FALS JURNAL DE CRITERII UNIVERSITARE

Articol publicat prima oară în revista Timpul, acum disponibil și în volum (click pe imaginea din dreapta pentru a vedea volumul pe Amazon):

De la cîteva mandate de miniştri fără număr încoace, s-a prefăcut şi sistemul de învăţămînt românesc că se reformează, iar cel universitar nu face nici el excepţie. Astăzi asistăm la o adevărată cursă contra cronometru cu punctele, punctajul fiind în genere cam singurul contracandidat al celor care vor să crească în grade universitare. Se mai întîmplă şi excepţii, să mai participe vreun rătăcit pe un post care nu e pentru el, dar astea sînt cazuri rare, fiindcă de obicei se ştie care post cui i se potriveşte, ca să folosim un eufemism pentru cui i se pregăteşte. Chiar şi în cazul extrem de rar, numărabil pe degetele de la o mînă, cînd un departament scoate un post la concurs, să zicem cu titlul de exemplu de lector, şi conducerea invită de ochii lumii trei-patru candidaţi, tot are un favorit care o să cîştige concursul. Mai ales cînd e vorba de probe orale care nu se contestă. Citez: „Prietenii ştiu de ce”. Am încheiat citatul şi introducerea.

       Un gînd care a trecut unui ministru prin minte ca glonţul în bancul cu Bulă n-a fost rău la început: cum să facem nişte criterii pe care să le îndeplinească candidaţii, pentru a preîntîmpina situaţiile în care unii mai puţin calificaţi, dar iubiţi, iau locul altora mai mult calificaţi, dar nedoriţi? Şi atunci ministrul a zis: să fie criterii! Şi au fost criterii. Care şi ele, ca tot omul, s-au schimbat de-a lungul vremii, după chipul şi asemănarea celor care guvernau, le visau sau pe hîrtie le aşterneau. Comisii importante, la nivel naţional, au fost înfiinţate, şi bine că au fost. La urma urmei, e rău ca puterea să fie în mîna unui singur om, pentru că acesta va avea tendinţa să devină autocrat, sau chiar, doamne-fereşte, dictator. Chiar şi cînd nu e vorba de naţiune, ci de mai mici comunităţi, cum ar fi cea academică, ori doar o facultate. Că încă unii preşedinţi de bloc, şefi de departament sau chiar foşti decani care conduc prin proprii lachei, uită cît de vremelnici sînt aleşi în funcţia în care se află şi se comportă ca dimpotrivă, asta e altă poveste de alt film ne-s.f. Acum, despre criterii şi comisii, să nu ne uităm vorba. Ai căror comisii membri, uneori nu vor ca alţii să ajungă atît de uşor cum au ajuns ei în postul, poziţia şi nivelul pe care îl ocupă. Şi atunci inventează nişte criterii care în lumea reală nu există, ci doar în desenele animate. Doar un exemplu: la o anumită disciplină din ştiinţele sociale, pentru un lector care vrea să ajungă conferenţiar era un criteriu de genul: conducător de doctorat sau membru în comisia de doctorat. Tare! Şi mai tare lectorul care îndeplineşte deja criteriul acela, înainte de a fi măcar conferenţiar… Pentru că pînă şi comisia a realizat cît de absurd este un asemenea criteriu, la ceva timp au updatat hotărîrea şi au adăugat ceva mai pămîntesc şi mai potrivit candidaţilor.

       Poate nu e inutil de precizat acum că aceste criterii diferă, după cum este şi normal, de la o disciplină la alta. Ar fi la fel de absurd ca şi cealaltă situaţie ca, de exemplu, criteriile din ştiinţele exacte să fie la fel cu cele din muzică. Ar fi aiurea să ceri unui conferenţiar care predă, să zicem, vioara, să publice un articol indexat în Web of Science© ca să ajungă profesor… Aşadar, criteriul potrivit la locul potrivit. Dar nu este echitabil să impui, spre alt exemplu, unui lector de inginerie oarecare nişte criterii draconice, în timp ce pentru alt lector, să zicem de la litere, criteriile să fie – nu exigente, ci de-a dreptul relaxante, fiindcă aici tot una e dacă publici un articol ISI sau unul BDI. Echitabil şi normal ar fi ca nivelul de dificultate să fie echivalent pentru toate disciplinele (iar nu, ceea ce este firesc, criteriile să fie aceleaşi pentru toate disciplinele). Faptul că ele diferă de la caz la caz este un semn îmbucurător, dar nu suficient. Trebuie scoase ghioarlele şi exagerările, şi introduse criterii realiste şi la fel de exigente pentru toţi.

       Ei, şi dacă tot am ajuns la capitolul exigenţă: să ne amintim că după revoluţie au fost înfiinţate sau redeschise multe facultăţi, ceea ce a generat o nevoie mare de cadre didactice universitare. Pentru că dacă ţării cîţi mai mulţi studenţi, atunci şi cîţi mai mulţi profesori. Aşa că nu puţini au ajuns profesori datorită vechimii, circumstanţelor sau coincidenţelor, ca să nu zic din greşeală. Cei care au ajuns pe merit se ştiu, şi nu vor fi deranjaţi de afirmaţia de mai sus. Atunci, în spiritul unui mediu academic echitabil, sănătos şi exigent, toţi profesorii trebuie să îndeplinească criteriile pe care au pretenţia de a le impune altora, şi măcar din cînd în cînd, să le mai fie testate competenţele şi rezultatele. Dacă aşa cum spunea Heraclit, drumul în sus şi drumul în jos e totuna şi există posibilitatea ca un conferenţiar să devină profesor, atunci să existe şi cea ca un profesor să redevină conferenţiar, etc. Că doar nimeni nu e veşnic pe acest pămînt şi nu toţi profesorii trebuie să iasă la pensie astfel, dacă nu o merită.

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: