Primii pași (9)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Capitolul III

– Spune-mi adevărul, o întrebă Ana, care o așteptă la aeroport, după ce se sărutară de bun revenit. Ai avut o aventură în Boston?

Azade sosi în Zürich cu o săptămînă întîrziere, așa că Ana era sigură că știe de ce a rămas aceasta acolo peste program.

Azade roși, zîmbi enigmatic, dar nu făcu nici un comentariu.

– Haide, zi tot! insistă Ana. Se vede pe tine că da…

– Ei, se vede?! zise într-un tîrziu. N-are ce să se vadă. Cum se vede?

– Ești mai radioasă ca de obicei. Și știi prea bine, că tu radiezi oricum. Dar acum, ești aproape la fel de strălucitoare ca soarele, de abia mă pot uita la tine.

Ana îi luă trolerul cel mare, iar ei i-l lăsă pe cel mic. Azade protestă, dar Ana insistă.

– Lasă, probabil că ești obosită de atîta drum. Plus, te-o fi obosit și iubitul tău, rîse ea.

Azade rîse și ea. Se îndreptau spre stația de tren a aeroportului. Trenul sosea în zece minute, așa că aveau timp suficient să ajungă fără să se grăbească.

– Ei bine, cum a fost? Să știi că mi-a fost dor de tine.

– A fost minunat. Și să știi că și tu mi-ai lipsit. Iar Bostonul e un oraș așa de frumos. Dacă ar fi să aleg între el și Zürich, hm, chiar acum n-aș putea spune ce aș alege… Noroc că nu trebuie să aleg.

*

 Cînd Azade a aplicat pentru fellowship în timpul rezidențiatului său, nici o clipă nu s-a gîndit că ar putea să nu-l cîștige, dar nici nu s-a gîndit la faptul concret, că o să plece și o să lipsească atîtea luni din Zürich. Însă cînd i-a venit rezultatul pozitiv, a stat și a cumpănit bine.

– Este o oportunitate excelentă pentru mine, i-a spus Anei.

– Da, e minunat. Sînt așa de fericită pentru tine!

– Dar mi-e atît de greu să plec acum…

– Ei, ce vorbești? Doar nu pleci pentru totdeauna. E numai pentru cîteva luni. Iar apoi o să te întorci la mine, glumi Ana.

Azade rîse cu rîsul ei cristalin.

– Firește că o să mă întorc, spuse pe un ton serios. Știi că nu te-aș părăsi niciodată! Ești cea mai bună prietenă a mea!

– Și tu a mea! Iar acum, apucă-te de pregătiri, timpul trece repede, nici nu-ți dai seama cînd începe următorul semestru, și va trebui să pleci în curînd. Unde o să stai?

– Cel puțin nu trebuie să-mi caut cazare. Mi-a fost alocat deja un loc în campus, e un cămin super, cu camere single. O să primesc și un birou, e chiar în clădirea de lîngă biblioteca universității.

– Oho, o să tocești scaunele alea!

Azade rîse. Continuă:

– Iar spitalul unde voi face practică e și el în apropiere. E un campus foarte bine pus la punct, știi tu, cum se obișnuiește în State.

– Super. O să vin să te vizitez, ce? să nu văd și eu Bostonul?

– Minunat. Chiar să o faci, te rog.

– O să vedem. Important e să ai tu grijă ce faci, vezi să nu te îndrăgostești de vreun handsome american și să rămîi pe acolo…

– Nici o grijă!

*

Ana a fost așa de fericită cînd Amanda îi acceptă invitația de a veni în Zürich și de a sta cu ea cîteva săptămîni.

– Poți, sigur poți? o întrebă la telefon Ana.

– Da, normal, doar sînt freelancer. Îmi fac programul cum vreau, mai întări ea.

– Și n-o să se supere Ioan?

– Eh, o să supraviețuiască el, drăguțul. Acum e rîndul meu, el a tot fost plecat în străinătate, iar eu n-am mai plecat de acasă de nici nu mai știu cînd.

Amanda renunțase la jobul bine plătit dintr-o companie multinațională, cu sediul principal în Germania, și care avea deschisă o sucursală și la Brașov, pentru a se lansa pe cont propriu în traduceri. Pentru că era atît de talentată la limbi străine, fluentă în șase limbi, plus vreo cîteva pe care le stăpînea destul de bine, avea contracte cu cele mai mari edituri, pentru a traduce în limba română cărți pe teme dintre cele mai diverse.

Preferatele Amandei erau romanele de dragoste. Chiar acum lucra la două traduceri, un roman în original în limba spaniolă, și un altul în italiană.

– Le iau cu mine, îi mai spuse Anei, și mai și lucrez din cînd în cînd, dacă o să apuc.

– Ce mă bucur! exclamă Ana. Abia aștept să te revăd. Nu te-am mai văzut de o veșnicie.

– Nici nu mai am răbdare! completă și Amanda. Chiar că nu ne-am mai întînit pe viu de mult. Cînd ai fost ultima oară acasă?

– Cred că acum trei ani…

– Uau, a trecut ceva vreme.

– Tu cum ești? Voi ce mai faceți?

– Bine. Ioan lucrează mult, prea mult, cam cum lucram și eu înainte. Chiar dacă eu stau acum mai mult acasă, el e mai mult plecat, așa că tot nu ne petrecem mai mult timp împreună. Atît că eu sînt mult mai relaxată acum.

– Asta e bine. Păcat totuși că sînteți așa de mult timp separați.

– Da, asta e o mare problemă. Dar, în rest sîntem bine. Oricum, o să avem timp să povestim pe îndelete cînd ne vedem…

– Abia aștept! exclamă Ana.

– Și eu, răspunse la fel de entuziasmată Amanda.

*

La început nici nu l-a remarcat la petrecerea de bun-venit care a fost organizată în cinstea sosirii ei, dar acesta s-a apropiat și s-a prezentat singur. Era un tînăr înalt, blond, cu ochii de un albastru intens, cu un zîmbet sincer și irezistibil.

– Eu sînt Bryan, îi spuse.

– Azade.

– Welcome!

– Mulțumesc!

– Am înțeles că ai venit din Zürich. Dar, definitiv, nu arăți a elvețiancă.

Azade rîse.

– E așa de evident, nu? Nu, nu sînt din Elveția, doar studiez acolo de… De o viață, aș putea spune.

– Și de unde ești? Lasă-mă să ghicesc… Din Maroc?

– Nu, chicoti Azade.

– Hm… Turcia?

– Nope!

– Mă dau bătut.

– Cam repede, clătină ea din cap. Hai, ai dreptul la trei încercări.

– Bine. Ăăă…

Bryan luă o mină teribil de seriosă, căzut pe gînduri de parcă ar fi fost la un examen.

– Din Duhok.

Azade tresări, apoi rîse, și-l bătu ușor pe umăr.

– Hei, m-ai păcălit!

Bryan rîse și el.

– Toată lumea știe de unde ești, cum crezi? Cînd ni s-a spus că vine sefa de promoție de la Zürich, originară din Duhok, îți dai seama că mi-am zis: trebuie să o cunosc pe domnișoara aceasta. Cu siguranță!

– Nu pot să cred ce m-ai păcălit, rîse Azade. Și? Ai găsit ceea ce ai așteptat?

– Chiar mai mult, șopti el. Chiar mai mult!

Azade se îmbujoră la față, plăcut surprinsă.

– Mîine, la ora 9 a.m. ce faci?

– Păi, nu știu, se fîstîci Azade.

– Perfect, vin să te iau, pentru un free tour de Boston!

Azade nu mai protestă, așa cum ar fi fost primul său impuls. Se gîndea că e bine să facă o plimbare prin Boston, să cunoască puțin orașul, să respire pentru prima oară aerul adevăratei libertăți. După care, o să se apuce serios de muncă și gata.

– Bine, își dădu acordul.

– Perfect, spuse din nou Bryan.

*

Ana stătea la poarta terminalului de sosiri pe unde trebuia să-și facă apariția Amanda. Era deosebit de emoționată, de parcă și-ar fi așteptat iubitul. Amintirile din copilăria și tinerețea lor, petrecută împreună, ca două surori, o năpădeau. Își amintea mai ales o seară specială din viața lor, cînd au ieșit la film cu cei doi băieți care le curtau, Mircea și Ioan. Aceștia erau colegi în clasa a XII-a A la Honterus, în timp ce ele erau într-a XII-a B. Ana era atît de sfioasă încît Amanda a trebuie să insiste mult pînă să o convingă.

– Nu poți să mă lași singură cu doi băieți, i-a spus aceasta.

– Păi, spune-i doar lui Ioan să vină…

– Haide, măi, ce ți se poate întîmpla? Doar mergem la film, nu pe o insulă pustie în mijlocul mării! Deși, zîmbi, nu mi-ar displace…

– Termină…

– Să-i văd corpul acela suplu, bronzat, continuă impasibilă Amanda, udat de apa mării, iar el să înoate gol și să-mi prindă pești pentru cină…

Ana era toată roșie.

– Știu că și tu vrei să-l vezi pe Mircea așa cum l-a făcut…

– Oprește-te, îi tăie din nou avîntul Ana.

– Natura, îi trase cu ochiul Amanda.

– Nu ești normală, îi spuse Ana. Tu trebuie să mergi la un doctor, nu la un film.

– Ba sînt normală, rîse Amanda. O da, sînt cît se poate de normală. Fată, azi-mîine am 18 ani! Tu-ți dai seama că asta înseamnă că voi fi majoră?

– Da, dar asta nu înseamnă că trebuie să-ți faci de cap…

– Dar cine își face de cap, spuse serioasă. Doar mergem la film, atît.

Stătu o clipă pe gînduri, apoi, din nou zîmbind misterios:

– Deși, nu m-ar deranja nici…

Ana nu o lăsă să continue, ciupind-o.

– Au, exageră Amanda.

– Șttt. Să nu te mai aud, îi zîmbi Ana. Dacă vrei să vin la film cu voi, să nu mai vorbești despre piele bronzată, despre trupuri goale, și în nici un caz despre ce ai face tu!

– De ce? Te răscolește? Simți ceva furnicături? rîse zgomotos Amanda.

– Of, nu știu ce mă fac cu tine, oftă Ana.

Dar o lăsă să spună vrute și nevrute, știa că doar glumește, și că de fapt e fată cuminte. Chiar dacă mai avea încă aerul rebel de mai demult, îi demonstrase de atîtea ori că devenise mai înțeleaptă și că nu mai era fata care fusese, gata pentru orice prostie. Îi dovedise asta mai ales la o petrecere, unde e drept că a băut un pahar de vin, și că rîdea prea mult, dar cînd Johnny, cum i se spunea gazdei, după care suspinau jumătate dintre fetele din liceu, a vrut să o sărute în timpul dansului, ea l-a respins scurt, apoi a plecat. Ana a urmat-o, fugind.

– Așteaptă-mă, i-a strigat. Vin și eu.

A ajuns-o din urmă, apoi a întrebat-o:

– Ce s-a întîmplat?

– N-ai văzut? A vrut să se dea la mine. Ce tupeu! Ce crede că sînt eu?!

– N-am observat nimic, doar cînd l-ai împins și ai plecat am văzut.

– M-a mîngîiat pe fund și a vrut să mă sărute! Credea că o să leșin ca fraiera aia de Paula, toată lumea știe că nu mai e virgină, pentru și cu el!

– Ce nesimțit, spuse răspicat Ana. Cum poate face asta? Mai ales că sînt împreună? Poate era băut?

– Asta nu-l scuză, aproape țipă Amanda. Ține minte asta de la mine! Eu știu prea bine…

– Okay, scuză-mă. N-am vrut să te supăr…

– Nu tu m-ai supărat, îi spuse pe un ton mai cald Amanda. Ci în primul rînd tîmpitul ăla.

Făcu o pauză.

– Iar în al doilea, porcul ăsta.

Ana o privi, mai întîi nedumerită. Amanda începu să zîmbească. Ana se prinse imediat. Începu și ea să rîdă. Acum, rîdeau amîndouă, tulburînd liniștea mașinilor care rulau cu viteză pe Calea București.

– Hai, să luăm un taxi, spuse Ana, văzînd cum mai multe taxiuri așteaptă clienții în stația de taxi.

– Nu vrei mai bine să mergem pe jos? E o seară minunată, totuși.

Într-adevăr, era cald pentru luna septembrie, așa că Ana fu de acord.

– Dormi la mine? o întrebă.

– Sigur. Dacă nu te deranjează…

– Ce tot vorbești? Cînd m-a deranjat vreodată?

– Așa e, surioara mea mai mică!

O îmbrățișă, cu mult drag.

Porniră apoi la pas spre casa Anei.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (9)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: