Primii pași (10)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

A doua zi, fix la ora 9 bătea în ușa camerei ei. Azade era trează, deși nu dormise prea bine. Îi deschise ușa cu ochii roșii, în pijamale, acoperită cu un halat colorat și pufos.

Cînd o văzu, Bryan făcu ochii mari.

– Ești bine? o întrebă. Aoleu, fusul orar?

– Cred că da. Prima noapte am dormit mai bine, ca bușteanul, probabil am fost mai obosită. Dar noaptea asta am adormit abia pe la ora trei, și nici n-am dormit apoi adînc, ci m-am tot trezit…

– Bun. Atunci, prima oară mergem să bem o cafea. Bei cafea, nu?

– Firește că beau cafea. De ce n-aș bea?

– Ăă, păi nu știu. Ești nouă și nu știu ce obișnuiești…

– Nu-ți face griji. Nu cred că sînt atît de diferită de tine.

– Okay, zîmbi el. Scuze.

– Bun, acum pa. Plimbă-te o jumătate de oră, pînă fac un duș și mă pregătesc.

– What? Mă dai afară? spuse pe un glumeț Bryan.

Azade îl privi, pe jumătate serioasă, pe jumătate distrată.

– Tu ce crezi? Că o să te invit să mi te alături?

– Credeam că nu mai întrebi, spuse bărbatul.

Nu-i dădu timp să protesteze, o vedea cum era gata să sară ca un arc.

– Am plecat după cafea! Bye.

Azade rîse, și închise ușa în urma lui. Intră apoi la duș. Apa fierbinte o răcorea. Îi făcea bine să o simtă cum o mîngîie pe păr și pe corp. Se șterse și se îmbrăcă, doar părul îl lăsă ud și buclat.

Peste fix o jumătate de oră Bryan ciocăni din nou la ușă.

– Ce, ești elevețian? îl întrebă Azade uităndu-se la ceas. Atîta exactitate…

– Doar vreau să te impresionez, răspunse el. De fapt, sînt un întîrziat și un uituc.

– Nu cred, spuse ea. Vrei să mă păcălești iarăși, dar nu mai ține.

Sorbi din cafea, multumindu-i.

– Ah, ce bună e! Chiar aveam nevoie de asta!

– Vrei să mergem să luăm micul dejun aici, sau pot să-ți arăt locul meu preferat?

– Preferat! Aici o să apuc să mănînc de mîine începînd, tot timpul.

– Excelentă decizie.

– Stai să-mi iau geanta.

Afară, în bătaia razelor de dimineață, părul lui Azade sclipea în culori pentru prima oară create de natură, special pentru el. Bryan se uita și nu-și putea lua ochii de la acesta.

– Ce e? întrebă ea, și-și duse mîna prin păr. Am ceva?

– Da, un curcubeu, răspunse Bryan.

Azade se mulțumi să-i zîmbească.

– Pe aici, se dezmetici într-un tîrziu Bryan.

Îi oferi brațul, pe care Azade nu i-l refuză. Porniră împreună, la pas, pe sub copacii toamnei ce schimba culorile frunzelor din verdele din colecția de vară într-o simfonie de nuanțe.

Au mers aproximativ zece minute, povestind despre locurile natale, despre copilărie, despre facultate, sărind de la o idee la alta cu nonșalanță. Azade află că Bryan e din Philadelphia, că stătea pe Ainslie Street, și că a urmat o școală catolică aflată la circa 10 minute de mers pe jos de casă, că a avut un cîine, Star, alb și mic, cu blană creață ca o oaie, și pe care l-a iubit foarte mult, dar care a murit de bătrînețe înainte să plece el la facultate. A ales Boston-ul, deși prima oară s-a gîndit să rămînă în Philadelphia și să meargă la Temple, dar a venit aici și nu-i părea rău nici o clipă că a luat această decizie.

– Îmi place Philly, să nu crezi că nu, dar aici mă simt mai acasă, dacă pot spune așa.

– Te înțeleg, spuse Azade. Așa simt și eu cu Zürich-ul. Deși, eu îmi iubesc, cred că la fel de mult, orașul natal.

– Acum o să ajungi să iubești Boston-ul. Uite, o să începem cu micul dejun de aici, care bate orice mic dejun pe care l-ai servit vreodată.

– Să vedem, spuse Azade. O să vedem…

Micul restaurant avea doar cîteva măsuțe, aranjate cu gust.

– E chiar plăcut, spuse Azade. Și cozy.

– Normal!

– Ce recomanzi?

– Firește, pancakes. Acum, ai mai mîncat pancakes pînă acum? Știu că nu e o mîncare prea europeană.

– Nu e deloc, dar există restaurante care au inclus-o în meniul de mic dejun. Deși, trebuie să recunosc, eu chiar n-am mîncat niciodată pancakes.

– Perfect! Nu există loc mai bun să începi. După ce le guști pe astea, nu o să mai vrei altele.

– Hey, dar știu că le faci reclamă serioasă. Ai cumva acțiuni aici? rîse fata.

– Aș vrea eu, spuse Bryan.

Sosi o tînără chelneriță. Avea în piept un ecuson pe care scria: Jeane.

– Hi, Bryan, îi spus ea. Hello, o salută și pe Azade.

– Hi, răspunseră aceștia.

– Ce mai faci? o întrebă Bryan.

– Bine, mulțumesc. Ce serviți azi?

– Vrem cîte două pancakes, big size.

Apoi, către Azade:

– Vrei și ochiuri?

– Nu. Să nu exagerez chiar din prima…

– Bine.

Spre Jeane:

– Pentru mine și două ouă ochiuri, te rog.

– Okay, răspunse Jeane. Cafea?

– Mai merge una!

Jeane le turnă cafeaua în cești, apoi plecă. Bucătarul găti pancakes-urile și ouăle acolo, sub ochii lor, la plita mare și încinsă de alături. Azade se uita fascinată cum le prepară, în timp ce Bryan se uita fascinat la ea.

– Ești foarte frumoasă, îi spuse el.

– Mulțumesc! îi răspunse simplu tînăra.

Îi plăcea Bryan, și se gîndea că o să rămînă buni prieteni. Încă nu știa cum o să facă să-l mai tempereze fără să-l supere, dar își zicea că nu trebuie să-și bată capul cu asta atît de devreme. „Toate la vremea lor”, gîndi.

*

Filmul era de dragoste, firește. Dar asta nu o impresiona pe Ana. Stătea cuminte pe scaun, cu Mircea în partea dreaptă. Amanda era în stînga ei, iar lîngă ea se afla Ioan. Era clar că Amanda îl plăcea pe Ioan, i-o spusese iarăși înainte să ajungă băieții să le ia. Iar acum, imediat ce începuse filmul, au început și ei să se sărute. Ana își puse mîna stîngă la cap, să mai estompeze puțin din imaginea celor doi.

„Noroc că stăm pe ultimul rînd, se gîndea, altfel ne vedeau toți cei din spate!”

Încerca să se concentreze la film, să facă abstracție de cei doi tineri îndrăgostiți, care parcă se mîncau cu o foame de nedescris. Nici nu simțise în primul moment cum Mircea o atinge delicat pe mînă cu mîna lui. Cînd într-un tîrziu o simți, îngheță.

– E în regulă, îi șopti Mircea.

Ana îl privi cu ochii ei mari. Nu știa cum să reacționeze. Inima îi bătea să-i spargă pieptul, și nu înțelegea de ce. Nu îl privise niciodată pe băiatul acesta, așa cum nu privise pe nici un alt băiat, ca pe un posibil iubit. Nici o clipă nu se gîndise la iubire. Ci doar la școală și la învățătură. Iar acum, iată, o atingere delicată îi schimba perspectiva, îi strica echilibrul ca o piatră azvîrlită în luciul unei ape.

Știa prea bine că piatra face unde care se răspîndesc în cercuri concentrice, care pot crește pe măsură ce se apropie de mal. Imaginea unui tsunami nu-i dădea pace. Dar, realiză că îi face plăcere să fie atinsă pe mînă atît de delicat de Mircea, că îi place tînărul și că ar vrea ca și el să o sărute, așa cum celălalt o sărută înfocat pe Amanda. Roși la aceste gînduri, care îi trecuseră prin minte într-o clipită. Iar cînd în sfîrșit clipi din ochii ei mari, ținîndu-i mai mult timp închiși decît era necesar pentru acest lucru, buzele băiatului se apropiară de ale ei periculos de mult, irezistibil de mult.

Ana se abandonă sărutului, iar cînd se întîmplă o făcu la fel de conștiincios cum proceda cu tot ceea ce făcea. Se abandonă cu totul, cu tot sufletul ei.

Nici nu-și dădu seama cînd se termină filmul. Faptul că luminile s-au aprins era un semn. Se ridică, rușinată. Privi în jur. Nu, nimeni nu părea să fi observat schimbarea care se petrecea în interiorul ființei ei.

– Gata? S-a terminat, întrebă Amanda, întinzîndu-se ca o pisică după un somnic în fața șemineului, într-o zi ploioasă și mohorîtă.

Cei doi băieți rîseră. Ana îi confirmă, dînd din cap.

– Hai, să mergem.

– Ce e cu graba asta? întrebă Amanda. De-abia am venit…

– Și eu am simțit la fel, fu de acord Ana.

Nu mai era nevoie să se ascundă, oricum nu în fața prietenei ei, care i se destăinuia mereu, în cele mai mici detalii.

Și cei doi băieți erau buimaci, așa că doar după ce au așteptat cîteva minute, pînă a ieșit toată lumea, au pornit și ei spre ieșire.

– A fost minunat! exclamă Mircea.

– Da, a fost un film nemaipomenit, completă și Ioan.

Fetele au izbucnit în rîs, ca de o glumă bună, chiar dacă băieții au spus-o pe un ton atît de serios. Dar, imediat ce au realizat, au început și ei să zîmbească, fericiți.

Le-au luat pe fete de mînă, și astfel, fiecare cu perechea lui, au ieșit din cinematograf, în holul care dădea în mall. Era singurul cinema din oraș, făcut în același timp cu mall-ul de dimensiuni mult mai mici față de mall-urile din alte orașe ale țării. Toate vechile cinematografe s-au închis unul după altul, iar sălile au ajuns te miri ce; iar cel mai celebru dintre ele pe vremuri, Patria, stătea închis de multă vreme într-o stare de degradare continuă. „Ar trebui să renoveze cineva sala asta de cinematograf. Ar putea ieși o sală – dacă nu tot de cinema, atunci de altceva, de exemplu de spectacole – minunată,” spusese odată Ana, cînd trecea pe acolo cu Amanda și alte cîteva colege de școală. Unele fete aprobară, dînd din cap, altele ridicară din umeri, a „ce putem noi face?”

– Unde vreti să mergem? întrebă Mircea.

– Nu știm, răspunse Amanda.

Se uită la Ana.

– Tu ce zici?

– Păi, începu aceasta, am putea merge în Piața Sfatului. Apoi, mai vedem.

– Da, e o idee bună, întări Ioan.

– Luăm autobuzul pînă în Livada Poștei, spuse Amanda, apoi mergem în Piață pe După Ziduri, ce ziceți?

– De acord, spuse Ana.

– Complet de acord, spuseră și băieții.

Autobuzul nu era foarte aglomerat la ora asta, așa că găsiră două locuri libere. Băieții, ca niște adevărați gentlemani, le oferiră locurile.

– Mulțumim, acceptară fetele, zîmbind.

Băieții au rămas pe culoar, ținîndu-se de bară, zîmbindu-le. Fetele chicoteau.

– Te-am văzut, îi spuse Amanda.

– Hm?

– Da, da! Ți-am spus eu că o să fie bine. Nu mă așteptam însă să te dedai așa de repede…

Ana roși.

– Nici eu, răspunse. Dar, m-a luat prin surprindere atingerea lui.

– What? Unde te-a atins? o întrebă mirată Amanda.

– Pe mînă, aici, îi arătă Ana.

– Aha, exclamă Amanda.

– Da’ unde credeai, dragă?

– Niciunde, mă gîndeam și eu. Nici pe mine nu m-a atins nepotrivit, mai spuse Amanda. A fost foarte cuviincios.

Autobuzul se apropie de stația lor. Băieții le-au făcut semn, fetele au dat din cap că știu. S-au ridicat și apoi, cînd a oprit autobuzul, băieții le-au dat mîna la coborîre.

– Oh, mulțumesc, spuse pe un ton puțin mai răsfățat Amanda.

– Cu plăcere, răspunse Ioan.

– Mulțumesc, ești drăguț, îi spuse și Ana cavalerului ei.

– Plăcerea e de partea mea, îi spuse Mircea.

Porniră, doi cîte doi, pe lîngă Casa Baiulescu, pe trotuarul iregulat. Cîteva mașini căutau loc în parcarea alăturată, dar tinerii depășiră repede zona îmbîcsită. Imediat ce trotuarul se îngusta, totul devenea mult mai liniștit. Micul pîrîu era destul de harnic, umflat de ploile de acum o săptămînă. Dar acum era bine, soarele stătea să apună, și nu mai era zăpușeala de peste zi. Era căldura plăcută a serii care-i învăluia.

Ioan o luă pe Amanda de mînă. Făcu și Mircea același lucru cu prietena lui. O strînse pe Ana aproape de el, și o prinse de după mijloc. Se opriră în dreptul unui arc din vechiul zid, și se sărutară îndelung. Apoi, porniră după ceilalți doi, care poposiră pe o bancă, aproape de Bastionul Graft. Zidul Alb și Zidul Negru vegheau, de undeva de sus, numărîndu-le minutele în care buzele lor erau nedespărțite.

Ana se simțea amețită, de parcă o dulce licoare o îmbăta și o făcea să vrea mai mult.

Fiecare pauză pe care o luau i se părea prea lungă. Și în fiecare pauză Mircea îi zîmbea, irezistibil. Buzele tînărului i se păreau anume făcute pentru a fi sărutate, deși nu mai observase asta pînă acum.

Ana îi zîmbea și ea în clipele de răgaz. Mircea o privea și îi mîngîia părul.

Amanda, la rîndul ei, nu se mai sătura de buzele alesului ei. Nu făceau nici o pauză de sărutat, ci o țineau așa timp de îndelungate minute.

– Mai respirați și voi, nu se putu abține Ana să le spună, cînd ei stăteau degeaba.

Cei doi pufniră în rîs, iar asta îi forță să se oprească.

– De ce am face-o? întrebă Amanda după cîteva momente de rîs.

– Chiar așa, întări Ioan. La ce ne trebuie respirație, cînd avem asta? și se repezi din nou asupra buzelor Amandei.

Ana se întoarse spre iubitul ei.

– Sînt duși, îi spuse.

– Da. Nu e minunat?

– Hi, hi, chicoti ea. Să știi, n-aș fi crezut că voi spune vreodată asta, dar ba da!

Ana se ridică, Mircea sări și el în picioare.

– Haideți, mai mergem?

Ceilalți doi se ridicară atunci și ei, ținîndu-se unul într-altul ca doi jumătăți ale unei nuci. Porniră repede.

– No, mai stăm mult după voi? îi întrebă rîzînd Ioan.

– Măi Neluțule, îi strigă Mircea, îți arde de glume?

– Păi, da, măi Mirciuțule, îi răspunse pe același ton acesta.

Mircea dădu drumul fetei de mînă, și fugi după Ioan. Acesta, la rîndul lui o lăsă pe Amanda, și o rupse la fugă, urmărit de celălalt.

Fetele, în urmă, se prinseră de braț, rîzînd.

– Copii, ce să le faci, spuse Ana.

– Da, răspunse Amanda, cu privirea lacomă după Ioan.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (10)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: