Primii pași (6)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Spitalul din St. Moritz era mai animat ca niciodată. Cînd Ana ajunse dimineața la serviciu, mai întîi se miră să vadă atîta lume, apoi imediat realiză că ceva nu este în ordine.

– Ce s-a întîmplat? o întrebă pe asistentă, în timp ce intra în vestiar.

– Un accident pe Julierpass… un autocar plin cu turiști! Sînt mulți răniți, dar din fericire nu a murit nimeni! Nu avem prea multe detalii, pentru că încă n-am găsit pe nimeni care să vorbească rusă. Iar ei, germană nici atît! Așteptăm un translator, o să ajungă aici în curînd.

– Eu știu cîteva cuvinte în rusă, spuse Ana. Le-am învătat de la o prietenă din liceu…

După ce se schimbă, se îndreptă spre sala de așteptare, unde se aflau mai mulți dintre turiștii ruși care scăpaseră fără răni sau cu răni ușoare.

„Dacă ar fi Amanda aici”, gîndi Ana. „De ce n-am învățat eu mai multă rusă de la ea? Aș fi putut…”

– Bună ziua, le spuse ea în rusă. Apoi, se gîndi cîteva clipe, să-și amintească cum se spune „Ce s-a întîmplat?”

– Bună ziua, îi răspunse un domn înalt, blond, cu niște ochi albaștri pătrunzători.

Acesta începu să turuie, încît Ana a fost nevoită să-l oprească, să-i facă semn de „mai rar, nu înțeleg”.

– Eu, Ana, spuse ea apoi.

– Alexei, răspunse el, și îi zîmbi.

Începu din nou să-i explice, mai rar, ce-i drept, dar Ana tot nu înțelegea prea mult. Dădea totuși din cap, din cînd în cînd, pentru a-l încuraja.

– Vorbește cineva românește? îi veni brusc ideea.

Repetă, mai tare, către toți cei aflați acolo:

– Vorbește cineva românește?

Dintr-o parte se auzi o voce de femeie, cu accent moldovenesc:

– Eu vorbesc!

Ana zîmbi, răsuflă ușurată.

Se îndreptă spre tînăra aceea, o frumoasă fată cam la 20 de ani. Avea o zgîrietură mai urîtă pe față, dar în rest părea în regulă.

Mai întîi Ana o întrebă:

– Ești bine? Te-a consultat cineva?

– Sînt bine, mulțumesc.

Ana se uită mai atent la zgîrietură, puse mîna pe obrazul ei, pe lîngă, apăsă ușor. Era în regulă.

– Un mic bandaj și ai scăpat. Altceva mai simți? Te doare pe altundeva? Te-ai lovit cumva la cap?

– Nu, sînt bine. Mulțumesc!

– Ce s-a întîmplat?

– Păi, n-am văzut prea bine, pentru că admiram munții. Mă uitam pe geam, dar am auzit șoferul țipînd la mașina care venea din sens opus. Am întors atunci capul, dar n-am mai apucat să văd decît că șoferul a încercat să-i ocolească, și a intrat cu autobuzul printre niște pietre, și s-a răsturnat pe o parte. Am avut noroc, că s-a oprit… altfel, cine știe în ce prăpastie ajungeam…

– Okay, bine, îți mulțumesc. Stai aici, dar dacă ai nevoie de ceva, uite cartea mea de vizită, e și numărul meu acolo. Oricum, o să mai trec eu mai tîrziu pe aici.

– Vă mulțumesc, doamna doctor! spuse fata.

– Ana, te rog.

– Zamfira, răspunse tînăra.

Ana o atinse ușor pe umăr, a îmbărbătare și a prietenie, îi zîmbi și plecă. Îl salută și pe Alexei, care se uita după ea cum merge spre saloane.

Acestea erau aproape pline, circa douăzeci dintre turiști erau răniți ceva mai serios, dar fără a fi viața vreunuia pusă în pericol. Șoferul avea cele mai multe răni, inclusiv o mînă ruptă. Dar era un tip solid și jovial. Le zîmbea asistentelor și făcea glume în legea lui, după care rîdea singur. Cînd intră Ana, o apariție fermecătoare, i se lumină fața.

– Bună ziua, bună ziua, frumoasă doamnă doctor, îi spuse el în rusă.

– Bună ziua, îi răspunse Ana, cu un mic surîs în colțul buzelor.

– Aaa, vorbiți rusă? Mă bucur!

– Nu prea, răspunse Ana. Apoi dădu din umeri, că nu mai știe ce să mai spună.

Șoferul rîse. Ar fi vrut să-i întindă o mînă, dar durerea îl împiedică. Se mulțumi atunci doar să-i facă semn cu capul, și să-i spună, chiar dacă doar el înțelegea:

– Sînteți foarte frumoasă. Sper că iertați unui bătrîn ca mine îndrăzneala, dar tare mult îmi plăceți. Eu vin în fiecare lună la St. Moritz și sper să ne mai vedem.

Ana dădu din umeri, dar îi zîmbi. Plecă mai departe, să se asigure că totul este în regulă.

Munca Anei era bine apreciată, astfel că de un an Ana devenise șefă de secție la spitalul din St. Moritz. Ajunsese neurochirurg, așa cum visase încă din liceu, și nu regreta nici o clipă faptul că a rămas în Elveția. Poate doar serile, cînd se întorcea singură acasă. Chiar dacă acum avea bani suficienți pentru a închiria o locuință în St. Moritz, a preferat să o păstreze pe cea din Samedan, unde a locuit încă din prima zi în care a ocupat postul de rezident în neurochirurgie.

Samedan e un orășel fermecător, înconjurat de peisaje montane care taie respirația oricărui admirator, la o aruncătură de băț de St. Moritz. Ana a găsit o locuință cochetă, cu un singur dormitor, dar cu un living imens, unde putea extinde canapeaua în cazul în care vreo prietenă dorea să rămînă peste noapte. Dar, mai ales, era perfect pentru petrecerile pe care le dădea.

Acum, adevăratul sens al cuvîntului „petrecere” este în cazul Anei o seară de discuții cu prietenii, în fața unui pahar de vin roșu. Niciodată „petrecerile” date de Ana nu implicau muzica dată tare, dans pînă la epuizare sau alcool din belșug. Ea a rămas aceeași fată cuminte ca atunci cînd împărțea apartamentul cu Azade. De aceea avea mulți prieteni, iar vecinii o adorau. Niciodată nu a deranjat pe nimeni, dar în schimb a ajutat ea pe oricine i-a cerut ajutorul.

Memorabilă a rămas cea mai recentă petrecere de Revelion, pe care Ana a găzduit-o în apartamentul ei. Au fost invitați cîțiva prieteni: două cupluri, unul căsătorit, Nina și Marco, celălalt logodit, Julie și Valentin, două prietene single, Selina și Lara, și un prieten, de asemena single, Simon. Au citit poezii la lumina lumînărilor, au ascultat muzică în surdină, au băut șampanie la miezul nopții. Ana sunase deja cu o oră mai devreme acasă, România fiind pe alt fus orar. Dintre prieteni, a sunat mai întîi la Amanda, firește. Care nu a răspuns, așa că i-a scris un sms cu urări. „O fi la o petrece mai zgomotoasă ca a noastră”, gîndea fericită Ana.

La miezul nopții elvețiene i-a lăsat pe ceilalți să-și sune părinții și prietenii, iar ea i-a privit cu drag de pe fotoliul său preferat. Și se gîndea la Azade, de la care nu avea nici o veste.

„Oare unde o fi? Și-a îndeplinit visul? Sper că e fericită acolo unde este!”

*

Bărbatul de la masa vecină o privea insistent. Amanda, deși roșise, se gîndea că e mai bine să nu-i întoarcă privirile. Lăsă ochii în jos.

– Ce e? întrebă Maria, prietena și colega Amandei.

– Tipu’ ăla, nu te întoarce, se tot uită la mine… Nu te întoarce!

Maria roti repede capul, nu se putea abține.

– E drăguț, îi spuse Amandei.

– Hm…

Sorbi încet din paiul scăldat în limonada verzuie, cu privirile la paharul înalt. Cînd și le ridică, bărbatul nu mai era la masă. Amanda deveni serioasă pentru o clipă, totuși nu se supără prea mult. „La urma urmei, gîndi, doar n-o să mă las agățată într-un bar…” Zîmbi în sinea ei, și zîmbetul i se regăsi pe față.

Maria îi făcu semn din cap. Amanda o privi, dar nu înțelese.

– Ce-i?

Maria pufni în rîs, nemaiapucînd să-i răspundă. Vocea străinului, de undeva din lateral, se făcu auzită:

– Mă scuzați, domnișoarelor, vă supărați dacă mă alătur și eu?

Amanda tresări atît de tare, încît pufniră toți trei în rîs.

– Bineînțeles, spuse repede Maria, pentru a nu o lăsa pe Amanda să îl refuze, cumva. Adică, nu, rîse din nou, ia loc.

– Gabriel, se prezentă bărbatul, în timp ce se așeza.

– Maria, întinse aceasta mîna. Iar d-ra asta roșie este Amanda.

– Îmi pare bine de cunoștință, răspunse acesta, strîngîndu-le mîna pe rînd.

– Și mie, spuse într-un tîrziu și Amanda.

Nu se mai simțise așa din liceu. Probabil recenta despărțire, care a tulburat-o așa de mult, o făcea să fie atît de, dacă nu timidă, cel puțin reticentă. Iar bărbatul acesta, cu ochi căprui și părul negru, cu o barbă bine aranjată, tunsă scurt, elegant, nu putea fi altceva decît un căutător de distracție de o noapte, ceea ce ea nu era. Și se hotărî să îi arate asta de la început. Însă Maria începu înaintea ei să turuie:

– Și, nu ai vreun frate? Sau vreun prieten, cel puțin ca tine de arătos? Știi, și eu sînt single…

Amanda o întrerupse, mai în glumă, mai în serios:

– Potolește-te, fată. Apoi, către Gabriel. Te rog să o scuzi pe prietena mea, are tendința de a vorbi prea mult și prea pe lîngă.

Accentuă ultimele cuvinte, pentru a-i transmite prietenei, dar și lui Gabriel, mesajul clar de „nu mă interesează!” Însă Maria nu se lăsă:

– Te rog, Gabriel, să o scuzi pe Amanda. Are inima frîntă, și nu știe ce-i trebuie de fapt!

Chicoti.

Amanda îi aruncă o privire cu subînțeles, dar nu mai spuse nimic.

– Îmi pare rău, spuse Gabriel. Asta nu e bine pentru nimeni. Pot să întreb ce s-a întîmplat?

– Nu, zise Amanda.

Maria era gata să răspundă ea în locul prietenei sale, dar se gîndi totuși să o lase pe aceasta, dacă va dori. Cîteva clipe se așternu liniștea.

– Nici eu nu am prea avut noroc în dragoste, începu Gabriel.

– Cum? exclamă Maria. Asta n-o mai cred!

– Nici eu, adăugă Amanda.

– De ce? se miră tînărul.

– Come on, tu te-ai uitat la tine?

– Maria!

– Ce, nu e adevărat?

– Maria!!!

– Lasă dragă, că știe și el cum arată. Doar are oglindă.

Gabriel zîmbi, amar.

– Și cu toate astea, iată-mă aici, singur.

– Mda, are și el dreptate, mai completă Maria.

– Poate că e greu de crezut, dar să știți că eu nu sînt așa cum credeți. Dacă n-aș fi obișnuit cu asta, m-aș fi simțit ofensat.

Amanda se uită mai bine la el. Părea atît de sincer. Ar fi vrut să-l creadă, dar organismul său reacționa altfel, așadar se hotărî să meargă pe ce-i spunea corpul acum. Citise și ea cartea „Trupul știe mai multe”. Cu siguranță dacă nu ar fi suferit așa de mult, probabil trupul său ar fi avut o altă reacție, nu de respingere, dar acum nu era acea dată. Ci azi, cînd voia doar să stea liniștită cu prietena sa, să bea o limonadă și să uite.

– Îmi pare rău, îi spuse Amanda. Nu e un moment bun…

– Hai, dragă, nu fi și tu așa…

Amanda se hotărî, și se ridică.

– Dar asta nu înseamnă că voi trebuie să plecați.

Maria protestă.

– Nu, nu! Nu o să faci asta!

Gabriel se ridică și el.

– Te rog, îmi cer scuze. Mai bine plec eu. Și, poate, cine știe, ne mai vedem altădată, în alte împrejurări, mai favorabile.

Amanda se așeză la loc.

– Bine. Mulțumesc!

– Mi-a părut bine, oricum, spuse Gabriel, apoi plecă.

Maria se uita la Amanda cu drag, dar și cu reproș.

– L-ai alungat… Măi, tu nu înțelegi că-ți trebuie un bărbat ca să-l uiți pe…

– Nu, tu nu înțelegi că nu-mi trebuie nici un bărbat! Că nu vreau să uit!

– Bine, bine, scuză-mă. Hai, nu fi supărată pe mine.

Maria făcu o față de pisicuță plouată.

– Ți-a trecut? Așa-i că ți-a trecut?

Amanda rîse într-un final.

– Da, mi-a trecut. Dar, să nu mai faci!

– Bine, nu promit nimic!

– Mergem?

– Mergem. Unde?

Rîseră din nou.

– Nu știu.

– Te-aș fi dus la dans, dar poate sînt bărbați acolo, și cine știe, doamne-ferește, or vrea să te invite la dans!

– Hei! Pot dansa!

– Serios? Vrei, atunci? Pe bune?

– Da, hai să mergem să dansăm toată noaptea. Să dansăm toată supărarea afară din noi!

– Afară cu ea! întări și Maria.

Maria făcu semn chelnerului să-i aducă nota de plată. Acesta veni după cîteva minute.

– Lasă-mă pe mine, spuse Maria, ești invitata mea.

– Bine, dar eu plătesc dansul!

– Okay. Putem bea și un coctail, mami?

Amanda rîse și orice umbră din durerea pe care o purta cu ea în suflet dispăru de pe fața ei.

– Absolut. Chiar două!

– Now you’re talking, mai adăugă Maria, apoi o luă pe Amanda de braț, și ieșiră afară vesele.

Răcoarea le învăluia într-un mod plăcut dinspre Tîmpa.

Maria mai aruncă o ultimă privire spre bar.

– Crezi că ar trebui să-l invităm și pe Gabriel? spuse rîzînd.

Amanda o împinse ușor cu umărul, pufnind și ea în rîs.

– Cred că n-ar mai veni, nici dacă l-am ruga frumos…

– Da, probabil am ratat șansa menajului a trois…

– Trebuia să spui tu o prostie, încheie Amanda, rîzînd în hohote.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (6)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: