Primii pași (20)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Ana evitase pe cît posibil să rămînă singură cu Mircea. Îi plăcea tare mult tînărul, ținea la el, ba ar fi putut spune că îl și iubea, dar nu voia să-l supere cu reținerile ei, de altfel autoimpuse. Pe de o parte, pînă acum se gîndise numai la școală, și nu a avut vreme de așa ceva. Pe de altă parte, de cînd inima i-o luase razna, și începuse să se gîndească la asta, își promise că nu o va face sub presiune sau ca să-i facă plăcere altcuiva, ci doar cînd va considera ea că este pregătită. Nefiind religioasă, chestia cu păcatul ieșea din discuție, dar rămîneau în picioare principiile ei, la fel de solide.

Însă ceilalți doi îi făceau viața imposibilă. Parcă o căutau cu lumînarea. Deși Amanda nu-și mai manifestase dorința de a rămîne singură cu Ioan, uneori își făceau planuri doar pentru ei. Ana și Mircea protestau, dar e drept că Mircea doar cu jumătate de gură, însă voia să o susțină pe Ana, să-i demonstreze că el crede în deciziile ei și că le urmează pe cît posibil. Nu putea chiar să se identifice cu ele, nu putea pretinde că sînt și ale lui, dar o plăcea prea mult pe Ana pentru a o contrazice.

Totuși, într-o zi Ioan și Amanda vorbeau de o excursie la munte.

– Chiar nu vreți să veniți și voi? o întrebă Amanda pe Ana.

– Nu știu dacă o să mă lase ai mei. Niciodată n-am mai fost undeva peste noapte fără ei, ca să nu mai vorbesc despre statul în cort, în patru. Doi ori două cupluri, continuă.

– Ai o matematică care nu dă greș, o ironiză Ioan.

– Da, mersi! Știu, glumi și Ana.

– Dar, nu vei ști pînă nu întrebi, adăugă Amanda.

– Da, ar fi minunat să putem merge toți patru, spuse și Mircea.

– Dacă am merge la cabană, în loc de cort, și am rezerva două camere duble, una pentru noi fetele, una pentru indivizii ăștia doi, îi trase cu ochiul Amanda lui Ioan, crezi că ar fi mai simplu? o întrebă ea pe Ana.

– Poate ar merge mai bine.

– Hai, părinții tăi sînt cei mai grozavi din lume, completă Amanda. În plus, nu cred că nu au încredere în tine.

– Nu e vorba de încredere, spuse Ana. E suficient că eu am încredere în mine, și am și în tine, îi spuse întorcîndu-se spre Mircea. Nu-i așa că nu am nici un motiv de îndoială?

– Doamne-ferește! Firește că nu, dar cum poți să mai și întrebi, se revoltă băiatul.

– Tocmai pentru că am încredere și doream doar o confirmare! îl liniști Ana.

– Eu n-am încredere în mine, începu Amanda în felul ei pocit, și tot mă duc. Ca să nu mai spun că n-am încredere deloc în mister sex-simbol aici de față, arătă cu degetul spre iubitul ei și-i trimise un pupic. Dar, nimic nu mă va împiedeca să merg în excursia asta.

– Da, dar tu nu ești normală, îi zise Ana cu gura pînă la urechi. Așa că nu se pune.

– Hai, măi, zise de data asta serioasă Amanda, o să fie o aventură super. De cînd n-ai mai fost la Bîlea la lac? Hai, spune!

– Cred că n-am mai fost de cînd eram mică, răspunse fata. Ai dreptate, nu văd de ce nu aș veni. Cu condiția să rezervăm două camere la cabană…

– S-a făcut, spuse vesel Ioan, mă ocup chiar eu de asta. Am eu un prieten…

– Ce mă bucur, îi spuse Amanda.

Mircea o strînse în brațe, mîngîindu-i părul bogat, foarte fericit de decizia ei. Știa că părinții ei o să o lase, cel mai greu de convins a fost chiar ea. Părinții Anei de mult nu-și mai făceau griji pentru fata lor, dovedise că dacă era ceva de cenzurat ea era un cenzor mai feroce decît ei, iar dacă era ceva de făcut, ea o făcea mai riguros decît i-ar fi cerut ei.

Aplicația ei pentru bursa de studii în Elveția era deja trimisă, cu multă vreme înainte de dead-line, cu materia stătea bine, învățase totul, recapitulase deja materia o dată, urmînd să o recapituleze a doua oară pînă la Bac, așa că își permitea o mică escapadă în mijlocul naturii, într-unul dintre cele mai frumoase locuri din Munții Făgărașului.

– Eu m-am hotărît să dau la Litere, aici la Brașov, spuse brusc Amanda.

– Foarte bine, îi răspunseră într-un glas Ioan și Mircea.

– Nici nu se putea o alegere mai bună, spuse și Ana. Cu talentul tău înnăscut pentru limbile străine, e cea mai potrivită variantă. Nu că n-ai putea face și altceva, ai putea, dar asta e pentru tine o vocație.

– Așa mă gîndeam și eu, răspunse Amanda. Mulțumesc pentru încurajări, dragilor, le spuse ea celor trei.

– Și la ce secție vrei să mergi? o întrebă Ioan.

– Habar n-am, la franceză ceva. La germană n-are rost…

– Poate să predai tu! o întrerupse Ana.

– Hi, hi, da, da. Iar engleză iarăși nu mai are rost, cu franceza stau puțin mai rău.

– Ce să zic, mai rău la tine înseamnă nu la fel de bine ca un lingvist a cărui limbă maternă este limba aia, în cazul de față franceza.

Amanda rîse, dar îi dădea dreptate Anei. Vorbea și franceza ca o pasăre cîntătoare născută la Paris.

– Nu știu ce alte limbi mai sînt aici, spuse, încă nici nu m-am uitat.

– Am auzit că se va deschide în curînd Institutul Confucius, îi spuse Mircea.

– Serios? Asta n-o știam. Atunci, e clar, voi studia chineza!

– Uau, spuse Ioan, ce n-aș da să am eu aplecarea asta pentru limbi, memoria ta incredibilă. Eu și germana m-am chinuit să o învăț cît am putut de aproape de limba maternă, deși vorba aia, uite că termin clasa a XII-a azi mîine. Și, nici nu am pus la socoteală grădinița…

– Ei, lasă că tu ești bun la altele, îi spuse împăciuitoare Amanda. Care dintre noi se poate lăuda cu picturile lui? Noi abia reușim să mîzgălim hîrtiile, iar tu o să ajungi un artist celebru, cu expoziții în toată lumea… Să nu mă uiți atunci!

– Ce prostii vorbești, cum o să te uit? Tu ești aleasa mea, îi spuse el hotărît.

Nu avea de ce să se jeneze, ea era iubita lui, iar ceilalți erau prietenii cei mai buni. Era gata să sacrifice orice pentru ei, atît se simțea de apropiat de oricare dintre ei doi. Iar pentru Amanda, era convins că este în stare să-și dea și un rinichi, dacă ea ar avea nevoie de el.

Amanda îl sărută lung, simțind și ea sinceritatea din glasul lui.

– Dar tu? îl întrebă Ana pe Mircea.

– Și tu ești aleasa mea, spuse acesta repede.

– Nu asta, prostuțule, rîse Ana. Deși mă bucur să aflu asta. Eu te întrebam dacă te-ai hotărît la ce facultate mergi?

– Ups, ieși tînărul transpirat ca de la o saună virtuală a emoțiilor reale. Asta… Păi, da, cred că merg la Info, sau ceva Robotică, încă nu știu.

– Ți se potrivește și ție de minune, aplaudă Ana.

– O să fim patru prieteni împliniți, completă Amanda.

– Viitorul sună bine, adăugă și Mircea.

– Iar viitorul sîntem noi, încheie Ioan.

– Un artist, un informatician, un medic și un lingvist poliglot, recapitulă Amanda lista. Ce cvartet minunat, într-adevăr.

– Dar, ca să revenim cu picioarele pe pămînt, spuse Mircea după cîteva clipe de contemplare, mai întîi distracția. Să facem planul pentru Bîlea. Ce luăm cu noi? Cu ce mergem? Unde rezervăm? Și așa mai departe.

– Corect, spuse și Ioan. Ana, cînd știi exact dacă te lasă ai tăi?

– Cînd? Acum, spuse hotărîtă și luă telefonul.

Ieși din cameră în mica bucătărie de alături, cei trei îi auzeau vocea dar nu deslușeau prea bine cuvintele. Ana se întoarse după cîteva minute.

– Done, exclamă ea.

– Uau, nu se putut abține Ioan. Eu sînt băiat, ai mei mă lasă să locuiesc singur în garsoniera mea, și tot nu mi-ar fi fost la fel de ușor. Adică, uau!

Ana rîse. Amanda aplaudă.

– Ce super o să fie!

Apoi, către Ioan:

– Hai, mai repede, sună unde ai zis tu că ai pe nu știu cine, fă rezervările necesare!

– Acum, acum, stai că nu arde, o temperă el.

Își luă și el telefonul, căută în agendă un nume, apoi sună.

– Alo, Ioan la telefon. Știu că știi, rîse, dar mă gîndeam să nu te sperii, că vorba aia, nu te-am mai sunat de un secol. Ce mai faci?

Ascultă răspunsul celuilalt, apoi continuă:

– Auzi, amice, ai două camere duble libere în weeke-end-ul următor? Da? Ești sigur că poți? Super! Da, și eu, abia astept să ne revedem! Ciao.

Ioan închise și spuse pe același ton ca Ana mai devreme:

– Done!

– Ura, strigară ceilalți trei.

– Ce a fost mai greu am rezolvat, spuse Ioan. Restul, e piece of cake.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (20)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: