Primii pași (5)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Capitolul II

Azade își revenea încetul cu încetul. Saadia, de asemenea, dar ea parcă și mai dificil. Oricum, ce a fost mai greu trecuse. Faptul că puteau sta singure în picioare era încurajator. Celelalte femei din grupul prizonierelor au făcut tot ce le-a stat în putere să le ajute pe cele două, să le ocrotească. Stăteau strînse una într-alta, unite în nefericirea lor. Zilnic trebuiau să satisfacă poftele bărbaților; în plus, erau puse și la tot felul de munci, în afară de gătit și curățenie li se cerea să scuture ele de praf hainele și încălțările torționarilor lor. Le era atît de frică de ei încît nu făceau nici un gest măcar de protest.

De fiecare dată cînd le cerea ceva iar ele executau rapid, Ahad rînjea și spunea:

– V-ați învățat lecția!

Sau:

– Nu vreți să ajungeți ca doctorița aia a voastră, nu?

Iar bărbații rîdeau și își mîngîiau barba plină de praf. Femeile executau, dar plîngeau pe-ascuns.

Cînd Azade era destul de întremată, Ahad trimise doi bărbați să o aducă în coliba sa. Aceștia o aduseră mai mult tîrînd-o după ei. Ahad le făcu semn că pot pleca. Azade stătea în picioare în prag și tremura din toate zdrențele care fuseseră odată haine.

– Ia zi, ți-au ieșit din cap prostiile? o întrebă răspicat Ahad.

Azade, tremurînd și mai tare, dădu din cap că da.

– Vorbește! îi ordonă el.

– Da, șopti lăcrimînd Azade.

– Așa, rînji Ahad.

Își mîngîia barba, în timp ce se gîndea la ceva. Stătu așa timp de cîteva secunde bune, iar Azade nu știa ce o să urmeze.

– Ia zi, începu Ahad, tu nu ești musulmană, așa-i?

La întrebarea asta Azade chiar nu se aștepta. Nu știa ce să-i răspundă mai bine, știa că este imprevizibil, așa că se gîndi că adevărul e cel mai bun.

– Eu nu prea sînt interesată de religie, spuse ea cu vocea gîtuită de teamă.

– Mai tare! îi ordonă el.

Azade își drese vocea. Apoi continuă:

– M-am ocupat mai mult de medicină, de știință, și mai puțin de religie. Oricum, cu timpul am ajuns să cred că zeii, inclusiv Allah, Dumnezeul creștinilor sau al oricăror altor popoare, dispar odată cu oamenii.

– Dar asta e blasfemie, spuse amenințător Ahad.

– Eu cred că e istorie, spuse Azade cu vocea tremurîndă, dar fermă. Au existat popoare, chiar pe aici prin locurile astea unde ne aflăm noi, care credeau în alți zei, cum ar fi Ashur, mai-marele zeilor asirieni, sau zeii grecilor, care au ajuns subiect de desene animate. Toți au dispărut cînd au dispărut oamenii care credeau în ei. Știi, am citit o carte…

– Hm, mormăi Ahad vădit deranjat de asta, dar îi făcu semn să continue.

– „Is there any God?” de F.T. Pitiles, nu-mi mai amintesc subtitlul, dar în fine, țin minte ideea principală, pentru că mi-a confirmat propriile mele idei, zicea cam așa: o divinitate există atunci cînd cineva crede în ea. Cînd nu mai crede nimeni, acea divinitate nu mai există…

Ahad o opri cu un gest.

– E o prostie. Allah e mare și o să existe și după ce noi toți vom dispărea. De ce să nu mai existe el, dacă oamenii n-ar mai fi? Dacă vrea, o să facă alți oameni care să-l preamărească.

– Asta e ceea ce crezi tu. Eu însă cred altceva.

Ahad o opri încă o dată.

– Ajunge! strigă el.

Azade nu dorea să-l enerveze, așa că tăcu, cu capul plecat.

Ahad o privea mai atent.

– Nu arăți chiar rău, îi spuse el pe un ton mai relaxat.

Îi făcu semn să se rotească. Ea, tremurînd, se învîrti încet, începînd să suspine.

– Ia, se răsti el dintr-o dată, leapădă zdrențele alea!

Azade se uită speriată la el. Privirea lui amenințătoare o îngrozea. Știa că nu are ce face, dacă nu execută singură comanda o să fie și mai rău, dar cu toate astea nu putea să o facă, nu putea să se dezvelească de bună voie în fața unui violator ca în fața unui iubit, așa că nu mișcă nici un deget, de parcă împietrise.

Ahad așteptă cîteva secunde, apoi izbucni:

– Ești tîmpită sau surdă? Am spus să te dezbraci!

Azade se aruncă la pănînt, hohotind, dar tot nu o făcu.

Ahad nu știa ce să facă. În mod normal ar fi reacționat violent, afară i-ar fi tras un picior în burtă cel puțin, dar acum, cînd erau doar ei doi, nu o făcea. Ceea ce îl mira, și deopotrivă îl irita. O privea și nu făcea nimic. Niciodată nu se mai simțise astfel. Azade, cu fața la podea, aștepta și ea o lovitură de picior, sau de bîtă pe spate, dar nici una, nici alta nu venea. Ridică puțin capul și-l privi pe Ahad. Acesta se dezmetici atunci, ca dintr-un vis, și se apropie de ea, o prinse de păr și îi ridică puțin capul. Îi puse cuțitul la gît și-i spuse:

– Ai grijă! Nu cumva să muști, că-ți tai gîtul!

De afară, cam din zona vizuinei unde erau ținute prizonierele, se auzeau rîsetele grotești ale camarazilor săi de arme.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (5)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: