Primii pași (15)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Pentru Azade orele de laborator nu erau o corvoadă, cum erau pentru unii colegi, care preferau sala de operație. Ei îi plăcea foarte mult și munca de cercetare.

– Nu se știe niciodată cînd ai nevoie, îi spunea ea lui Bryan.

Și acesta prefera acțiunea.

– Air Force ți se potrivește de minune, îi spunea ea. Din păcate, o să fii trimis în locuri puțin prietenoase, ca să nu spun de-a dreptul dușmănoase.

– Poți să spui, îi confirmă el, pentru că sînt și zone de război unde pot fi trimis, de exemplu Bagdad.

– Vai de mine! exclamă Azade.

– Dar nu-ți face griji, medicii nu intră în lupte, ei nu merg în zonele de conflict, ci după de se termină luptele, dacă este nevoie. Unii stau doar la baze, depinde firește și de specializarea fiecăruia. Eu, pentru că sînt radiolog, nu prea am ce face aproape de cîmpul de luptă, cum are cel specializat în urgențe.

– Da, dar tot nu sînt prea liniștită, știind că te vei afla atît de aproape de zona de conflict. Oricînd poate fi un atentat cu bombă, sau mai știu eu ce.

– Stai liniștită, în spitalele din bazele noastre sîntem mai în siguranță decît în mijlocul unei piețe aglomerate…

– Probabil ai dreptate. Dar totuși, vreau să-mi promiți că vei avea grijă și că vei sta deoparte de necazuri!

– Promit, spuse el ducînd mîna la piept.

Azade rîse de mimica lui, apoi se întoase la ceea ce lucra.

Supervizorul ei, Prof. Smith, o observase cu atenție încă de cînd sosise. La început a fost mai reticent, dar orice umbră de îndoială îi dispăruse în scurt timp. Era de departe cea mai bună studentă pe care a avut-o în ultima vreme, iar prin mîinile lui nu au trecut niciodată studenți altfel decît foarte buni. Știa că o să fie curtată de mulți, așa că se hotărî să fie primul.

– Am nevoie de un research assistant professor, îi spuse el. Ești prima mea alegere, continuă el direct. Cea firească. Aș vrea să-ți ofer postul ție, inițial pentru doi ani. Apoi, dacă totul merge bine, și nu văd de ce nu ar funcționa perfect, după acești doi ani vei primi o oferă de research associate professor. Iar de aici drumul spre professorship îți e deschis.

Azade îl privea surprinsă, dar și încîntată de oferta lui.

– Știu, a venit pe neașteptate, dar, te rog, nu trebuie să-mi dai răspunsul acum, pe loc. Gîndește-te bine, întreabă-mă orice, dar absolut orice, fără rețineri, și abia apoi să-mi dai răspunsul, eu sper să fie unul pozitiv.

– Vă mulțumesc foarte mult, domnule Profesor, îi răspunse într-un final Azade, cu ochii sclipind de emoție. Sînt foarte onorată de oferta dumneavoastră. Și, într-adevăr, foarte, foarte suprinsă. M-a luat pe neașteptate, într-adevăr…

– Știu, și sper să nu te deranjeze că am intrat așa brutal de-a dreptul în problemă. Dar, și sînt ferm convins de asta, să te aștepți să mai primești și alte oferte, de la alți colegi de-ai mei. Și cine știe, poate și de la alte universități, pentru că recruterii – adevărați spioni – sînt peste tot, în căutare de talente.

– Mulțumesc, îi spuse din nou Azade, cu sinceritate. Uau, e overwhelming tot ce-mi spuneți. Mi se pare interesant să primesc oferte de joburi în loc să aplic eu la ele… Foarte interesant acest sistem.

– E un domeniu foarte competitiv, răspunse Prof. Smith. Voi fi sincer cu tine, după cum ai observat așa e felul meu: oamenii buni aduc bani buni. În cercetare noi depindem de fondurile primite de la NSF, în principal, și vrem să obținem mereu fonduri suficiente. Și, de altfel, întotdeauna le-am obținut. Tocmai pentru că facem cercetare de top. O să ai propriul tău laborator, o să coordononezi doctoranzi. O să ai puține sau poate deloc teaching responsibilities. O să ai libertatea de a alege ce vrei să cercetezi, dacă vrei să faci propria ta cercetare, sau poți se te alături unei echipe existente. Eu unul te-aș lua la mine în echipă, dar nu vreau să exagerez, să insist prea mult și să te simți cumva forțată să faci asta, dacă vrei să-ți faci propria echipă. Oricum, păstrează în minte și varianta asta. Orice este posibil!

– Este un job de vis, spuse Azade. Domnule Profesor, m-ați lăsat fără cuvinte!

– Mă bucur, îi mai spuse el la despărțire. Sper să te întorci cu decizia pozitivă, te aștept cu un răspuns pînă la întîlnirea de săptămîna viitoare. Dacă pînă atunci ai întrebări, știi unde mă găsești! De asemenea, secretara mea poate să îți răspundă la orice întrebări legate de partea administrativă, buget, și așa mai departe. În regulă?

– Da, vă mulțumesc foarte mult!

– My pleasure.

Profesorul Smith plecă, lăsînd-o singură în laborator, adîncită în gînduri. Așa o găsi Bryan, care se mira că ea nu venise în cafeteria ca de obicei. Așa că veni el după ea în laborator.

– E totul în regulă? o întrebă.

– Da, răspunse ea. Cred că da. Nu știu. De fapt, nu!

– Ce e, ce s-a întîmplat, se alarmă Bryan.

– Nu e nimic rău, nu e vreo întîmplare nefericită. Doar că profesorul Smith mi-a oferit un post de research assistant professor în echipa lui.

– Dar asta e minunat! exclamă Bryan, liniștit dintr-o dată că nu se întîmplase ceva grav.

– Ba nu e, spuse ea. Dimpotrivă, îmi dă toate planurile peste cap.

– De ce? întrebă el. Ce planuri?

– Păi, știi, îți amintești că eu vin din Zürich. Acolo e locul meu de muncă, de acolo am primit fellowship-ul acesta care m-a adus aici. Să rămîn aici e ca și cum i-aș trăda.

– Dar ei îți oferă vreun job? Ce contract ai semnat?

– Nu e vorba de nici un contract. E vorba de ce e de făcut, de lucrul corect…

– Hm, eu cred că lucrul corect e cel care ți se potrivește ție mai bine. Ce te ajută pe tine mai mult în carieră? Unde te simți mai bine, mai în siguranță? Unde ai vrea să rămîi? Să trăiești, să-ți întemeiezi o familie…

– Oho, mai e cale lungă pînă acolo, spuse Azade. Ce să vorbesc despre întemeierea unei familii cînd eu nici nu știu încotro s-o apuc acum, unde să merg, unde să mă opresc!

Azade era gata să plîngă. Bryan n-o mai văzuse așa de supărată niciodată. Tot timpul, și în cele mai sobre momente ale ei, Azade era tot senină, iar în rest, era mereu optimistă și veselă. Nu știa ce să facă, cum să o ajute. Așa că o luă în brațe, protectiv.

Azade îl strînse și ea, cu capul pe umărul lui. Se abținu din plîns și lacrimile îi dispărură din ochi. Îmbrățișarea îi făcea bine, și chiar dacă nu-i oferea nici un răspuns la dilema ei, cel puțin îi lua de pe suflet greutatea.

Bryan o mîngîia pe păr. Ar fi putut să o sărute, așa cum stătea cu ochii închiși, aproape suspinînd. Dar se abținu. Cînd Azade se desprinse din brațele lui, mulțumindu-i, îi păru rău că nu o sărutase. Dar, se gîndea, pe de altă parte poate e mai bine, poate nu era cea mai potrivită ocazie. Poate în loc să o ajute, ar fi încurcat-o. Dar, poate totuși e o greșeală, dacă ar fi ajutat-o să ia decizia? Dacă faptul că îl are pe el, cu adevărat, ar fi convins-o să rămînă. Ar fi fost un motiv în plus, ba, motivul principal, se îmbărbătă el, ca să rămînă aici. Din nou regretă. Dacă faptul că n-a sărutat-o a convins-o că el nu îi e alături destul, și asta o să o facă să refuze.

Bryan era chinuit de toate aceste gînduri. Tăcea, frămîntîndu-se și neștiind ce să facă. Azade își strînse cele cîteva lucruri pe care le avea în rucsăcelul ei viu colorat, și se îndreptă spre ieșire.

– Mergem? îl întrebă, văzînd că Bryan nu mișcă.

Acesta tresări, imperceptibil. Îi zîmbi, ca să o liniștească.

– Desigur, să mergem.

– La cafeteria?

– Absolut!

În mintea lui se înfiripă o rază de speranță.

– Cînd trebuie să-i dai răspunsul Profesorului? o întrebă.

– Săptămîna viitoare, îi răspunse ea.

– E bine, îi spuse el, nu e nici o grabă. În week-end mergem la New York. O să avem timp să și discutăm, să întoarcem problema pe toate fețele, să-i analizăm toate aspectele, să-i găsim părțile bune și pe cele mai puțin bune.

– Da, dar pe de altă parte nu vreau să ne stricăm vacanța cu asta!

– Nu ne stricăm nimic, spuse hotărît Bryan. Fericirea și liniștea ta este cea mai importantă problemă acum, continuă el pe acelați ton.

– Multumesc! Ești un prieten de nădejde, îi răspunse împăcată Azade.

– Eu îți mulțumesc! îi întoarse replica Bryan. Și tu ești o minunată prietenă!

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (15)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: