Primii pași (1)

Luptă. Iubește. Plîngi. Speră.

For English click here.

Roman publicat prima oară la Editura Eikon (2017), disponibil acum și pe Amazon (click pe imaginea din dreapta).

Aici o să-l puteți citi gratis în foileton, așadar nu uitați să Urmăriți (Follow) blogul meu pentru a nu pierde nici un episod postat.

Enjoy!

Capitolul I

– Ai milă, te rog! plînse cu o voce sfîrșită și sfîșietoare Azade. De ce ne chinuiți atîta?

*

Cu un an înainte, Azade era fericită să-și încheie rezidențiatul la Universitätsspital Zürich. Tatăl ei, profesor universitar la University of Duhok, a insistat asupra faptului că ea trebuie să meargă în Europa pentru a primi cea mai bună educație și pentru a deveni un specialist de top. Medicina a fost alegerea ei:

– Vreau să ajut oamenii, i-a spus Azade tatălui. Vreau să le scurtez suferința și să le îmbunătățesc viața, atît cît îmi stă în putință.

Tatăl ei a fost mîndru de ea, așa cum era de fapt întotdeauna, deși de data aceasta n-a arătat-o, cînd ea l-a contrazis:

– Trebuie să rămîi în Europa! i-a spus el.

– Tată, mein lieber Vater, cu tot respectul, nu voi face asta. Nu pot să o fac…

– Dar știi cum este situația acasă…

– Știu. Dar mai știu că este mare, mare nevoie de doctori! Nu pot sta liniștită aici, în confortabila Elveție, cînd acasă oamenii luptă și mor pentru libertate, de fapt pentru libertateanoastră!

– Înțeleg prea bine ce spui, dar nu pot accepta… nu pot să stau și să privesc cum îți pui viața în pericol. Ești singurul meu copil…

– Te rog, Tată, nu fi trist. Știi și tu că trebuie s-o fac, și știi prea bine că asta o să fac, oricare vor fi consecințele și orice vei spune sau face ca să mă oprești.

Tatăl a vărsat cîteva lacrimi, a oftat, și chiar dacă era atît de îngrijorat pentru ea, sufletul său era plin de mîndrie, onorat că are o asemenea fată. În cele din urmă a îmbrățișat-o cu căldură, iar ea a fost foarte fericită.

– Mulțumesc, Tată!

– Of, draga mea Ishtar!

Azade zîmbi. Tatăl o sărută pe frunte. Apoi amîndoi au luat avionul înapoi, spre Hewlêr.

*

Hewlêr, sau cu numele mai cunoscut Erbil, este capitala Iraqi Kurdistan, și de asemenea cel mai mare oraș al țării. Azade, născută și crescută în Duhok, cu siguranță prefera orașul natal capitalei, dar pe de altă parte a fost întotdeauna atrasă de aceasta din urmă. Felul în care tradițiile sale se împleteau cu timpurile moderne i-au fascinat copilăria. Sawaf Mosque era printre favoritele lui Azade, chiar dacă ea nu era Musulmană, ci membră a Assyrian Church of the East. De fapt, mai degrabă a fost, fiindcă în ultima vreme, mai ales după ce s-a mutat în Europa, nu a prea mai mers la biserică. Cu toate că era una destul de aproape de Zürich, la 20 km, în Baden. Adevărul e că Azade nu a fost niciodată prea religioasă. Traiul într-o comunitate multi-religioasă i-a deschis calea spre toleranță, a oricăror forme de manifestare religioasă sau spirituală, și credințe. De asemenea, educația democratică primită acasă, de la părinții ei, Raamiz și Awat, a jucat un rol deosebit de important. În plus, Azade a fost întotdeauna atrasă mai mult de știință, iar nu de religie; a preferat să-și dedice studiile anatomiei și medicinei umane în pofida cărților religioase. Iar cînd a depus Jurămîntul lui Hippocrates, a jurat să ajute toți oamenii, în virtutea faptului de a fi oameni, iar nu de oameni religioși.

Egalitatea dintre oameni indiferent de religia sau originea lor a fost un principiu central în familia sa. Tatăl său avea o glumă:

– Ești dreaptă ca mine, și frumoasă ca mama ta!

Și era, într-adevăr! Cu părul ei lung și mătăsos, întrecut în adîncimea culorii doar de pătrunzătorii ei ochi negri, cu sprîncenele echilibrat curbate, gene lungi, buze arzătoare mereu zîmbitoare și un trup care ar fi făcut geloase cele mai în vogă foto-modele, aceasta era Azade care își petrecea cea mai mare parte a timpului liber în bibliotecă.

Nu au fost puțini colegii sau medicii care s-au aprins după ea, și care au încercat care mai de care să o cucerească, dar ea le-a respins prietenos toate avansurile.

– Mă aflu aici ca să învăț, le răspundea cu blîndețe, zîmbind. Dar putem fi prieteni.

Nimeni nu putea rezista farmecului cu care-i invita să fie în schimb prieteni, iar nu iubiți. Așa că Azade a avut nenumărați prieteni. Dar, se pare că nici un iubit, deși la un moment dat umbla un zvonul de „Ai auzit? Azade are un iubit!” Și inevitabilul răspuns-surpriză: „Serios?!” Dacă avea sau nu, era un secret bine păstrat.

Acum gîndurile ei se îndreptau mai ales asupra poporului ei aflat în suferință, asupra compatrioților săi care luptau la granițele țării greu încercată de războaie, pentru a o proteja în fața grupurilor extremiste Salafi-jihadiste. Nimic nu o putea împiedica acum să ajute. Era doctor plin, așadar primul lucru pe care și l-a propus să-l facă după aterizare era să se înroleze în International Federation of Red Cross sau Iraqi Red Crescent Society, poate în ambele.

Astfel a avut loc prima întîlnire a lui Azade cu ororile războiului, în tabăra de refugiați din apropierea orașului ei natal, Duhok. Realitatea, impasibilă și brutală, a lovit-o direct, în minte și în suflet. La început a plîns în surdină, cît a putut pe ascunse, timp de minute întregi. Cît vedeai cu ochii se întindeau înghesuite corturile care adăposteau sute, poate mii de oameni, de la copii mici care încă nu au început să meargă, la bătrîni care abia se puteau mișca, sute de familii nevoite să-și părăsească casele din cauza urgiei războiului, a violențelor și a terorii, imagini care au umplut-o pe Azade de o amărăciune vecină cu deznădejdea. Dar, nu fără efort, s-a recules și și-a recăpătat sîngele rece. La un moment dat a stat de vorbă cu două surori, orfane, nu mai mari de 8 și 5 ani. Ele au venit dinspre Sinjar, îmbrăcate doar în niște zdrențe, traversînd munții timp de trei zile teribile, pentru a ajunge la Duhok. Aveau buzele uscate și crăpate, pielea plină de cicatrici, dar nu se plîngeau nici o clipă. Fata cea mare avea grijă de cea mică cu o atenție maternă.

– Dar tu nu ești mamă, i-a spus Azade. N-ar fi trebuit să treci niciodată prin cele îndurate!

A ținut-o mult timp în brațe, mîngîind în același timp părul celei mici.

– O să am grijă de voi, le-a șoptit ferm. Promit!

Azade a stat mult de vorbă în acea primă zi, în special cu copiii pe care îi consulta și îi îngrijea. Le-a promis tuturor că totul o să fie bine acum, că o să aibă grijă de ei de azi înainte. De sănătatea lor. Și a părinților lor. S-a întors acasă tîrziu în noapte, extenuată dar fericită că a putut alina măcar puțin din suferințele lor și că a putut fi de ajutor atîtor persoane necăjite. A adormit imediat ce s-a pus în pat, lăsîndu-și emoțiile să ude în voie perna.

A ținut-o în același ritm săptămîni întregi, însă tot nu era pe deplin mulțumită. Așa că s-a hotărît să se mute cu totul în tabără, să nu mai piardă vremea cu drumul. Dar, mai ales, să fie acolo tot timpul, să poată ajuta ori de cîte ori este nevoie.

Părinții au încercat să o convingă să stea acasă măcar nopțile, cel puțin să se poată odihni cum trebuie.

– Nu o să poți continua prea mult așa, i-a spus Awat. O să te îmbolnăvești, și n-o să mai poți ajuta oamenii…

– Știu că este o posibilitate. Dar pot să mă îmbolnăvesc oriunde, chiar și stînd acasă, ba chiar și pe drumul acesta, obositor în sine, de aici pînă în tabără și înapoi. Vă rog, lăsați-mă să merg pe calea mea, pe cărarea aceasta strîmtă aleasă. Vă promit, cînd o să simt nevoia, o să vin acasă.

Tatăl oftă și clătină din cap, mama vărsă multe lacrimi, dar amîndoi o binecuvîntară și o lăsară să plece.

– Să ai grijă! îi spuse Awat.

– Te rugăm! adăugă și Raamiz.

– O să am!

În următoarea zi Azade s-a mutat în tabără și a plonjat în muncă atît de adînc încît a uitat de orice altceva, chiar și de propriile nevoi, și de oricine altcineva dinafară, inclusiv de părinți ei. În scurt timp Azade a ajuns un exemplu de dăruire pentru toți ceilalți. Cînd cineva avea nevoie de ajutor, ea era prima care se oferea să ajute. Cînd soseau noii-veniți, ea își făcea timp pentru ei, pentru a le oferi suport și confort. Cînd, într-o seară rece din septembrie, trei refugiate au ajuns în tabără, una rănită la un picior, sprijinită de umeri de celelalte două, spunînd că grupul lor a fost atacat pe drum, și că au mai rămas răniți în urmă, Azade a fost prima care s-a oferit voluntară să meargă acolo. Două asistente, Saadiya și Ghadah, împreună cu trei soldați, i s-au alăturat.

Scena pe care au găsit-o acolo era greu de imaginat. Azade nu și-a putut reține lacrimile care picau în nisipul rece și nepăsător. Mulți erau morți, cadavrele contorsionate erau peste tot. Doar șase femei mai erau în viață, toate rănite, dar două dintre ele, Saadia și Dahab, erau la limita dintre viață și moarte. Azade și-a adunat toate forțele, energii pe care nu și le mai știuse, și ca un adevărat lider, i-a coordonat pe ceilalți, în timp ce oferea ea însăși primul-ajutor. Mulțumită ei, toate cele șase femei au supraviețuit.

După ce le-au stabilizat, erau gata să pornească spre tabără, cînd de niciunde gloanțele au început să șuiere sec și înfricoșător. Cei trei soldați au căzut secerați, fără să apuce să se apere. Femeile au amuțit, de parcă cineva le-a înghețat sîngele și le-a transformat în stane de piatră. În cîteva clipe, erau înconjurate de patru bărbați cu măști negre pe gură, care alergau de colo-colo și trăgeau agitați în aer, cerînd gălăgios liniște. Femeile au început atunci să țipe și să jelească în același timp, ceea ce i-a făcut pe bărbați să le lovească cu patul puștii și cu picioarele. Femeile s-au strîns unele în altele, bocind tot mai stins, pline de praful care le intra în gură, în nări, în ochi. Bărbații le-au strigat să se ridice și să se miște. Printre lovituri, femeile s-au supus, plîngînd.

Una dintre rănitele grav, Saadia, se împiedică și căzu în genunchi. Azade, cu trusa de prim-ajutor pe umăr, o sprijini cu toată forța, o ajută să se ridice și să pășească. Îi părea că întreg universul se spijină pe umerii săi, atît de greu îi era. Cele două asistente o cărau pe Dahab, urmate mai mult tîrîș de celelalte patru femei. Înaintau cu greu, în liniște și teamă, suspinînd. Au mers așa cam o oră, pînă au ajuns la o camionetă. Bărbații le-au forțat să intre în mica remorcă, înghesuite ca oile, păzite de doi dintre bărbați. Au pornit în viteză, răcnind ca niște animale sălbatice, trăgînd focuri de armă în sus.

Azade, palidă ca o stafie, încercă cu ultimele puteri să le întărească pe celelalte femei, fără prea mult succes. Era și ea îngrozită, și nu putea să-și oprească gîndul repetitiv: „Ce o să se întîmple cu noi?”

Au ajuns la ascunzătoarea răpitorilor în zori. Era frig, iar frigul amplifica tremurul celor nouă femei, pe care l-ar fi avut oricum, chiar și dacă ar fi fost în miezul zilei toride.

Mașina opri în fața a circa cincisprezece bărbați cu barbă, toți înarmați. Toți strigau. Toți își agitau armele deasupra capetelor. În afară de liderul lor, Ahad, singurul care stătea nemișcat cu un picior sprijinit de o buturugă, privind tăcut cum oamenii lui descărcau femeile din mașină, ca pe niște saci. Ridică o mînă și toți făcură liniște.

Făcu lent cîțiva pași și se postă în fața fiecărei femei, studiind-o pe fiecare în parte, atent și fără nici o grabă, de parcă tot timpul din lume era al lui.

Femeile tremurau și mai mult sub privirile lui terifiante, sub privirea sfidătoare. Prima femeie își plecă privirile de frică.

– Uită-te la mine, femeie! ordonă el. Vreau să-ți văd mutra!

O prinse pe femeie de gît, forțîndu-i capul în sus, astfel încît ea sa-l privească în ochi, pentru o secundă, apoi o lovi cu pumnul în stomac. Ea se ghemui de durere.

– Cînd îți spun să te uiți la mine, o faci!

Cînd îi veni rîndul lui Azade, ea îl privi aproape sfidător în ochi, deși tremura ca în mijlocul unei crize de friguri, așa că el o lovi atît de puternic încît Azade mușcă din țărînă.

– Ridică-te, femeie proastă! Ce te holbezi așa la mine? Ți-am spus eu să te uiți la mine? Te uiți cînd îți spun eu! urlă Ahad, și o mai lovi o dată.

Azade căzu din nou.

– Ridică-te, am spus!

O prinse de păr și o ridică. Ea gemu de durere.

Azade se chinui să stea dreaptă în fața lui. Ahad își petrecu mai mult timp privind-o din cap pînă-n picioare. Îi prinse sînii în mîini, strîngîndu-i în palme, rînjind. Ea nu avu curaj să mai protesteze încă o dată. Fu ușurată cînd el își mută atenția la următoarea femeie. Nu se grăbea, le studia pe toate, le pipăia, le ciupea, le pleznea. Rînjea, batjocoritor.

După ce termină de inspectat se postă din nou în fața lui Azade. Făcu un semn din cap și doi dintre oamenii lui, Aiman și Malik, săriră și o imobilizară pe aceasta.

– Puteți să le luați! le arătă el oamenilor săi restul grupului de femei.

Apoi le făcu un semn celor doi. Aiman și Malik o tîrîră pe Azade în coliba lui Ahad. Acesta mai aruncă o privire spre oamenii care se năpustiseră asupra celorlalte femei, apoi intră și el în colibă.

*

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Primii pași (1)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: