ce voi hotărî. Crede-mă, nu-mi este deloc ușor, știu că nu o să-ți placă și că o să te simți exclus, dar trebuie să iau hotărîrea asta de una singură. De aceea, nu vreau să o implic în această minunată excursie a noastră, pentru că o poate strica.

– Dar, nu vreau să te simți abandonată…

– Nu, îl întrerupse din nou Azade. Știu că ești alături de mine. Știu asta! Și mai știu că dacă vrei să mă ajuți, trebuie să mă lași să mă gîndesc asupra acestei decizii cînd sînt singură, fără să intervii.

Azade îl privea cu ochii rugători.

– Te rog, îi spuse și prin viu grai, ca să fie totul clar.

– Bine, îi promise Bryan. Dacă asta îți dorești cu adevărat, n-o să mai aduc vorba despre acest lucru.

– Asta îmi doresc și îți mulțumesc că ești alături de mine. Promit că dacă o să am vreo întrebare, sau fie și cea mai mică nelămurire pe care mi-o vei putea lămuri, o să vin la tine și o să te întreb.

– Poți să vii, la orice oră din zi și din noapte, îi spuse Bryan.

– Mulțumesc, răspunse simplu Azade.

Simplu, într-adevăr, dar felul în care știa ea să mulțumească spunea mai mult decît o sută de cuvinte.

La o intersecție se putea vedea pe strada din stînga, la circa zece metri, intrarea unui club. De afară părea okay, era liniște. Bryan îl arătă din priviri.

– Ce spui, încercăm?

– Da, fu de acord Azade.

Au cotit pe stradă, și au mers pînă în fața clubului. Au deschis ușa, care dădea într-un hol lung, în pantă, pe care nu era nimeni. Dar, se auzea din străfundurile pămîntului, sunetele unei muzici și zumzetul unor voci.

– Hm, ce o fi aici? se întrebă mai mult pe sine Bryan.

Pe măsură ce se apropiau de ușa care despărțea holul de sală, muzica se auzea tot mai clar. Ritmurile nu erau rele, dar nu prea păreau de dans. Sau cel puțin nu de dansul la care se gîndeau ei. Ei căutau o muzică pe care să salte, nu una slow cum se auzea acum foarte clar aici.

Cînd Bryan a deschis ușa, Azade a rămas blocată în prag.

– Ups, spuse și Bryan.

Pe mica scenă, o trupă cînta, altfel foarte bine, un cîntec dulce, molatec. Cîteva cupluri dansau lasciv în fața scenei, alte cîteva stăteau la mese, cu privirile pierdute. În partea dreaptă a scenei, lui Bryan i se păru că vede două tinere complet goale, dar era destul de semi-umbră pentru a vedea clar. La peretele de lîngă intrare, aprope de locul unde se opriseră, doi tineri se sărutau intens, fiecare cu mîna în pantalonii celuilalt. Azade nici nu-și putu da seama dacă sînt doi băieți, două fete, sau un băiat și o fată, pentru că făcu stînga-împrejur, cu viteză.

Bryan o urmă, neștiind ce să spună.

Cînd a ajuns-o din urmă, afară, Azade zîmbea, ceea ce îl liniști.

– Ce a fost asta? întrebă ea, acum de-a dreptul voioasă.

– N-am nici cea mai vagă idee, răspunse Bryan. Probabil, am greșit clubul.

– Probabil?

– Cu siguranță!

– Nu am nimic cu tinerii ăștia, e treaba lor, spuse Azade, dar totuși nu mă atrage acest fel de distracție.

– Oho, nici pe mine.

– Știi ce, spuse Azade. Cred că mi s-a tăiat pofta de mers în baruri. Hai să nu ne mai oprim pînă în Central Park.

– De acord, spuse ușurat Bryan.

O clipă crezuse că Azade o să se supere, sau că poate o să-l bănuiască că știa de clubul acela sau cine știe ce mai putea crede. Dar, reacția ei l-a liniștit, iar acum că ea dorea să continue să meargă în Central Park l-a asigurat pe deplin că totul este în regulă.

– Îmi cer scuze, mai simți totuși nevoia să spună. Jur că habar n-aveam de locul acela…

– Te cred, stai liniștit. Este în regulă.

Au făcut următorii pași în liniște, pînă cînd Azade rupse tăcerea.

– Dar dacă acum erau deja în starea aia, mă întreb ce o să se întîmple mai tîrziu, și izbucni în rîs.

– O să se amestece de n-o să mai știe care cine e, rîse și Bryan.

Așa au intrat în Central Park, foarte binedispuși. Rîzînd și speriind doi ratoni care se plimbau pe alee. Aceștia o zbughiră în iarba înaltă de alături, care despărțea aleea de o apă.

– Uite, ce sînt? întrebă Azade.

– Cred că erau ratoni, spuse Bryan. Nu am apucat să-i văd prea bine…

Azade se duse pînă lîngă spațiul verde.

– Nu-i mai văd, spuse ea. Ce drăguți erau!

– Au fugit, s-au ascuns.

Bryan se așeză pe o bancă din apropiere. Azade i se alătură.

– Nici lor nu le place compania noastră, așa cum nici nouă nu ne-a plăcut a altora, spuse Azade. Dar, asta nu ne face nici pe unii, nici pe alții, mai buni sau mai răi.

– Așa este, spuse Bryan.

– Eu consider că omul trebuie măsurat, ca să spun așa, după faptele sale. Nu după cum se îmbracă, ce bijuterii poartă și unde. Dacă unul vrea să le aibă în nas, e treaba lui, cu ce mă deranjează pe mine sau pe alții?

– Ai dreptate, o aprobă din nou Bryan.

– Și dacă unii sînt altfel decît majoritatea, de exemplu travestiti sau homosexuali, cu ce sînt deranjați ceilalți, atîta timp cît pe ei, pe heterosexuali, nu-i deranjează nimeni? Firește, sînt împotriva invadării spațiului personal, spre exemplu dacă o fată s-ar da la mine doar pentru că este gay, m-ar deranja. Dar, la fel de mult m-ar deranja să-mi invadeze liniștea un bărbat, doar pentru că eu sînt femeie iar el bărbat și crede că are de partea lui legea firii.

– Corect!

– Dar, dacă oamenii nu deranjează, ci își văd de sexualitatea lor, cu ce au greșit? De ce alții nu-i lasă în pace? Tu știi că în locurile de unde vin eu, bine, nu în orașul meu, nici în Hewlêr, dar în anumite zone rurale, sau în alte țări, unele periculos de vecine, homosexualitatea este ilegală, ba chiar se pedepsește cu moartea?

– Este groaznic!

– Da, este înfiorător. La fel și adulterul! Sînt locuri în care femeile sînt omorîte, și nu oricum, ci în modul cel mai crud, cu pietre, conform tradiției, cu participarea multora din comunitate, doar pentru că bărbatul ei o bănuiește de adulter sau pentru că vrea să scape de ea! Nici nu este nevoie de judecată, de multe ori aceasta este doar un simulacru de proces ținut tot de bărbați, fără ca victima să se poată apăra, fără avocat, și așa mai departe. Și ori de cîte ori se ridică cineva pentru a cere drepturi egale pentru toți, se găsesc mulți, care să le taie avîntul, pentru că sînt puternici, și invocă puteri și mai mari, cum ar fi Allah sau altă zeitate. Și, problema e că au mulți, prea mulți, adepți, care sînt în stare de orice…

– Nu te supăra că-ți spun, dar nici nu-mi pot imagina cum este să trăiești în asemenea locuri.

– Îți spun eu cum e, este cumplit. Și de parcă secole întregi de tradiție în care nedreptățile guvernează nu erau suficiente, de parcă toate relele care li se întîmplă oamenilor în partea aia de lume, uitată de zei și bătută de soartă nu erau de ajuns, a mai căzut și pacostea terorismului pe deasupra.

– Și atunci, tu ce spui? Ești de acord cu participarea trupelor americane în războiul de combatere a terorismului, cum ar fi, spre exemplu, în Afganistan sau în Irak?

– Dacă motivul real este petrolul sau alte interese, atunci nu sînt de acord, normal! Dar, dacă ar fi într-adevăr motivați de salvarea vieților omenești, de schimbarea unui regim dictatorial cu unul democratic, atunci sînt de acord cu implicarea, dar totuși nu cu războiul. Ar trebui găsite altfel de metode, nu cele armate, pentru că violența naște violență. Știu că se spune că nu se poate alfel, dar lupta trebuie să fie ultima la care să se apeleze, după ce toate celelalte încercări au dat greș. Din punctul meu de vedere, nu ar trebui să se ajungă deloc la luptă… Nu știu, sancțiuni economice, acțiuni diplomatice, habar n-am. Nu mă prea pricep la politică, completă Azade. Oricum, eu sînt medic, așa că nu sînt și nu pot fi de acord cu luarea de vieți omenești. Eu vreau să salvez vieți! Vreau să ajut oamenii…

Se opri. I se păru că deja vorbise prea mult, prea cu patos. Bryan o privea cu admirație. Fața ei era slab luminată de felinarul de alături, dar din nou parcă din ea radia o lumină care nu putea fi văzută cu ochiul liber, ci doar simțită cu inima pură. Iarăși ar fi vrut să o sărute, dar pentru a nu știu cîta oară, se abținu din nou.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (23)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: