Primii pași (16)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Amanda și Ioan sosiră tîrziu, după ce se încheie secțiunea de concurs, dar, așa cum au promis, înainte de concert. Ca să ajungă mai repede au luat un taxi. Veneau unul în spatele celuilalt, înaintînd cu greu, făcîndu-și loc prin mulțimea de oameni, cerîndu-și mereu scuze. Noroc că Ana le-a scris un sms, să știe unde sînt, așa că ei au putut alege cea mai scurtă cale. Chiar și așa tot le-a luat mai mult să parcurgă cei cîțiva metri prin mulțime decît le-a luat să ajungă cu mașina de acasă pînă lîngă Piață.

Cînd i-a văzut, Ana a sărit din brațele lui Mircea și a sărutat-o pe amîndoi obrajii pe Amanda, de parcă nu se mai văzuseră de ani buni.

– Amanda, voi nu cumva ați făcut-o?! o întrebă Ana, imediat ce băieții plecară, după ce le conduseră acasă, la casa Anei.

S-au sărutat mult în timpul concertului, s-au sărutat și aproape tot drumul spre casă, iar acum, la despărțire, din nou cele două perechi s-au sărutat sub castanul mare și bătrîn din apropierea casei Anei, care îi proteja cu înțelepciune de priviri indiscrete, nelăsînd lumina felinarelor de pe stradă să ajungă la ei. Pierdută cum era în timpul sărutului, Ana se reculese imediat ce tinerii au plecat. Îndată ce aceștia ieșiră din cîmpul vizual iar ele intraseră pe poartă și ajunseseră în fața intrării, Ana îi puse întrebarea, de fapt o exclamă, dar pe o voce joasă, în surdină.

– Șșșt, îi șopti Amanda, cînd Ana descuie ușa casei și intră în holul de la intrare. Să nu-i trezim pe ai tăi!

Ana îi făcu un semn din cap care spunea „lasă că ajungem noi sus!”. Își lăsară pantofii lîngă ușă, apoi tiptil-tiptil urcară scara care ducea la etaj, unde se afla dormitorul matrimonial, al părinților și încă o cameră ceva mai mică, acum liberă. A fost camera Anei cînd ea a fost mică, dar de o vreme ea a preferat să mute la mansardă, unde avea un dormitor și o mică baie, cu duș. Era perfectă pentru cîtă nevoie avea ea. Dar mai ales aici sus „la cucurigu” cum își botezase mansarda, avea toată intimitatea din lume.

*

Dacă cineva i-ar fi spus că peste cîțiva ani o să renunțe la casa ei definitiv, nu ar fi crezut. Cînd Azade a întrebat-o de ce, Ana a stat o clipă pe gînduri, apoi dădu drumul repede cuvintelor, ca și cînd acestea i-ar fi apăsat de mult pe suflet:

– Trebuie să-ți mărturisesc că România este o țară a paradoxurilor. Adică, ea însăși e paradoxală. Sînt atîtea lucruri minunate în ea, dar în același timp la fel de multe lucruri groaznice. Bănuiesc, de fapt sînt sigură că nu ar trebui judecată o țară întreagă doar pentru exemplele negative, dar nici nu le poți ignora ca și cînd nu ar fi. Pentru că sînt, dacă nu mai multe decît cele pozitive, atunci sigur cele care ne afectează mai tare.

Să-ți dau doar un exemplu, sistemul de sănătate din care ar fi trebuit să fac și eu parte, și care ne privește pe toți în mod direct. Dacă îți vine să crezi, în România este sistemul care funcționează cel mai prost. Iar sistemul de învățămînt îi stă alături. Așadar, două dintre cele mai importante, în opinia mea, și cred că nu doar a mea, măduva spinării și creierul unei națiuni, sînt lăsate pe treapta cea mai joasă, în loc să fie în frunte. Orice altceva este prioritate acolo, mai puțin Sănătatea și Educația.

Nu doresc să mă întorc și să fiu ținta bătăii de joc, nu după ce am testat pe propria-mi piele excelența – sau măcar normalitatea – unui sistem de sănătate făcut pentru oameni.

– Of, draga mea, ceea ce-mi spui este chiar trist… Nu știam că sînt atîtea probleme în țara ta. O țără care aparține tradiției europene!

 – Da! Dar asta nu a schimbat cu nimic situația, chiar dacă am sperat mult, după Revoluție. O altă dezamăgire… Corupția și birocrația în țară au rămas la fel, la un nivel atît de mare încît nici nu-ți poți imagina… Iar politicienilor și apropiaților lor le convine, mențin intenționat această situație, pentru a putea cîștiga mai ușor bani, mulțimi de bani.

Firește, există îmbunătățiri, în ceea ce privește calitatea vieții, joburile, nimeni nu tăgăduiește – spre exemplu, salariile au crescut an de an; mama mea, profesoară de limba română la gimnaziu, are acum un salariu de, stai să mă gîndesc în franci, cam 200 de franci elvețieni; dar, acum cîțiva ani avea doar 50-60 de franci pe lună…

– Doamne, dar asta e incredibil!

– Și asta nu e nimic. Un doctor cîștigă în primul an de rezidențiat cam 150 de franci lunar…

– Nu-mi vine să cred! Adică, un doctorand cîștigă aici cam trei mii de franci, un rezident probabil cîștigă vreo patru mii…

– Corect. Dar, vezi tu, asta e doar o mică parte a problemei. Dacă salariile ar fi fost mici, dar echilibrate peste tot, înțelegeam. Țara își revenea după aproape cincizeci de an de comunism care au distrus-o, deși trebuie să adaug, a ieșit din această perioadă neagră cu toată datoria externă plătită. Iar acum, nici nu mai știu cît mai este…

Dar nu există nici o egalitate: în timp ce unii flămînzesc, iar majoritatea abia este la limita unui trai decent, există o clasă care huzurește și nu pentru că membrii ei au muncit din greu și au reușit în viață, ci pentru că au păcălit. Politicienii sînt primii, apoi toți acoliții lor, așa ziși oameni de afaceri, care primesc contracte preferențiale pentru te miri ce. O mulțime de funcționari în posturi cheie primesc mită pentru orice, de la primari pînă la polițistul de la circulație. Și așa mai departe… lista este nesfîrșită. În fine, oricine ar putea găsi explicația: puterea corupe. Însă n-ar trebui să fie așa.

Dar să revin la prima idee, în ciuda tuturor acestor lucruri, ceea ce-mi displace cel mai mult nu este situația asta, ci disoluția valorilor, pierderea bunului simț, cu alte cuvinte dezordinea socială la care am ajuns în România – altfel o țară cu locuri atît de frumoase.

Avem munți minunați, avem un litoral de invidiat, păduri seculare și pajiști înflorite, sate în care tradiția încă este vie, atîtea și atîtea obiceiuri frumoase, și așa mai departe.

Ana se opri, și se vedea pe fața ei încîntarea. Apoi, reveni la starea de supărare de dinainte.

– Însă, într-adevăr, faptul că unii profită – și crede-mă, sînt extrem de creativi în acest sens – de marea masă a populației și se îmbogățesc pe seama ei fără să dea socoteală este un fapt extrem de rău, dar ceea ce mă îngrijorează este chiar populația, oamenii pe care îi plăceam mai înainte, cu bune, cu rele cum erau, dar erau totuși oameni. Acum, parcă încetul cu încetul s-au transformat… în anti-oameni. Neoameni, cum e un cuvînt românesc.

Pe zi ce trece sîntem tot mai egoiști, și parcă mai răi. Sînt convinsă că în primul rînd din cauza deziluziilor și a pierderii speranței. Cînd vezi în fiecare zi că unii fac ce vor și scapă nepedepsiți, chiar și în cazul cel mai concret, cum ar fi al accidentelor de circulație, cînd au murit oameni nevinovați, uciși de mașinile impunătoare și vitezomane ale unora. Iar aceștia, dacă îți vine să crezi, au scăpat cu pedepse cu suspendare, adică fără a petrece vreo zi în închisoare. Acești indivizi au stabilit un pattern, demonstrînd că sînt deasupra legii. Așa că nu e nici o mirare cînd omul de rînd crede că și el poate încălca legea, dacă mituiește persoana din funcția necesară, fie că este un polițist, pentru a nu-i da o amendă, fie un judecător, pentru a scăpa de o sentință, și așa mai departe.

Ana făcu din nou o pauză, de mai multe secunde.

– Desigur, nu aș vrea să crezi greșit că toată lumea este așa. Bineînțeles că sînt mulți, mulți – cu siguranță cîteva milioane – de oameni decenți, oameni buni, care își văd de treaba lor. E în natura umană să fim buni! Mulți dintre prietenii mei sînt așa, și de asemenea oamenii pe care nu-i cunosc, dar cu care intru în contact în magazine, la piață, sau de ce nu, la teatru. Dar aceștia sînt anonimi, vocea lor nu se face auzită în vacarmul imens al celorlalți, cu gură mare și tupeu nemărginit.

Ana trase adînc aer în piept.

– Of, draga mea, îi spuse Azade, văd că ești tare supărată. Dar mă gîndesc că toate acestea se vor schimba. La urma urmei, așa cum ai spus, oamenii încă își revin după lunga și întunecata perioadă comunistă…

– Da, cred că este cea mai neagră perioadă din istoria noastră!

– Vezi? Așadar, pe de altă parte, este și de înțeles: oamenii au cîștigat o libertate pentru care nu au fost pregătiți, nu au știut ce să facă cu ea, cum să-i facă față. Este lung drumul maturizării. Se face cu pași mici, care necesită timp și efort! Dar, o să vezi, lucrurile o să se schimbe în bine, sînt convinsă.

– Ai probabil dreptate, dar eu nu mai am timp de pierdut. Mi-am pierdut toată tinerețea sperînd că schimbarea se va petrece. Am așteptat și am tot sperat, mai ales după ce am aflat cît de groaznică a fost perioada comunistă, de la părinți, prieteni, documentare sau cărți. Știi, eu m-am născut cu puțini ani înainte de Revoluția din 1989, și nu-mi aduc aminte deloc de acea perioadă cruntă. Așadar, am fost fericită și norocoasă să cresc într-o țară liberă. Cînd eram mică, eram încă foarte optimistă! Dar, cînd am ajuns destul de mare încît să înțeleg, și cînd am simțit cum stau lucrurile, am fost foarte dezamăgită.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (16)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: