Primii pași (3)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Azade și Ana au avut noroc. Un prieten le-a spus despre un apartament cu două dormitoare, cochet și drăguț, care tocmai se eliberase. Le-a plăcut mult, așa că l-au închiriat și s-au mutat împreună cînd primăvara puse stăpînire pe Zürich. Culorile explodau în copacii înmuguriți și prin grădini, aerul devenise mai cald, lacul sclipea mai prietenos în bătaia soarelui. Totul era mai strălucitor și toată lumea părea mai fericită. În grupuri sau cupluri, oamenii stăteau pe iarbă, pe bănci, se plimbau sau beau bere pe nenumăratele terase de pe malul lacului sau de pe Limmatquai.

Casa în care cele două prietene aveau apartamentul era aproape de ETH. Era o clădire impunătoare, cu trei niveluri, ca multe alte case de pe străzile din jur; avea o grădină destul de mare pentru a adăposti doi copaci în care cîntau păsărelele vesele, și mai ales o mulțime de flori. Apartamentul lor era la parter, așa că beneficiau și de o terasă de sticlă și de acces direct în grădină.

– Putem invita prietenii la noi în vizită! spuse fericită Azade încă din prima zi.

– Da, este atît de drăguț și primitor! completă Ana. Abia aștept să ținem o petrecere!

– O petrecere este o idee foarte bună, confirmă Azade. Hai să facem asta cît mai curînd!

– Știi, am avut multe petreceri acasă, cînd eram în liceu. De fapt, casa asta îmi amintește de casa părinților mei, din Brașov. Probabil ți-am mai spus, Brașovul, adică vechiul oraș, nu partea comunistă cu blocuri, și dealurile din jur, aduce puțin cu Zürich-ul, cu excepția lacului. Dar multe case de aici arată ca vechile case ale Brașovului, construite de Sași.

– Ar trebui să vin cîndva la tine în vizită, în orașul tău natal, spuse Azade.

Ana zîmbi și confirmă.

– Trebuie, într-adevăr! O să-ți placă!

– Arată-mi niște poze cu Brașovul!

– Vrei? Așteaptă o secundă…

Ana deschise laptopul, apoi căută folderul cu poze.

– Mă uit la pozele astea ori de cîte ori mi se face dor de casă…

– Hai, nu fi tristă acum. Știu că nu-ți este ușor să trăiești departe de casă…

Fetele priveau fotografiile, în timp ce povesteau.

– Uau, arată minunat!

Era o imagine cu Poarta Ecaterina, o clădire cu arcade, cu un turn mai mare în mijlocul acoperișului și alte patru turnulețe în colțuri.

– Da, într-adevăr este. Dar ce a simbolizat cu ceva vreme în urmă, nu prea… mă rog, pentru români…

– Te rog, spune-mi…

Ana nu părea afectată.

– Ei, s-a întîmplat cu multă vreme în urmă, așa că nu am nici o problemă cu asta. Dar sînt încă oameni care nu vor să uite și tot aduc în discuție chestiuni demult apuse… de fapt asta mă deranjează mai tare.

Ana tăcu un moment, privind cu ochii săi mari căprui undeva în depărtare, ca și cînd ar fi putut vedea prin pereți.

– Îmi cer scuze, spuse într-un tîrziu. M-am lăsat dusă de amintiri. Din timpuri imemoriale, deoarece nici măcar nu sînt amintirile mele…

Azade o privi empatic. Dădu din cap aprobator.

– Este în regulă. Nu e nici o grabă.

– Chiar acum văd cu ochii minții imagini cu Poarta Ecaterina, ca și cînd aș fi acolo. Îmi trec prin față imagini cu românii care nu erau lăsați să intre în propriul lor oraș, în Brașov, pentru că s-au aflat sub stăpînire străină timp de secole. Românii aveau nevoie de un certificat sau ceva de acest fel, pentru a putea intra în oraș, adică în interiorul zidurilor de apărare. Ei locuiau în afara acestora, în cartierul care se numeșt Șcheii Brașovului.

După o pauză, spuse:

– Dar mai bine hai să căutăm pe internet.

Tastă Google, apoi la search scrise ‘Brașov Catherine’s Gate’. Apoi deschise ‘Wikipedia’.

– Ei bine, nu e mult, dar cu siguranță tot sînt ceva informații. Probabil mai mult decît știu eu.

Fetele au citit apoi textul de pe Wikipedia. Cînd au ajuns la ‘Porta Valacce’, Ana spuse:

– Românii erau numiți Valahi pe atunci. Sudul României era numit Valahia. Chiar nu știu de ce…

– Hai să căutăm! spuse Azade.

– Bună idee.

Ana scrise în căsuța de căutare din Wikipedia: ‘Wallachia’.

– Asta e, spuse Ana. Să vedem aici, etimologie.

Citi mai întîi în minte cîteva clipe, apoi imediat cu voce tare:

„… is derived from the word “walha” used by Germanic peoples to describe Celts, and later romanized Celts and all Romance-speaking people.” Hei, chiar nu știam asta!

– Mie îmi sună a Valhalla, locul mitologic al zeului Odin.

– Ha-ha, chicoti Ana. Asta ar fi ceva!

– Știi ceva de urme sau influențe vikinge prin România?

– Păi, de fapt știu că Vikingii au ajuns în raidurile lor chiar și pînă la Marea Neagră și în România, de fapt pe atunci nu era România, dar în fine teritoriul de astăzi al țării. Hai să vedem ce putem afla despre asta…

Din nou Ana scrise în căsuța de search: Vikings și apăsă enter. La capitolul ‘Vikings expansion’ era o hartă ‘Travels of the Vikings’. Ana dădu click pe aceasta și o mări la rezoluția maximă.

– Uite, pe aici au ajuns în România. Pe rîurile acestea. Hm, întotdeauna am crezut că au ajuns prin Marea Mediterană, dar se pare că m-am înșelat.

– Oricum, este ceva extraordinar. Uită-te la toate aceste rute. Pentru anii… se apropie mai mult de ecran: 866 și 900 este uimitor!

– Știu! Am o mare admirație pentru Vikingi, chiar dacă raidurile lor nu erau călătorii de plăcere și entertainment, ci raiduri violente, pentru a cuceri și jefui.

– De acord cu tine, întări Azade. La urma urmei, vorbim despre vremuri tulburi… Totuși, oamenii aceștia au fost niște navigatori uimitori!

– Într-adevăr. Nu pot spune nu la așa ceva.

Amîndouă au zîmbit. Azade continuă:

– Hai să ne întoarcem în Brașov.

Ana aprobă, veselă. Închise browserul și se întoarse la fotografii. Apăsă pe next; o poză cu o casă apăru.

– Asta e casa părinților mei.

– E frumoasă! Și ce mare e! Dar de ce spui casa părinților și nu casa mea? Este și a ta, nu-i așa?

– Da, este. Dar pentru că am renunțat la gîndul de a mă întoarce vreodată în România, prefer să… spuse Ana, și o umbră de tristețe îi întunecă fața.

Azade o privea în tăcere, așteptînd.

– Cel puțin, nu în viitorul apropiat, completă Ana.

– De ce nu? întrebă Azade.

– Well, e puțin mai complicat, pentru a putea fi explicat în cîteva cuvinte. E o stare de spirit, pe care am acumulat-o de-a lungul mai multor ani, aproape douăzeci aș putea spune. Ani în care ți se face lehamite de multe situații, mai mult sau mai puțin grave… E o poveste lungă, poate o să ți-o spun vreodată.

*

Cu doar cîțiva ani în urmă, Ana era fericita absolventă a liceului german Johannes Honterus, din orașul său natal, Brașov. Parcă numai acum trecuse peste emoțiile admiterii. A avut emoții, chiar dacă nu a fost foarte dificil pentru ea; în primul rînd, fiindcă studiase germana de mică; în al doilea, pentru că îi plăcea școala. Pur și simplu iubea să învețe. A luat în fiecare an premiul întîi, fiind întotdeauna cea mai bună din clasă. Realitatea era că ei îi plăceau toate materiile, nu doar unele cum se întîmpla în cazul colegilor săi. De exemplu, Adrian, era olimpic la matematică, dar nu era deloc interesat de literatură. Sau, un și mai bun exemplu, prietena ei cea mai bună, Amanda, dezastru în științele exacte, dar strălucitoare la limbi, pe care le învăța cu o ușurință de invidiat. Ana nu se putea decide asupra unei materii favorite, și pentru că le prețuia pe toate, învăța cu plăcere tot ce i se preda. Doar startul a fost puțin mai dificil, dar în curînd toți profesorii știau că ea este numărul unu. Așadar, o tratau în consecință, iar totul mergea ca o mașinărie perfectă. Ana era prea serioasă ca să facă altcumva, dar avea colege care îi spuneau că și dacă s-ar opri din învățat, tot ar lua nota maximă, doar din inerție.

– Încearcă! o ispiti Amanda.

– Nu, mersi. Nu voi face așa ceva!

– De ce nu? întrebă Ioana, una dintre colegele cu care era în relații de prietenie destul de bune. Doar așa, de distracție.

– Poate pentru voi, replică Ana, dar eu nu mă joc de-a școala. Eu chiar o iau foarte în serios!

– Da! Poate chiar prea mult…

– Nu am altă variantă, răspunse Ana. Dacă vreau să intru la o universitate bună, trebuie să dovedesc că merit.

– Te gîndești la universitate deja? o întrebă Ioana. Hai lasă, mai sînt patru ani pînă atunci…

– Știu, dar îmi place să-mi planific lucrurile cu răgaz.

Zîmbi, misterios.

– Astfel, continuă ea, nimic nu mă poate lua prin surprindere.

– Eu nu aș spune una ca asta, spuse Ioana. Nu se știe niciodată. Mai bine nu ispiti soarta.

– Care soartă? întrebă Ana. Vrei să spui…

– Soarta, pur și simplu. Știi tu, ce ne e scris să ni se întîmple!

– Adică? Un fel de Cartea vieții? Eu nu cred în așa ceva.

– Serios? o întrebă surprinsă Ioana. Poate nu crezi nici în Dumnezeu?

– Hm, asta e o întrebare bună. Știi, cînd am fost mică, mergeam la biserică cu mama. De fapt, în fiecare duminică, și în zilele de sărbătoare. Pînă pe-a cincea, parcă. Cînd, dintr-odată, m-am oprit. Pur și simplu. Am încetat să mai merg. Nu știu de ce… Acum, dacă stau să mă gîndesc bine, nici nu știu dacă am crezut sau nu în Dumnezeu. Așa era tradiția, în familie, să mergem la biserică. Era în sîngele meu, ca să spun așa… Știți voi, cum e în sîngele fiecărui român: născut iar nu făcut, creștin…

– Dar, acum crezi?

– Dacă cred?…

Ana stătu cîteva clipe pe gînduri.

– Nu prea cred că da… de fapt…

– Cum, dar ce, ești păgînă sau ceva? o întrebă cu o voce stridentă Ioana.

– Nu, deloc, am fost născută ortodoxă, ca și tine. Dar nu pot să mă gîndesc la cineva ca Dumnezeu, un creator a tot în doar șase zile, plus una gratis. Ce, era la promoție?

Ana observă că Ioana nu se amuza ca ea de gluma spusă, ba dimpotrivă, Ioana părea destul de afectată, chiar supărată. Așa că spuse repede:

– Glumesc, glumesc, okay? Nu o lua așa în serios!

– Ei bine, pentru mine este, spuse Ioana. Nu lua numele Domnului în deșert spune Biblia. Da?

– Fără supărare, Ioana, dar eu cred că prea multă religie, fără deschidere pentru alte opinii, duce ușor de la devotament la fanatism, apoi la intoleranță, respectiv violență, uite-așa! pocni din degete Ana.

– Ce? Nu, nu e deloc așa…

– Dar…?

– Știi, nu mă simt prea confortabil acum, spuse Ioana. Mă simt atacată. Nu cred că trebuie să-mi justific credința, iubirea mea pentru Domnul, și așa mai departe…!

– Firește că nu. Și nu ești atacată deloc! Sigur că nu trebuie să te justifici, în nici un fel. Spun doar că nu pot face și eu o glumă pentru că tu crezi că iau numele Domnului tău în deșert…

– Al meu? o întrerupse Ioana. Acum nu mai e și al tău, carevasăzică?

– Ei bine, cu siguranță al tău nu e și al meu. Dumnezeului meu îi plac glumele, chiar și cele despre el.

– Fetelor, fetelor, interveni Amanda. Acum amîndouă o luați prea personal. Uite unde v-a adus discuția asta: la o ceartă, care se va termina în supărare. Vă rog, nu lăsați povestea asta să ne știrbească prietenia.

– No, ia-o mai ușor acum, spuse Ana. Firește că nu vom lăsa o discuție să ne strice prietenia, nu-i așa Ioana?

– Sigur că nu, întări și Ioana.

– Mai bine haideți să ne întoarcem la viitor, zîmbi Amanda. Ana, ce anume ai vrea să faci? La ce te gîndești? Ce facultate ai în minte?

– Ar trebui să studiezi mintea… răspunse repede Ioana în locul ei.

– De fapt, spuse Ana, am avut o revelație chiar acum. Voiam oricum să mă fac medic. Dar, știi ce, Ioana? Ai dreptate! De asemenea vreau să studiez mintea. Creierul. Mai mult, vreau să repar creierele. Așadar, voi deveni neurochirurg!

– Vezi, adăugă repede Ioana, asta este credința!

Cele trei fete au rîs, apoi au făcut o pauză, apoi au rîs din nou, astfel încît părea că toată cearta a fost dată uitării

Dar de fapt, Ana nu a uitat sentimentele pe care i le-a trezit aceea discuție. A continuat să fie prietena Ioanei, așa cum a rămas prietenoasă cu toți colegii, dar în sinea ei a început să-și pună tot mai multe întrebări referitoare la religie, în special despre religia ei. De multe ori stătea și se gîndea dacă crede sau, în realitatea sinceră, nu crede în Dumnezeu.

– Am nevoie de un examen serios de introspecție, îi spuse într-o zi Amandei.

Amanda o vizita pe Ana tot timpul, practic aproape era mutată la ea. Multe nopți Amanda prefera să le doarmă la Ana acasă. Ana o privise pe Amanda întotdeauna ca pe o soră; chiar și părinții Anei, Dan și Elena, o primiseră pe Amanda în familie ca pe una de-a lor, aproape ca pe-o fiică. Jumătate, probabil fiindcă Amanda era o fată atît de veselă, luminoasă și respectuoasă; dar, cealaltă jumătate, pentru că familia ei a avut mari probleme.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (3)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: