Primii pași (2)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Cu zece ani în urmă, Ahad era un băiat care trăia o viață cît de cît liniștită și chiar fericită, atît cît este posibil în sărăcie, împreună cu familia sa; părinții, trei frați, două surori. Avea cam zece ani cînd o trupă de bărbați cu fețele acoperite pînă sub ochi cu bandane negre i-au atacat satul, omorînd toți bărbații, siluind femeile, înainte de a le ucide și pe acestea, și răpind toți copii de la cinci ani în sus. Pe cei mici nu i-au păstrat, nedorind să îi îngrijească, iar pe cei mai mari de doisprezece de asemenea, pentru că deja puteau crea probleme. Drept pentru care i-au ucis pe toți. Ahad, frații și surorile au scăpat de execuții, aveau vîrsta potrivită, așa că au fost luați prizonieri. Din nefericire pentru ei au fost separați, fiecare fiind luat de altă grupare. Ahad a fost dus undeva în munți, într-o tabără de pregătire militară, alături de toți ceilalți băieți de 10-11 ani, în mijlocul unor bărbați a căror principală caracteristică era cruzimea.

A mîncat bătaie în fiecare zi, pînă a învățat să spună doar „Da, să trăiți!” și „Allahu Akbar!” Abia atunci a fost pregătit să înceapă instrucția.

Pregătirea începea în zori la ora cinci dimineața. Însoțiți de țipetele rebelilor care agitau văzduhul, băieții erau duși pe cîmpul de antrenament, unde timp de o oră și jumătate făceau antrenamente corporale extrem de dure. Abia apoi primeau un colț de pîine și un strop de apă, în loc de mic dejun. După care, pînă pe la ora 2 p.m. urmau luptele corp la corp.

Băieții erau puși să lupte între ei. Nu era loc pentru eschive, findcă cel care pierdea era apoi luat la bătaie de rebeli, pentru a lupta mai bine și a-și dori să cîștige cu orice preț în următoarea zi.

– Doar cei mai buni dintre voi vor trece mai departe, le repetau instructorii în fiecare zi.

– Trebuie să fiți loiali, mai era altă replică. Trebuie să vă dovediți tot timpul loialitatea!

După o scurtă pauză de masă în care primeau același fel de mîncare, urmau antrenamentele militare. Lupta cu cuțitul, trasul cu arma, și tot felul de tactici de luptă de acest gen. Pînă se întuneca, cînd mergeau înapoi în corturi, unde primeau o a treia felie de pîine și o cană de lapte de capră.

S-au antrenat în fiecare zi, întrerupînd antrenamentul doar pentru cele cinci Salah obligatorii, care au avut loc mereu, fără nici o excepție. Zi după zi, săptămînă după săptămînă. După cinci ani toți deveniseră cruzi războinici fără frică, iar Ahad cel mai aspru dintre toți. Ucidea în numele lui Allah pe oricine i se cerea, fără milă, fără regrete, fără să pună întrebări. Jurase și chiar era gata să-și dea viața pentru Jihad în orice clipă.

Dar liderii nu doreau ca el să devină un sinucigaș cu bombă. Ei apreciau foarte mult zelul său, abilitățile sale și loialitatea sa, așa că doi ani mai tîrziu l-au numit șef al unei grupări, de la granița cu Irakul. Ahad împreună cu oamenii săi au ajuns în scurt timp cei mai prolifici asasini din zonă. Oriunde mergeau, împrăștiau teroare și moarte!

În mîinile acestui om Azade și însoțitoarele sale ajunseră ostatice.

*

– Luați-le! ordonă el, arătînd către celelalte femei.

Oamenii lui le înhățară, trăgîndu-le care încotro, sfîșiindu-le hainele. Fiecare femeie era ținută de doi sau trei bărbați, în timp ce unul o viola. Apoi, făceau schimb. Au continuat tot așa pînă cînd țipetele femeilor s-au transformat în plînsete înăbușite, apoi în gemete, iar la final în nimic.

La fel a pățit și Azade, în coliba lui Ahad. Acesta a posedat-o primul, apoi a lăsat-o pe seama lui Aiman și Malik, care au continuat toată noaptea, sub privirile impasibile ale lui Ahad. La ivirea zorilor, Azade nu mai avea nici lacrimi rămase, nici glas. Doar mintea îi părăsi corpul inert, zburînd la mult-îndrăgitul ei Zürich.

*

A fost dificil să găsească o chirie în așa scurt timp în Zürich. Așa că a căutat în împrejurimi. A găsit în cele din urmă o cameră drăguță, mare și luminoasă, la un preț acceptabil, în Seuzach. Un orășel fermecător, la nord de Zürich, la aproximativ o jumătate de oră de mers cu trenul. Erau două trenuri confortabile pe oră, mergînd cu precizie elvețiană. De obicei lua S12 la 7.08 din Seuzach, și cobora la Zürich Stadelhofen la 7.37. Era fericită să coboare în aceeași gară în care Carl Gustav Jung coborîse la vremea cînd practica faimoasa sa metodă de psihoterapie în Zürich. Apoi, de la Bellevue lua T9 la ora 7.42 spre ETH/ Universitätsspital, unde ajungea la 7.48. Exact la timp pentru a ajunge la cursul care începea fix la ora 8.00.

În primul an a studiat din greu. Nu voia să irosească nici o secundă pentru altceva. Nu mergea la baruri sau cluburi, refuza orice invitație la petreceri, sau orice altă formă de entertainment propusă de colegii săi. Nu era de mirare că primise nickname-ul: the Hermit girl. Dar, încetul cu încetul, caracterul ei cald și prietenos, altruismul și inteligența ei, pe lîngă frumusețea sa izbitoare, făceau ca personalitatea ei să îi încînte pe toți cei care apucau să o cunoască mai bine. Și dacă la începutul primului an începuse ca „hermit girl” la finalul acestuia devenise liderul favorit și recunoscut al tuturor, dar mai ales companioana preferată de toți.

Cea mai bună prietenă a sa era o colegă venită din Brașov, Ana.

– Cum de vorbești o Germană atît de bună? Perfectă, aș putea spune! o întrebă Azade odată. Te invidiez! zîmbi ea în continuare.

– Ei bine, o vorbesc de la grădiniță. Și școala tot la secția germană am făcut-o, pînă am terminat liceul. În Brașov a existat o puternică comunitate germană, încă din Evul Mediu. Germanii sînt numiți Sași în România, Sachsen în Germană. Din păcate, aproape toți au părăsit țara în ultimii ani ai dictaturii lui Ceaușescu, despre care o să-ți povestesc poate altădată, și s-au mutat în Germania, probabil cîțiva și în Austria. Dar au rămas cîteva școli, cum ar fi de exemplu școala mea din Brașov, Honterus. Numită așa după Johannes Honterus.

– Acesta este un nume care sună bine, aș zice chiar răsunător.

– Ai dreptate. Honterus a fost un important erudit cărturar umanist al vremii, în jurul anului 1500. A făcut studii la Viena, și – ce coincidență – a învățat aici în Elveția, mai exact la Basel, arta tipografiei. Am fost foarte mîndri, la școală, să învățăm că Honterus a creat în 1532 faimoasa sa Chorographia Transylvaniae Sybembürgen, ceea ce înseamnă harta Transilvaniei. A fost prima hartă creată de un localnic.

– Uau, este minunat ce-mi povestești! Aș sta să te ascult toată ziua…

Această bucurie a lui Azade de a-i asculta pe ceilalți, felul său de a se bucura sincer pentru reușitele lor, sentimentele ei pure lipsite de gelozie, lipsa conotațiilor negative din replicile ei sau a oricărei urme de ură pentru succesul celorlalți, au fost calități mult apreciate de ceilalți. Mai mult, curiozitatea ei, dorința ei de a învăța de la ceilalți, din cunoașterea sau experiențele celor din jur, au fost prețuite de profesori și pe placul colegilor săi.

Azade și Ana au devenit prietene tot mai apropiate, așa că au decis să caute un apartament pe care să-l închirieze împreună în Zürich. În doi aveau șanse mai bune, chiriile la apartamente nefiind deloc mici. În plus, aveau la dispoziție și timp, un întreg semestru doi pentru a găsi locuința dorită.

*

Azade se trezi afară, pe pămîntul rece și neprimitor. Încercă să deschidă ochii. O dureau. Să-i țină deschiși o durea și mai tare. Fiecare părticică a corpului ei era o bucată de durere. Cu un efort uriaș reuși să-și controloze privirea. Se uită în jur. Locul arăta ca o zonă de război. Erau stropi de sînge peste tot, corpurile femeilor zăceau pe pămînt. Unele respirau cu greu, dar toate păreau în viață. Bărbații dormeau la cîțiva metri distanță, cu armele împrăștiate alături. Se gîndi că dacă s-ar fi putut mișca ar fi ajuns la o armă. „Dar ce să fac cu ea?” continuă să gîndească. „Nici măcar nu știu cum s-o folosesc… Trebuie să rămîn calmă; trebuie să rămîn în viață!” Privirea i se opri asupra celor două femei grav rănite. „Ele au atîta nevoie de mine…”

Un nou gînd îi opri însă șirul gîndurilor curente, străfulgerînd-o. „Oh, părinții mei. Dragii mei părinți. Săracii de ei!…”

Nu își putu opri o lacrimă amară, care cu greu își croi drum pe noroiul întărit de pe fața sa. Pînă și simplul fapt de a vărsa o lacrimă o făcea să se simtă ca și cum o tăietură de cuțit îi brăzda obrazul. Azade gemu. Îl auzi pe Ahad mișcînd în coliba său. „Dacă vine?” gîndi îngrozită. Își ținu respirația, ca și cînd asta l-ar fi putut ține deoparte. În cele din urmă, Ahad își făcu apariția.

– Treziți-vă, scursuri leneșe! ordonă el.

Oamenii săi săriră în picioare, în cîteva clipe fiind gata să-i execute comenzile.

– Duceți femeile astea în vizuină.

Vizuina era de fapt o groapă săpată într-un dîmb, un fel de grotă, cu o ușă împletită sub formă de gratii din crengi care păreau suficient de groase pentru a nu putea fi rupte de prizoniere.

– În picioare! le ordonară ei femeilor, care se ridicau încet, încercînd să-și acopere goliciunea cu zdrențele rămase. Bărbații le prinseră de brațe, trăgîndu-le și dîndu-le brînci în ascunzătoare. Cu excepția celor două grav rănite, Saadia și Dahab. Ele nu mișcau. La loviturile de picior ale rebelilor răspundeau doar cu gemete. Unul dintre bărbați îl întrebă pe șef:

– Să le împușcăm?

Ahad răspunse netulburat:

– Da, mai bine.

Azade, fără să stea pe gînduri, se aruncă la picioarele lui Ahad, implorîndu-l:

– Vă rog, nu le ucideți! Sînt doctor și o să am…

– Ești doctor? întrebă Ahad, în timp ce mînia lua locul calmului. Ești o tîmpită de doctoriță, și ce?

– O să le îngrijesc eu, vă rog!

Făcu un semn oamenilor săi. Aceștia s-au oprit, schimbîndu-și poziția de tragere într-una de așteptare.

– Luați-o pe asta cu gură mare, și scoate-ți-i dinții!

De-acum tonul vocii i se ridică la strident.

– Ba nu, o s-o fac chiar eu. O s-o învăț eu minte!

Azade îl privi împietrită de groază pe Ahad. Cîteva femei începură să plîngă încet.

– Nu, te rog, nu! murmură Azade. Nu, nu, nu face asta! îl imploră ea.

De data asta Ahad nu mai așteptă nici o secundă în plus. Îi trase un pumn în față atît de tare încît gura lui Azade se umplu instantaneu de sînge. Azade căzu lată într-un nor de praf, cu sîngele țîșnindu-i din gură, scupîndu-și proprii dinți.

– Femeie, cum îndrăznești să-mi spui mie nu? o întrebă cu un calm terifiant Ahad. Să-mi spui tu mie ce să fac!

Se mulțumi să o lovească cu bocancii în stomac, în piept, unde voia el, dar măcar renunță la prima idee, de a-i scoate cu cleștele dinții rămași. Doar din cînd în cînd mai spunea:

– Femeie proastă!

O mai lovi o vreme, sec și calculat, apoi făcu un semn oamenilor săi:

– Duceți-o din fața mea, pînă nu o omor în bătaie! Băgați-le pe toate în vizuină.

Doi au luat-o pe Azade de mîini, alți doi de picioare, pe sus, inertă. Alții le-au cărat pe celelalte două. Le-au aruncat în temniță, apoi au trîntit ușa și au încuiat lacătul mare care le ținea prizoniere. Cît timp erau încuiate aici, gîndi una dintre ele, cel puțin nu erau în mîinile lor.

Azade era acum într-o stare la fel de gravă ca a celor două pe care încercase să le salveze. Și celelalte femei erau în suferință, dar Azade, Saadia și Dahab erau mai mult moarte decît vii. Azade agoniză toată noaptea care urmă impasibilă.

Cînd durerea ajunge la o intensitate maximă, și își face lăcașul acolo pentru mult timp, devine ca a doua natură a corpului. Acesta ajunge să se obișnuiască cu ea și să o ignore pe cealalaltă, de intensitate mai mică. Asta pînă cînd nu mai rezistă și clachează.

Noaptea este rece în deșert. Dar parcă noaptea aceea a fost mai rece ca oricare alta. Dahab a murit în acea noapte și nu mai era nimeni să o poată salva. Saadia abia mai respira, dar a supraviețuit cruntei nopți. Azade avea febră, atît de mare încît tot corpul i se zbătea în spasme. Nu-și mai simțea corpul deloc, așa că mintea se întoarse iarăși în timp, liberă.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (2)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: