Primii pași (7)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Azade nu se gîndi deloc la consecințe, dar știa că poate face acel lucru, cu voia ei, doar cu o persoană iubită, așa că mai bine moare. Drept pentru care mușcă. Cît putu de tare. Din păcate, lipsa dinților din față nu-i produse altceva decît o mică zgîrietură lui Ahad, suficientă totuși pentru a realiza că femeia aceasta preferă să moară decît să i se supună. O împinse cît putu de tare, aceasta căzu pe jos, cu capul pe spate. Ahad nu știa ce să facă. Era poate pentru prima oară de mult timp cînd ezita să omoare pe cineva. Se gîndea poate că totuși este bine să aibă un medic pe-aproape? Puțin probabil, pînă acum nici nu a avut nevoie, dar nici nu a beneficiat vreodată, de ajutorul vreunui doctor, în ciuda rănilor pe care le-a tot avut. Pur și simplu nu exista impulsul acela rece și necalculat care să-l facă să apese pe trăgaci. Dar, „o lecție, își spuse, trebuie să-i dau!”

O ridică de-un braț, apoi o scoase afară și o trînti în țărînă. Strigă omenilor săi să le aducă pe prizoniere, apoi să aleagă una.

– Care se ține cel mai bine pe picioare, spuse.

Oamenii au ales-o pe Saadiya. După Azade era cea mai frumoasă dintre femei, însă Saadiya era cea mai robustă dintre toate. Bărbații au adus prizonierele, le-au forțat să se așeze pe pămînt, iar pe Saadiya, spășită și înfricoșată în același timp, au adus-o pînă în fața lui Ahad.

El stătea cu un picior spijinit pe Azade, care plîngea mocnit, ca vînătorul pe prada lui. Saadiya, încă de cînd zărise scena de la depărtare, s-a îngrozit. Nu putea fi decît de rău că Ahad a trimis după ele și că a ales-o pe ea. Nu îndrăznea să-l privească direct, așa că stătea cu capul plecat, tremurînd, așteptînd poruncile lui. La un semn de-al lui, unul dintre oamenii săi o forță să îngenuncheze.

– Doctorița voastră, le strigă Ahad, apăsînd cu piciorul, a nesocotit din nou un ordin de-al meu. O să-i dau o lecție pe care n-o s-o mai uite niciodată! Și sigur o să se gîndească mai bine data viitoare și n-o să mai facă așa o prostie.

Îi șopti ceva omului din fața sa. Acesta plecă și reveni după cîteva momente care femeilor li s-au părut infernal de lungi. Ahad le făcu apoi semn oamenilor să o țină pe Saadiya și să-i deschidă gura. Aceștia se executară, fixîndu-i acesteia și o bucată de lemn în colțul gurii, forțînd-o să stea deschisă la maximum.

– Asta o să pățiți toate, una cîte una, pînă cînd femeia asta o să facă ce îi spun eu.

Ahad cu un clește patent în mînă îi smulse femeii un dinte din partea de sus. Saadiya urlă de durere. Ahad aruncă dintele în colbul care deveni imediat roșu. La al doilea dinte, Saadiya își pierdu cunoștința. Ahad îl aruncă și pe acesta lîngă celălalt. Nisipul deveni mai roșiatic.

Femeile toate se tînguiau și cereau iertare.

– Liniște! sau urmați voi, le ordonă Ahad.

Femeile au tăcut, înghițindu-și plînsetele. Doar Azade nu-și putea opri lacrimile, implorîndu-l în surdină să se oprească.

Ahad, impasibil, îi dădu cîteva palme ușoare pe față Saadiyei, pentru a o aduce în simțiri. Apoi, îi smulse cel de-al treilea dinte, care ieși mai ușor din gingia slăbită. Saadiyei îi țîșneau lacrimile instantaneu, iar urletele i se transformaseră într-un fel de grohăit amorf. Dar Ahad nu se opri. Continuă cu al patrulea dinte, care zăcea acum în nisipul colorat, lîngă ceilalți trei.

– Ia-mă pe mine, îi striga Azade. Te rog, nu e vina ei.

Ahad se opri, se îndreptă spre ea și o privi cu o căutătură care putea îngheța și focul.

– Nu o pedepsi pe ea pentru greșeala mea, îi șopti Azade. Te rog, se tînguia ea.

Ahad rînji. Azade se bucură să-i vadă rînjetul, deși știa ce tortură o așteaptă. Credea că l-a convins.

– Ce ți-am spus eu? o întrebă Ahad.

Azade îl privi nedumerită.

– Nu-mi spui tu mie ce să fac! îi strigă în timp ce piciorul său poposi în stomacul femeii. Aceasta se chirci de durere, gemînd.

Ahad se îndreptă apoi iarăși spre Saadiya. Aceasta, cu ochii ieșiți din orbite, încerca să dea din cap a „nu”, dar Ahad nu o băgă în seamă. Îi prinse din nou falca cu mîna stîngă, în timp ce cu dreapta introduse patentul, de data aceasta în partea de jos a gurii, chinuind-o și mai mult, pentru că din cauza sîngelui abundent patentul aluneca pe dinți. Ahad însă nu se lăsă pînă nu reuși să-i agațe. Fiind mai mici, îi scoase doi dinți deodată. Saadiya leșină din nou. Ahad rupse o bucată din ceea ce au fost odată hainele femeii, și i-o înfundă în gură.

Se îndreptă apoi spre celelalte femei, cu patentul întins spre ele, plimbîndu-se și arătîndu-l de la una la alta, ca un spadasin cu vîrful sabiei sale. Femeile stăteau nemișcate, înghețate de frică. Doar lacrimi le curgeau în neștire pe obraz, și suspine le ieșeau incontrolabil din piept.

După cîteva minute, se întoarse la Saadiya. Aceasta, gemea inconștientă și se îneca cu sîngele care nu-i mai curgea afară ci se blocase în zdreanță. Se prelingea doar puțin pe lîngă lemnul care-i forța gura. Ahad îi scoase zdreanța, apoi cercetă dacă sîngerarea se oprise. Sîngele porni cu forță spre nisipul din fața femeii, sporind pata roșie, deja destul de întinsă. Ahad o trezi din nou, după care încercă să-i prindă alt dinte din maxilar, dar patentul tot aluneca, parcă și mai tare.

Însă Ahad nu era omul care să renunțe. Se îndreptă spre Azade și-i rupse ei o bucată din cămașă și i-o îndesă Saadiyei în gură, scoțîndu-i lemnul.

– Mușcă, îi ordonă el. Strînge, să se oprească sîngele, altfel nu mai terminăm pînă la noapte.

Saadiya strîngea pentru că strînsoarea îi atenua durerea. O durea toată gura, de la gingii pînă la maxilarul care fusese și el forțat; gura ei era una cu durerea. Cînd bărbații i-au dat drumul de brațe, Saadiya se prăbuși în nisipul amestecat cu sînge.

Zăcu acolo aproape o jumătate de oră, timp în care Ahad se retrase în coliba sa. Luă cu el o femeie, la nimereală. Simțea că explodează de nervi, așa că voia să se descarce. O pătrunse pe aceasta atît de violent încît femeia gemea de durere. Ar fi strigat, dar era înfricoșată că o să-l enerveze și mai mult și că acesta o să devină mai violent și că o să o chinuie și mai mult, ba poate o să o și omoare.

Cei de afară, întărîtați și ei la maxim, își făcură mendrele cu celelalte femei într-un mod la fel de sălbatic. Doar pe Saadiya au lăsat-o în pace, să zacă în balta ei de sînge.

*

Singurul lucru cu care Ana nu se putea obișnui era frigul nopții. Chiar și vara, cu toate că în zilele însorite era cald și bine, noaptea temperatura scădea foarte mult, de obicei în jur de cinci grade, dar uneori pînă aproape de zero grade celsius. Așa că încălzirea centrală funcționa tot timpul, ceea ce nu mai constituia o noutate pentru ea, dar a fost o surpriză pentru familia sa, cînd părinții au vizitat-o acum doi ani.

– Și la Brașov e mai rece, dar totuși încălzirea centrală am oprit-o din aprilie, i-a spus mama sa, în timp ce sorbea dimineața din cafea.

Ar fi vrut să o bea pe balcon, dar cînd a văzut ce frig e a renunțat.

– Te descurci cu cheltuielile? o întrebă tatăl său.

Apoi adăugă repede:

– Firește că te descurci, doar ești în Elveția!

Ana rîse, și-l bătu prietenește pe umăr.

– Așa este, doar sînt în Elveția.

Încă din timpul rezidențiatului început în Zürich, dar mai ales de cînd începuse specializarea în St. Moritz, Ana a fost scutită de griji financiare. Cu toate că St. Moritz este una dintre cele mai scumpe localități dintr-o Elveție care oricum este scumpă în general, sau cel puțin așa pare celor care vin în vizită, pentru Ana toate mergeau ca pe roate.

Acum, părinții săi au venit a doua oară în vizită la ea. Iar după nu mult timp, una dintre întrebări a fost:

– Dar un prieten nu ți-ai găsit? o întrebă mama sa.

Ana pufăi.

– Of, mama, nu deschide iarăși subiectul. De cîte ori vorbim mă întrebi asta. Ce crezi că s-a schimbat de săptămîna trecută, de cînd m-ai întrebat același lucru la telefon?

– Da, dragă, sări Dan în ajutorul fiicei, mai las-o în pace. Cînd va veni sorocul, o să găsească pe cineva, un băiat drăguț și bun, așa ca ea!

– Și vouă o să vă spun prima oară, completă Ana spre mama sa, ca să o calmeze.

– Bine, scumpa mea, o liniști Elena. Vreau doar să te asigur că ne dorim așa de mult nepoței, abia așteptăm să vină la noi. Știi și tu, casa noastră e atît de goală fără tine…

– Știu, mamă, știu. Dar, nu prea am ce face.

– Da, suspină mama sa.

– Hai, nu mai fi supărată. Am o surpriză pentru voi. Haideți.

Ana îi conduse la mașină, apoi porni. Ieși din Samedan și se îndreptă spre St. Moritz.

Părinții așteptau ca ea să oprească în St. Moritz. Deși au mai vizitat localitatea o dată, doreau să o mai revadă, pentru că le-a plăcut atît de mult.

– Aveți și voi turnul vostru înclinat, îi spusese Elena atunci, nu doar Pisa.

Dar Ana trecu mai departe. Continuă pe șoseaua 27, lăsă în urmă lacul cu același nume, care sclipea atît de verzui în bătaia soarelui de parcă ar fi fost un strugure de masă foarte copt. Peisajul îți tăia respirația, atît era de frumos. Munți de o parte și de alta, și apoi din nou un lac, la fel de splendid ca St. Moritz.

– Cum îi spune la lac? întrebă Dan.

– Acesta este Silvaplanersee, răspunse Ana.

La un giratoriu, în timp ce dădea prioritate altei mașini, Ana le indică cu mîna la dreapta.

– Cînd ne întorceam, dacă mai avem timp, o să o luăm pe aici, pe Silvaplana. Este un punct de observație, un super bellevue! O să vedeți valea de sus, cît cuprindeți cu ochii.

– Bine, bine, și acum unde ne duci?

– V-am spus că e surpriză, spuse Ana zîmbind, în timp ce continuă drumul.

Nu peste mult timp, la un alt sens giratoriu, Ana ieși pe Via da Marias. În scurt timp apoi opri în fața unei case albe, cu ferestre cu obloane de lemn, vopsite într-un gri-verzui. Pe un panou scria „Nietzsche – Haus”.

– Casa lui Nietzsche din Sils, exclamă Dan.

– Da! Ce spuneți? îi întrebă fericită Ana.

– Chiar surpriză! Nici n-am știut ce aproape e de tine! spuse Dan.

– Superb. Absolut superb! exclamă și mama, îmbrățișîndu-și fiica.

– Haideți, să o vizităm. Am rezervat deja biletele.

– Ai conspirat în secret, carevasăzică, glumi tatăl, încîntat.

Cei trei intrară în prima cameră, unde de pe un soclu se încrunta bustul de marmură al filosofului. Mai multe documente, inclusiv cu scrisul său de mînă, puteau fi admirate aici. O altă cameră reproducea biroul lui Nietzsche din Basel.

– Asta este chiar mobila originală a lui Nietzsche, le preciză Ana. A fost achiziționată de muzeu și adusă aici în 1991.

– Uau, exclamă Elena. E o mobilă minunată. N-am știut că Nietzsche a avut o asemenea mobilă, aș putea spune, aproape luxoasă.

– Da, dar a avut-o doar atunci, cînd, vorba aia, era profesor la Universitatea din Basel.

– Văd că ți-ai făcut bine temele, spuse pe un ton admirativ și afectuos, în același timp, Dan.

– Păi, da, dar poate vă amintiți că Nietzsche a fost filosoful meu preferat în liceu, cînd am studiat filosofia în clasa a XII-a.

– Credeam că Hegel…

– Nu, aia a fost tema primită la olimpiada națională. Aș fi preferat Nietzsche, dar a fost okay și Hegel.

– Se vede că da, pentru că ai luat locul I!

– M-a ajutat mult faptul că citisem Hegel în original, ceea ce nu mulți candidați puteau să facă.

– Asta așa e, rîse Dan. Nu știu cum și de ce, dar multora nu le place germana.

– E totuși o limbă grea, spuse Elena. Nici mie nu mi-a fost ușor să o învăț!

– Poate pentru că n-ai început de mică, cum am învățat-o eu, o liniști Ana.

Cei trei au continuat turul, și au intrat în Oscar Levy-Raum, dedicată traducătorului și editorului lui Nietzsche în limba engleză.

– Probabil că nu știti, de altfel puțini știu despre Oscar Levy, începu Ana, dar la bază a fost medic. Apoi, omul a fost nu doar traducătorul lui Nietzsche, ci el însuși scriitor, mi se pare că unul destul de controversat. Nu a avut o viață prea ușoară, deși era bogat, nici în Germania, pe care a părăsit-o la sfîrșitul secolului al XIX-lea, pentru a se muta în Anglia. Dar și de aici a plecat, în 1921.

– De ce?

– Nu știu exact, să vedem ce scrie aici.

Ana citi cîteva rînduri de prezentare, apoi le spuse cu voce tare părinților:

– Cică a scris despre evenimentele politice ale vremii, și a fost alungat ca „dușman”. A trăit apoi în Franța, Germania și Elveția. Dar a fost primit înapoi în Anglia în 1938, unde a trăit pînă la moarte, în 1946. Uite, textul acesta este chiar interesant: “Die Exkommunizierung Adolf Hitlers – Ein Offener Brief”, l-a scris deja în 1938.

– Da, foarte interesant. Stai să-mi notez numele, să mai fac niște cercetări acasă. Poate, chiar să-i citesc textele, este destul de intrigant ce am aflat.

Au trecut mai departe, în bibliotecă, unde puteau fi admirate o mulțime de cărți și documente importante.

– Și aici avem o piesă de mobilier originală, acest fotoliu care i-a aparținut lui Nietzsche.

Părinții au dat din cap, aprobator și admirativ.

Au parcurs apoi un coridor cu tablouri ale unor scriitori celebri care au vizitat Casa Nietzsche de-a lungul vremii. Elena se opri la fotografia lui Hesse.

– Scriitorul tău preferat, nu-i așa, mamă?

– Într-adevăr!

– În fine, spuse Ana, intrînd în altă cameră, asta este chiar Nietzsche-Zimmer. Aici se poate vedea, așa cum spuneai și tu, mamă, simplitatea, chiar austeritatea de care se înconjura Nietzsche.

– Asta țineam eu minte, într-adevăr, despre acest, la urma urmei, mare scriitor!

– Profesoară de literatură, ce vrei, zîmbi Dan, făcîndu-i cu ochiul Anei și sărutîndu-și afectuos soția pe obraz.

– Minunat, draga mea, îi șopti Elena. Îți mulțumim pentru această surpriză nemaipomenită!

Dan dădu și el afirmativ din cap, apoi o sărută pe Ana pe frunte.

După scurt timp cei trei au ieșit din muzeu, poposind o vreme în curte și admirînd priveliștea.

– A fost și un film filmat în zona asta, spuse Dan. Înțeleg și eu de ce este atît de căutată. Într-adevăr, este de o frumusețe rară!

– Și noi avem locurile noastre, completă Elena. De pe Transfăgărășan, de exemplu, peisajul e spectaculos.

– Da, mamă, așa e. Dar, cum mai stăm cu gropile?

– Ei, lasă, nu mai fi și tu așa cîrcotașă, zîmbi tatăl ei.

– Poate peste o sută de ani o să dispară și gropile din asfalt, spuse mama. Dar eu vorbeam de peisaj!

Se îndreptau spre mașină, binedispuși și relaxați.

– O ultimă oprire, înainte de a re-vizita St. Moritz. Spreeee Silvaaa-plaaana, spuse într-un ritm cu o cadență militărească Ana.

Toți trei au rîs și au urcat și mai veseli în mașină.

– Cum stați cu foamea? îi mai întrebă Ana.

– Ei, stăm bine!

– Adică, mai rezistați pînă în St. Moritz? Vreau să vă duc într-un restaurant, care mie îmi place foarte mult.

– Cum să nu rezistăm? întrebă Elena. La vîrsta noastră, mîncăm din ce în ce mai puțin.

Într-adevăr, ambii părinți ai Anei erau supli.

– Ce vîrstă? accentuă Ana. Sînteți încă tineri!

– Hi, hi, chicoti Elena. Tineri! Ai auzit asta, tinere?

– Eu am auzit, da, că sînt tînăr. Haha.

– Bine atunci, dăm o fugă pînă la băncuța mea preferată, de pe Silvaplana.

– Bine!

Drumul înapoi, pînă la intersecția cu giratoriu, nu dură mai mult de cîteva minute. Apoi, a început un urcuș pe Via da Güglia cu cîteva serpentinte care o amețiră pe Elena. Totuși, nu avu timp să se plîngă, pentru că în curînd Ana opri mașina într-o mică parcare. Nu mai era nimeni, cei care admiraseră peisajul înainte tocmai plecau cînd au ajuns ei.

– Veniți, pe aici, le spuse Ana.

La cîțiva metri de șosea, într-un mic pîlc de copaci, erau două bănci de unde putea fi admirată întreaga vale, munții de pe cealaltă parte, lacurile și localitățile de jos.

– Uau, strigară părinții Anei la unison. Vai, cît e de frumos!

– Uite, se comportă ca un copil Dan, privind în stînga, spre St. Moritz. Putem vedea pînă în apartamentul tău…

– Sau, completă Elena, privind în celalaltă parte, pînă la casa lui Nietzsche!

Ana îi privea fericită, zîmbind mulțumită.

– M-aș putea obișnui cu minunățiile astea, spuse Elena.

– O, da! aprobă Dan.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (7)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: