Primii pași (14)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Cei patru prieteni priveau cu admirație fotografiile pe care Ioan le arăta, una cîte cîte una, dînd încet paginile albumului, cu o grijă de parcă îi era teamă ca acestea să nu părăsească cumva albumul și să-și ia zborul înapoi spre locurile minunate de unde fuseseră răpite.

Ioan se opri asupra unei fotografii.

– Aici este La Rambla, spuse. O stradă emblematică a Barcelonei. Plină de lume, la orice oră din zi și din noapte. Este o stradă care nu doarme niciodată.

Dădu încet pagina.

– Hai, dom’le, îi spuse Mircea, hai mai repede, că nu le mîncăm.

– Ce e cu graba asta? îl întrebă Ioan. Trebuie să fim atenți la detalii, să admirăm locurile astea la adevărata lor valoare.

– Mie îmi place așa, spuse Amanda. Și îmi place la nebunie Barcelona asta. Trebuie neapărat să mă duci și pe mine aici!

Îi dădu un pupic pe obraz. Ioan îi zîmbi și-i dădu și el un pupic pe obraz.

– Dar ce cuminți sîntem azi, glumi Ana.

– Avem treabă serioasă aici, spuse Ioan.

– Și ce, sări Amanda, cealaltă nu e treabă serioasă? Ne pupăm pînă ne dor buzele, ce vrei mai serios de atît?

– Tot timpul e așa dintr-o bucată? o întrebă Ioan pe Ana.

– Hei, sînt chiar aici, le strigă Amanda.

– O, da, răspunse Ana, ignorînd-o pe Amanda. Ba, uneori chiar și mai și.

– Pot să aud tot ce spuneți, hello!

– Mie îmi place, se băgă și Mircea. Față de prefăcutele alea de colege de-ale noastre, gen Manuela sau Elisabeta, doamne-ferește!

– Mă bucur că-ți place, îi spuse Amanda, dar tot aici sînt.

– Și mie îmi place de ea, continuă jocul Ioan.

– Hei, pălăria voastră, terminați! continuă Amanda.

– Iar eu o iubesc ca pe o soră, nu se lăsă nici Ana, izbucnind în rîs.

– Pff, pufni Amanda. Mă enervați!

– Hei, tu erai aici? o întrebă mieros Ioan, și o îmbrățișă.

– Da, nici nu te-am văzut, completă Mircea.

– Cînd ai ajuns? puse capac Ana.

– Lăsați-mă în pace, se prefăcu supărată Amanda.

– Iubito, îi spuse Ioan. De ce ești supărată?

– Abia ai ajuns și deja ești nervoasă, adăugă Mircea.

La auzul acestei ultime propoziții, Amanda nu se mai putu abține. Firea ei năvalnică o împinse într-un hohot de rîs la fel de năvalnic. Îl împinse pe Ioan pe spate, apoi se cățără pe el ca pe un cal, îi puse mîinile sub genunchii ei ca să nu poată mișca, apoi începu să-l gîdile.

– Au, stop, stop, iertare, implora el. Nu mai fac!

Rîdea de nu mai putea, sub asaltul gîdiliturilor ei.

Amanda începu acum să-l ciupească, dar atît de ușor de parcă atingea aripile unui fluture. Ioan, însă, de dragul ei, se prefăcu neputincios.

– Iertare, milady, preamărită stăpînă, contesă de Kronstadt.

Nu se putu stăpîni prea mult, așa că începu să rîdă. Rîdea și se scutura, mișcînd-o pe Amanda ca la rodeo. Aceasta îi scoase mîinile de sub genunchii ei, și îi duse mîinile în sus, ținîndu-i-le cu ale ei, cît de strîns putea.

– Ești prizonierul meu, îi spuse.

I le întinse la maxim, ceea ce o aplecă peste el complet. Moment în care el îi fură o sărutare. Îi simțea sînii cum îl apasă, dulce apăsăre. Se eliberă din strînsoarea ei, și o întoarse pe ea pe spate. O sărută lung.

– Hello, sări acum Ana. Și noi sîntem aici!

Cei doi nu mai auzeau nimic.

– Luați o pauză, le spuse și Mircea. Parcă aveam treburi importante de făcut.

– Haideți, măi, opriți-vă, le spuse din nou Ana. Trebuie să plecăm imediat, începe Cerbul.

– Nu poate începe fără noi, îl scutură Mircea pe Ioan. Sîntem invitații speciali.

– Ba juriul, îl corectă Ana.

– Da, juriul, fu de acord Mircea.

Cei doi nu reacționau însă deloc, de parcă ar fi ieșit din lumea pămîntenilor într-un univers paralel, doar al lor, fără să știe că în realitate trupurile le rămăseseră aici, pe Pămînt și că ceilalți îi pot vedea.

Ana și Mircea renunțară să mai lupte cu ei. Luară albumul, să se uite doar ei la poze. Dar, fără Ioan să le spună ce reprezintă, să le vorbească despre culori, ca un pictor, despre miresme, ca un parfumier, despre lumini și umbre, ca un fotograf, despre oameni, ca un romancier, nu avea farmec. Ioan era toate astea, și multe altele. Ioan era artistul clasei. Iar acum, era un artist înamorat.

– Trebuie să plecăm, spuse Mircea.

Cei doi se opriră brusc. Ioan se uită în ochii Amandei, lung. Aceasta îl sorbea din ochi.

– Mergeți voi, spuse Ioan.

Amanda dădu din cap.

– Venim și noi mai tîrziu. Puțin… completă Ioan.

Amanda dădu din nou din cap.

– Ce? exclamă Ana. Amanda! Nu ne puteți face asta!

– Vă descurcați voi, spuse Amanda. Și venim și noi, jur. Pînă nu începe concertul.

– Dar nu vă supărați! le ceru rugător Ioan.

– Nu ne supărăm, nebunilor, le spuse Mircea.

– Da, voi chiar ați înnebunit! exclamă din nou Ana. Amanda, tu ești sigură că vrei… să… mai stai?

– Da, scumpo, vreau. Nu-ți face griji. Rămîn pe mîini bune, adăugă, zîmbind și mîngîind degetele subțiri, ca de pianist, ale lui Ioan.

– Of, bine, spuse Ana înțelegătoare. Dacă asta vrei…

– Mulțumesc!

Ana și Mircea se ridicară în picioare. Nici nu au ajuns bine la ușă, descuind și dînd să plece, cînd ceilalți doi începură din nou să se sărute cu patos.

Ana pufni în rîs, și-l împinse afară pe Mircea care ar mai fi vrut să le spună ceva.

– Hai, hai, îl îndemnă și-l scoase cu forța pe ușă afară.

Declicul încuietorii se auzi în urma lor, iar Ana respiră ușurată.

– Doamne, nebunii ăștia!

– Nebuni de legat, îi ținu isonul Mircea.

– Ce face hormonul din om, completă Ana.

– Da, spuse și Mircea.

Acesta o privea însă lung, cum nu o mai privise pînă atunci.

– Ce? întrebă ea.

– Nimic, spuse el repede.

Apoi tăcu. Tăcu și ea.

O luă de mînă. Mergeau așa spre stația de autobuz, în tăcere.

După un timp, în vreme ce așteptau autobuzul, Mircea rupse tăcerea:

– Nu cumva, crezi că… Nu. Da?

– Poftim? întrebă Ana. Ce tot bolborosești acolo?

– Ăștia doi, crezi cumva că…?

– Că? îl întrebă. Să nu cumva să spui ceva! i-o tăie repede.

– Păi… începu el.

– Nu, nu, spuse ea hotărîtă. Nu vreau să aud așa ceva. Nu discutăm despre așa ceva!

El, timid și ascultător, se supuse. O vreme. După care, încercă, cu o voce înceată:

– Dar, noi…

Ana îi făcu un semn din cap, că nu.

– Vine autobuzul, îi spuse ea, cu un ton în voce de parcă el ar fi fost un bolnav, iar ea l-ar fi anunțat „vine ambulanța”.

Adevărul că amîndoi au răsuflat ușurați cînd s-au văzut urcați în autobuz. Puteau acum să se uite la casele, blocurile, oamenii și copacii care treceau pe lîngă ei, nepăsători la problema care lor le tulbura acum mintea și le va tulbura și somnul de azi înainte. Iar la spectacol o să aibă la ce să se uite. Deși, amîndoi erau siguri că în ciuda faptului că ochii o să le fie ațintiți asupra scenei, ochii minții o să le fie la cei doi prieteni pe care i-au lăsat într-un anumit fel în garsoniera lui Ioan, și care o să vină mai tîrziu la concert complet schimbați.

Au ajuns în Livada Poștei destul de repede, mai repede decît s-ar fi așteptat ținînd cont de aglomerație. La ultima stație autobuzul nici nu a mai oprit, pentru că nu mai era loc să arunci nici măcar un ac, darămite să mai intre alți călători. Astfel, a mai recuperat ceva din timpul pierdut în celelalte stații.

Lumea venea de peste tot, și toți se îndreptau spre Piața Sfatului. Atît Mureșenilor, cît și Republicii, erau înțesate de oameni. Lumea era veselă, vremea era minunată, spectacolul gata să înceapă.

Ei nu aveau locuri cumpărate, așa că au fost nevoiți să caute un loc, undeva, unde să poată sta, și să poată vedea cît de cît scena. Au găsit un loc bun lîngă fereastra mare a unui restaurant. Ana putea să și șadă, cel puțin pînă începea spectacolul. După care trebuia să se ridice, altfel nu mai avea vizibilitate.

Mircea ar fi vrut să o țină în brațe, dar nu mai îndrăznea acum să-i spună. Noroc că Ana îl simțea.

– Vrei să stai tu jos, iar eu la tine în brațe? veni întrebarea ei salvatoare.

– Da, sigur, sosi repede și răspunsul bucuros al băiatului.

Mircea se așeză, iar Ana i se lăsă delicat în brațe. Nu-i plăcea tensiunea care plutea deasupra lor, ca un nor de furtună cu numele lor pe el.

– Îți amintești ce ne-a spus ora trecută profu’ de istorie despre Cerbul de Aur? îl întrebă Ana, ca să scape de povară.

– Da, cum aș putea uita, răspunse Mircea. A fost o lecție atît de intensă, mi-a rămas vie în minte. Nu cred că o să o uit vreodată…

Profesorul de istorie era de fapt un profesor suplinitor; el era un tînăr absolvent al Facultății de Istorie-Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, care tocmai își începuse doctoratul în filosofie la fără frecvență și ca urmare avea nevoie de o slujbă. „Mie să nu-mi spuneți domnule profesor, ci M. P. sau mister P. dacă chiar țineți neapărat la un pronume de politețe”, le-a spus în prima oră. Lui îi plăcea să-i facă pe copii să iubească materia, nu să o învețe pe dinafară. „Și să o repetați ca un casetofon”, le spunea el mereu. „Nu am nevoie de încă treizeci de casetofoane stricate”, le mai zicea. „Am nevoie de treizeci de creiere care gîndesc intens și interoghează tot ce li se servește de-a gata, ca fiind de la sine-înțeles”, continua. Uneori îi șoca: „Cine ar vrea să înghită vreodată mîncarea mestecată de altcineva?”, i-a întrebat. Era clar că mister P. preda într-un stil propriu, cum elevii nu mai întîlniseră pînă atunci. Îl iubeau toți, dar cîteva fete suspinau de-a dreptul după el. La urma urmei, era numai cu cîțiva ani mai mari decît ele, iar unele vor fi majore în scurt timp. Însă mister P. nu le-a dat nici o șansă, și le-a tăia entuziasmul romantic încă din fașă, iar fetele au rămas doar cu suspinele.

La o anume lecție despre Uniunea Sovietică începu să vorbească despre Cerbul de Aur. Le-a spus ceva de genul:

„Cerbul de Aur a fost un festival de succes la primele lui ediții, cînd România a devenit o țară vedetă pentru că, nu doar că a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei, din 1968, cînd a avut loc prima ediție a Cerbului de Aur, dar a și condamnat vehement acest fapt. Acesta a fost un act de curaj din partea României, care risca să fie la rîndul ei invadată de trupele sovietice, care au fost imediat comasate la graniță. România s-a pregătit intens pentru a face față unui atac. Președintele țării, Nicolae Ceaușescu, ați auzit de el! a decretat înființarea Gărzilor Patriotice, care să poate veni în sprijinul armatei. Stagiul militar era pe atunci obligatoriu în România. Pentru a extinde pregătirea militară, a fost dată și o lege de Pregătire a Tineretului pentru Apărarea Patriei. Pe scurt i se zicea P.T.A.P. Astfel, puteau urma cursuri și practică de pregătire militară și elevii, chiar dacă erau minori. De exemplu, noi acum nu am fi vorbit despre Cerbul de Aur, ci am fi fost împreună la trageri!

Importante au fost și mesajele oficiale sau neoficiale pe care liderii altor țări le-au dat. Statele Unite ale Americii, ba chiar și China, s-au declarat împotriva invaziei. Însă nu se știe cu siguranță dacă ar fi intervenit cineva în ajutorul României, fiindcă problema era în general privită ca fiind una internă, aparținînd statelor membre ale Pactului de la Varşovia. Vă amintiți de el din ora trecută… dacă nu, căutați în manual.

Occidentul European de altfel a fost destul de clar, majoritatea țărilor încercînd să tempereze zelul României, sfătuind liderii de la București să încerce să aplaneze conflictul pe căi diplomatice, pentru că ele nu vor putea susține România în cazul unui război. Excepție a făcut R.F.G.-ul, pe atunci jumătate de Germanie, care a apreciat poziția României, dar care nu era de una singură destul de puternică pentru a răspunde unui atac sovietic, așadar nu putea susține România, chiar dacă ar fi vrut.

România a reușit totuși să scape de invazie. În primul rînd, poziția sa nu era atît de strategic imprtantă cum era a Cehoslovaciei, mai aproape de Vestul Europei decît România. Apoi, faptul că Ceaușescu și ceilalți lideri din țară și-au reafirmat loialitatea față de comunism și au declarat România o „țară socialistă în curs de dezvoltare”, au demonstrat Moscovei că România nu va deveni niciodată independentă, ci va rămîne în continuare un satelit al U.R.S.S. Asta îi și interesa, nu ceea ce va face Ceaușescu, și cei apropiați lui, cu și din poporul român.

Iar ceea ce părea la început un act de curaj al liderului comunist, s-a dovedit de fapt a fi doar scînteia care a aprins cultul personalității duse la extrem de Ceaușescu. Iar ceea ce a părut a fi un dezgheț cultural, care a permis înființarea în același an 1968 a unui proiect cu participare internațională, o manifestare de anvergură, gen Cerbul de Aur (fac o paranteză: acesta s-a încheiat însă deja în 1971, pentru a face loc altor manifestări, cum era cea a bardului oficial al lui Ceaușescu, mă refer firește la Adrian Păunescu și al său Cenaclu Flacăra, inaugurat în 1973, anul nașterii mele; (mai deschid o paranteză în paranteză: acum, să nu credeți că eu n-am participat și că nu am iubit Cenaclul, ba bine că nu!, dar nu realizam pe atunci – ce vreți, eram și eu doar un copil! – că de fapt sub masca prietenoasă a lui Păunescu pentru tineri și muzica tînără, cum îi spunea chiar el, se ascundea un abil și înfumurat favorit al sistemului care cîștiga într-o zi de spectacol cît un muncitor într-o viață; închid a doua paranteză); așa, și a făcut loc și altor concursuri schizoid-naționaliste cum ar fi Cîntarea României, aceasta a fost inaugurată în anul 1976; închid și prima paranteză); așadar, ca să revin la prima idee, această falsă sau pseudo, spuneți-i cum vreți, deschidere a fost doar ochiul tornadei care a măturat apoi cu o intensitate crescîndă viețile și sufletele a milioane de români, încheiate abia în Decembrie 1989, odată cu Revoluția care a pus capăt celor cincizeci și doi de ani de comunism care au pustiit țara.

Acum, la cea de a XI-a ediție a Cerbului de Aur, voi tinerii născuți în ultimii ani ai comunismului, nu mai trăiți cu teama că Securitatea îi poate aresta pe bunicii sau pe părinții voștri pentru orice motiv li s-ar fi năzărit securiștilor. Tinerii trebuie să aibă griji normale, pe care orice adolescent care se apropie de vîrsta majoratului trebuie să le aibă. Cum să se țină de mînă, cum să se sărute, acestea trebuie să fie preocupările lor, nu faptul că își vor strica ochii făcîndu-și temele la lumina lumînării, pentru că se ia curentul în fiecare seară. Să cînte și să danseze la spectacolole cum e Cerbul de Aur, nu să preaslăvească Partidul și Conducătorul lui Suprem la Cîntarea României.

Voi trebuie să vă gîndiți ce facultate să alegeți și mai ales în ce țară, nu cum să evadați, cum să fugiți peste graniță, închiși într-un mic compartiment al unui vagon de marfă ca într-un cavou, cu riscul de a fi prinși și arestați, bătuți și poate chiar împușcați.

Voi, adolescenții nu știți cîte au îndurat părinții și bunicii voștri, sau chiar dacă ați aflat, nu aveți nici o amintire a acelor vremuri. Ceea ce este bine! E foarte bine să știți, să nu uitați, dar e și mai bine că nu aveți amintiri de atunci și mai ales că nu trebuie să mai trăiți așa.”

Cu lecția de istorie vie în memorie, Ana îl întrebă pe Mircea:

– Vrei să mă săruți?

– Da, sigur, răspunse el pe un ton blînd. Dacă vrei și tu, mai adăugă la fel de sfios, dar Ana nu-l mai lăsă să spună altceva, și se repezi asupra buzelor lui.

Acum erau fericiți amîndoi. Chiar dacă aveau treburi nerezolvate, măcar cele uzuale să nu mai sufere din cauza lor.

„Toate la rîndul lor”, gîndi Ana, știind că de acum nu mai poate evita asta. În primul rînd, va trebui să stea de vorbă cu Amanda. Apoi, Mircea o să vrea și el să discute problema. Dar acum, continuă să gîndească „să ne bucurăm de spectacol!”

Acesta începu la ora stabilită, pentru că se transmitea în direct la televizor.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (14)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: