FALS JURNAL DE DRUM (BUN?)

Articol publicat prima oară în revista Timpul, acum disponibil și în volum (click pe imaginea din dreapta pentru a vedea volumul pe Amazon):

Un week-end luna trecută a fost programat pentru vizita unor locuri minunate din ţară, ceea ce m-a făcut să sper că voi putea scrie cîteva pagini de fals jurnal optimiste; chiar fericite, de ce nu? Aşa ar fi trebuit să fie, şi aşa ar fi fost dacă locurile respective ar fi aparţinut de exemplu Elveţiei sau Olandei. Nu că ar fi ei perfecţi, departe de mine iluzia aceasta, dar adevărul e că oricît de imperfecţi ar fi, noi tot sîntem la ani lumină distanţă.

       Dar mai bine să o luăm metodic, şi abia la final să tragem concluzia. Mai întîi, Ţara Haţegului. Rezervaţia de zimbri. OK. Poate fi mai bine. Are şi noroc că nu e departe de şoseaua principală, este şi un indicator cît de cît vizibil. Drumul de acces nu este foarte rău, puţin cam îngust. Zimbrii, maiestuoşi, leneveau printre copaci. Un binoclu cu fise ar fi binevenit aici. Ar aduce şi ceva venituri suplimentare, iar vizitatorii ar vedea mai bine zimbrii. Inclusiv puiul de zimbru, aflat departe de gard. Una peste alta, o experienţă fair, cum ar zice americanul.

       De care americani am pomenit tot drumul de la Haţeg spre Geoparcul Dinozaurilor. Da, avem un asemenea parc, mai mult, e unic prin faptul că dinozaurii de aici, de acum multe milioane de ani, erau pitici. Şi au fost pitici pentru că Haţegul a fost o insulă (tropicală!) în Oceanul Thetys, drept pentru care sufereau de aşa-numitul nanism insular. Se pare că cei mai mari erau de mărimea unei vaci, iar cei mai mici cam cît un curcan. Există şi ouă de dinozaur bine păstrate, este şi un muzeu deschis, dar ce legătură au americanii? Păi au astfel: undeva prin Texas sînt urme de dinozaur păstrate în rocă. Pe autostradă deja la mare distanţă ţi se semnalizează: 50 de mile pînă la urmele de dinozaur. Apoi, 20, 10 etc. AICI! Nu ai cum să le ratezi, aşa cum am făcut noi cu Geoparcul nostru… Pentru că undeva în centrul Haţegului era un singur indicator, mic şi pricăjit, pe care l-am zărit din mers. Nici nu am înţeles atunci ce vrea să zică, pentru că arăta să întoarcem, iar pe harta noastră reieşea că Geoparcul este în drumul spre Sarmisegetuza, spre care ne îndreptam. Acum, am revăzut traseul pe net, şi într-adevăr e pe un alt drum, oarecum paralel cu DN68, anume 686. Oricum, ar fi fost o cale de acces şi din drumul nostru, pe la Păclişa, pe drumul 686B. Dar, cine să se obosească să pună indicatoare pentru un obiectiv turistic unic în regiunea Europei de Est?

       Ne-am zis, lasă că recuperăm la Ulpia Traiana Sarmisegetusa. Chiar dacă nici aici semnalizarea nu e ca la americanii de mai sus, ruinele sînt în localitatea Sarmisegetusa, aproape de şosea, aşadar nu ai cum să le ratezi. Deşi multe secrete zac încă îngropate sub pămînt împreună cu zidurile şi pietrele nescoase la lumină, dimensiunea impresionantă şi bogăţia coloniei romane se vede cu ochiul liber. O populaţie de 20-30.000 de oameni nu e puţin lucru pentru acele vremi de acum 2000 de ani!

       Următorul punct de pe traseu a fost Cascada Bigăr, cu atît mai mult cu cît acum a ajuns atît de celebră… Mă bucur că a atras atenţia lumii, indiferent dacă sînt turişti naţionali sau internaţionali, localnici sau autorităţi. E frumos traseul apei care iese de undeva de mai sus, de sub nişte stînci uriaşe, se prăvale repede la vale printre pietre, pentru ca la final să se verse în rîuleţul Miniş, peste o piatră plină de muşchi, care dă apei o formă de pălărie de ciupercă.

       Locul de noptat a fost la Băile Herculane, pe care le revăd după 13 ani. Multe pensiuni s-au ridicat mai mult sau mai puţin mîndre de atunci, iar frumuseţea locurilor a rămas neschimbată. Doar degradarea clădirilor istorice s-a accentuat. Dacă acum 13 ani mi-a plîns sufletul pentru acestea, de data aceasta mi-a sîngerat de-a dreptul. Acum simţi cu adevărat ce ar fi putut să fie această staţiune dacă ar fi fost undeva în Elveţia. Sau în Olanda, cele două ţări care au ţinut mare parte din rubricile acestui fals jurnal. Dar, nu m-ar deranja nici dacă le-ar lua în concesiune nemţii, austriecii sau orice altă naţie citavă la cap, 20-30 de ani fără nici o taxă, doar cu condiţia să renoveze totul. Pentru că deşi există promisiuni, autorităţile române au reuşit deocamdată doar să planteze cîteva panouri care vorbesc despre fondurile REGIO şi despre “emblema” turismului care este Herculane. O bijuterie într-o găleată de bălegar politicianist şi şmenar, cum sînt de altfel atîtea şi atîtea locuri minunate din ţara asta fără drumuri, dar cu gropi, fără bani, dar cu milionari, fără vînă, dar cu nesimţire cu carul.

       Noroc că a doua zi ne-am plimbat cu barca pe Dunăre, pe la Cazane: aşa mi-a mai trecut gustul amar lăsat de Herculane, un loc altădată falnic, acum jalnic. Pentru că în ţara aceasta orice bucurie este scurtă, la întoarcere Transalpina – închisă, iar drumul pe la Curtea de Argeş stă să cadă în gropi. Chiar mă gîndeam: ce voi face cu oaspeţii străini care mă vor vizita în viitor şi vor vrea să vadă din frumuseţile patriei? Le arăt imagini din satelit pe Gmaps, ce altceva?

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: