FALS JURNAL DE CÎTEVA ŢĂRI EUROPENE

Articol publicat prima oară în revista Timpul, acum disponibil și în volum (click pe imaginea din dreapta pentru a vedea volumul pe Amazon):

Nici nu ştiu despre care dintre ţările, respectiv oraşele lor, vizitate în luna august, să scriu într-un fals jurnal atît de scurt. Dacă ar fi să aleg cîte un cuvînt, două, care să descrie cît mai bine ce am simţit în fiecare loc, atunci cam aşa ar decurge lucrurile: Austria: Viena şi Salzburg – opulenţă imperială; Italia: Milano şi Veneţia – aglomeraţie renascentistă; Slovenia: Postojna – grote superbe; Ungaria: Budapesta – monumentală; Elveţia: de la St. Moritz pînă la Matterhorn – incredibilă; România – de toate.

       Toate ţările au şi bune şi rele. Dar oricît aş încerca să ignor părţile negative şi să mă gîndesc numai la cele pozitive din România, nu e posibil: parcă în ţara asta s-a răsturnat căruţa cu draci împieliţaţi, şi nici un Dănilă Prepeleac nu le mai vine de hac.

       Pentru că dacă într-adevăr salina din Turda e spectaculoasă, organizarea faţă de alţii, hai să zicem Postojna, mai are încă de lucru: 1. Parcare mică pentru un număr astronomic de vizitatori. Cînd am ajuns noi, toate cîmpurile din jur erau deja parcare, şi tot nu erau destule. 2. Dacă stai la lift, atunci staaaaai. Mai bine nu. Noi am mers pe scări, pînă în sala mare nu e chiar rupere de picioare – nici măcar înapoi, în sus. Dar dacă mai vrei să ajungi pînă la lăcuşorul care este mai jos cu cîteva etaje, atunci răbdare e puţin spus: cel puţin douăzeci de minute am stat în faţa scării, într-o îmbulzeală crescîndă; fireşte, într-un final am renunţat. La Postojna: 1. Locuri în parcare suficiente. 2. Cumpărat biletele la unu fără un sfert, pentru intrare la unu cu grupul de limbă engleză. La intrare, normal, multă, multă lume. Dar la unu eram cu toţii îmbarcaţi în trenuleţele cu care se pătrunde doi kilometri în inima peşterii. Apoi, cu ghid, încă un kilometru de plimbare la pas, printre minunăţiile de stalactite şi stalagmite, unele uriaşe. În final, înapoi cu trenuleţul. Totul ca pe roate – ceea ce în parte chiar este. Minusuri: cealaltă peşteră, de lîngă principala Postojna Cave, Vivarium Proteus nu-şi justifică costurile biletelor, care sînt oricum piperate: pentru o familie cu doi copii, spre exemplu, amble peşteri plus parcarea, costă dublu faţă de celebra Grădină Zoologică Tiergarten Schönbrun din Viena, unde chiar ai ce vedea o zi întreagă, o mulţime de animale bine îngrijite, unele extrem de rare, ca să nu mai vorbesc de nostimii şi simpaticii Panda. Plus: parcarea e gratis la Zoo, dar – minus – era plină, ceea ce înseamnă un mic disconfort pînă găseşti un loc liber pe străduţele din apropiere. Dar, o dată această problemă rezolvată, totul e super. Din Zoo se poate apoi ieşi şi plimba în grădinile Palatului, minunate.

       Clujul e frumos. Dar se lucrează – în ritm românesc, şi e un calvar să intri, să ieşi sau să circuli prin oraş. Dar şi Salzburg e frumos, cu străduţele lui vii, cu forfota turiştilor şi localnicilor la un loc, cafenele celebre, case memoriale, cel puţin una ştie toată lumea a cui, cetatea care veghează de pe deal, etc. Şi panorama Clujului este deosebită de pe deal, are şi el cetăţuia lui, cu poarta boltită, încărcată de istorie, acum cămin pentru homeless…

       În Austria se merge bine pe autostradă, în Italia se merge bine şi acolo unde se lucrează şi sînt restricţii de viteză: italienii nu ţin cont de ele. Sînt cam ca românii pe DN1, numai că pe trei benzi şi fără şmecheri care să-ţi intre în faţă pe linie continuă. Şi în Slovenia se circulă bine, şi fireşte, tot pe autostradă. Pînă şi Croaţia, pe care am tranzitat-o în drum spre Ungaria, are autostrăzi foarte bune, e drept că uneori, mai ales spre graniţă, cam goale. Dar de asta nu ne putem plînge niciodată. Ungaria, deja o ştie toată lumea, stă nu bine, ci foarte bine. Numai – cine altcineva? – România noastră nu are, de ajungi să invoci toţii sfinţii, şi pe cei pe care nu-i găseşti în calendar.

       Mai are rost să zic ceva despre Elveţia? Cum se trece peste munţi de la celebra şi bogata zonă St. Moritz la cel mai fotografiat vîrf al Elveţiei, Matterhorn, pas după pas (în sensul de Julierpass, Oberalppass şi Furkapass), toate peste 2000 m? Bine că avem noi Transalpina şi o ţinem închisă, doar doar mai pică cîte un şofer pe care să-l amendăm. România a fost binecuvîntată cu munţi frumoşi, de care nu avem grijă. Elveţienii au primit şi ei cadou munţii lor, ceva mai mari şi mai spectaculoşi. Dar drumurile, fie de fier, fie de piatră, ca să poţi ajunge în inima acelor munţi, le-au făcut singuri.

Să ajungi la Matterhorn nu e uşor sau ieftin. Dacă e uşor, nu e ieftin trenul pînă la Gornegrat, o „gară” la peste 3000 m (acesibilă cu funicularul încă din 1898), de unde se văd toate vîrfurile, inclusiv Monte Rosa, mai înalt decît Matterhorn, dar cu o formă ceva mai banală; iar dacă e ieftin, atunci nu e uşor să urci pe jos pînă unde e permis, aproape de Matterhorn. Oricum ai lua-o, merită toţi banii şi efortul!

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: