FALS JURNAL DE ZURICH 5

Articol publicat prima oară în revista Timpul, acum disponibil și în volum (click pe imaginea din dreapta pentru a vedea volumul pe Amazon):

Există în lumea asta țări ca Elveția și România binecuvîntate cu munți atît de frumoși încît se poate într-adevăr folosi zicala: le-a pus Dumnezeu mîna-n cap (țărilor, nu munților). În cazul celor două țări de care este vorba aici, se poate spune că Dumnezeu a fost un adevărat democrat: le-a împărțit amîndurora frumuseți naturale cît încape. Apoi, ca orice zeu care se respectă, a devenit și el – cum ar spune Eliade – un deus otiosus, adică s-a retras din lumea pe care a creat-o și și-a văzut de ale lui. Și l-a lăsat pe om să facă ce vrea cu țara pe care a primit-o întru locuire. Iar important este ce a făcut omul mai departe.

       Am pornit din Zürich mai deunăzi cu mașina, prin Luzern, oraș care merită din plin vizitat, la Interlaken unde am înnoptat, apoi a doua zi de dimineață pînă în Grindelwald (1034 metri altitudine), o pitorească localitate din Alpi. Aici am parcat și am luat apoi trenul, fiindcă mai departe zona este car-free, pînă la Kleine Scheidegg (altitudine 2061metri). Însă destinația noastră nu este acest paradis al schiorilor, aici doar am schimbat trenul cu cel care ne-a urcat pînă aproape în vîrful muntelui, la Jungfraujoch – Top of Europe, unde se găsește gara de la cea mai mare altitudine  din Europa, situată la 3454 metri deasupra nivelului mării. Pentru că probabil nu li s-a părut destul de sus, a mai fost construită aici o clădire cu etajul de sticlă, care poartă același nume cu monumentul natural din Bucegii noștri: Sphinx, de unde ți se oferă tot timpul anului o priveliște de 360o care-ți taie respirația. Pînă la Sphinx (3571 metri) se ajunge cu un lift ultra-rapid, care parcurge cei 117 metri rămași în doar douăzeci și cinci de secunde. Nu e de mirare că, ajunși sus, unora le trebuie cîteva momente pentru a-și reveni din amețeala care îi cuprinde.

       Construcția căii ferate spre Jungfraujoch a început în anul 1896, cînd un om (inginerul Adolf Guyer-Zeller) a avut un vis care poate fi considerat cît se poate de nebunesc, și nu doar pentru acele vremuri cînd tehnologia era abia la început: să facă accesibil vîrful Jungfrau cu trenul. Șaisprezece ani a durat construcția, mare parte din drum fiind croit prin stîncă. În 1898, 1903 și 1905 s-au deschis stațiile intermediare: Eigergletscher, Eigerwand, respectiv Eismeer, fiecare oferind o priveliște unică a Ghețarului Eiger, a Muntelui Eiger (peretele nordic) și a Eismeer (în traducere Marea de Gheață, cum se mai numește ghețarul Fiescher). Din cauza dificultăților financiare (da, s-a întîmplat și în Elveția, la începutul secolului trecut), stația Eismeer a fost timp de cîțiva ani stație terminus, pînă cînd problema fondurilor a fost rezolvată și construcția căii ferate a putut continua pînă la Jungfraujoch. Dar nu doar lipsa banilor a fost cauza întîrzierilor, ci mai ales și din nefericire decesul lui Guyer-Zeller în 1899, care nu a trăit suficient pentru a-și vedea visul împlinit. Conducerea lucrărilor a fost preluată de fiii săi. După multe încercări, accidente, greve și decese, ultima stație a fost dată în folosință în 1912, cu nouă ani întîrziere față de planurile inițiale, dar la doar cinci ani de la ultima răscoală țărănească din Europa, care se întîmpla în România, țară în care sistemul feudal al pseudo-sclavilor numiți iobagi încă funcționa din plin.

       De-a lungul anilor Jungfraujoch-ul a fost îmbogățit cu noi elemente, devenind astfel unul dintre punctele turistice de mare atracție din lume: pe lîngă Sphinx-ul de care am amintit, și în afară de restaurantele inerente, unde o mare de chinezi consuma în disperare noodle soup, există un circuit numit Alpine Sensation, care duce la Palatul de Gheață, de aici pe platoul (Plateau) de afară unde în acest anotimp sîngele îți îngheață instantaneu, vîntul bate cu furie spulberînd zăpada care te lovește nemilos în față, și nu poți să nu te gîndești – cel mai bine după ce revii înăuntru la căldură – cum este să escaladezi un munte de acest fel, mergînd ore întregi în asemenea condiții? Poate este bine să adaug acum că am avut norocul de a prinde o zi senină, cu soare! Din păcate, zona de distracție „Snow fun” era închisă din cauza pericolului de avalanșă sau de căderi de gheață, însă chiar și așa redus (astfel durează între 1-2 ore, în funcție de cîte fotografii ești dispus să faci) circuitul merită, cum s-ar spune, toți francii.

       Transalpina este în România cea mai înaltă șosea (punctul maxim 2145 metri). Ea este întrecută în frumusețe (după diverse clasamente, inclusiv Top Gear) de Transfăgărășan (2042 metri). Pe Transalpina nu am fost, pentru că era în renovare cînd am ajuns eu în zonă, dar Transfăgărășanul l-am parcurs de multe ori, ultima oară în vara anului 2011. De fiecare dată mi se pare la fel de spectaculos și de pitoresc, și de fiecare dată gropile din asfalt au cauzat emoții intense mașinii mele, care nu este una de teren. Problema adevărată a fost însă la Bâlea Lac, unde am vrut să opresc pentru a face o plimbare cu familia. A fost imposibil, încă dinainte de intrarea în tunel se circula bară la bară, iar după ieșirea din acesta nu era loc să arunci un ac, darămite să parchezi o mașină. Mulți dintre cei foarte dornici să petreacă cîteva clipe la mare înălțime au ales să parcheze apoi din ce în ce mai jos pe serpentinele care încep la coborîrea spre Sibiu, însă eu am renunțat. Mai bine păstrez amintirea din liceu a traseului făcut pe creasta munților Făgărașului, care a avut ca punct terminus Bâlea, unde atunci nu era aproape nimeni… Slavă comunismului care după ce că a făcut atît de greoaie procedura de cumpărare a unei Dacii, le mai și înjumătățea numărul prin procedeul numere pare – numere impare… Remember?

       Construit într-un ritm drăcesc între anii 1970-1974, așadar în timpul „domniei” lui Nicolae Ceaușescu, Transfăgărășanul a făcut nenumărate victime în rîndul celor care au muncit la construcția lui (se pare că nu există un număr oficial al celor „căzuți” aici, nu doar muncitori atrași de salariul exorbitant din acea vreme, dar și soldați aduși cu forța) și cu siguranță o să mai facă în rîndul turiștilor, respectiv al șoferilor iresponsabili.

       O soluție, nu doar pentru evitarea accidentelor și a ambuteiajelor, pentru decongestionarea traficului și ecologizarea zonei, dar mai ales în memoria victimelor, ar fi, „transplantînd” sistemul altor țări, să zicem Elveția, interzicerea accesului mașinilor personale aici; construirea la baza muntelui a unor mari parcări supraetajate și punerea la punct a unui transport în comun modern, din și spre ambele părți ale munților, dacă nu cu trenul, atunci măcar cu autocare noi, dacă se poate electrice, în care să-ți fie mai mare dragul să te urci și care să circule des, după un orar elvețian. Firește, după o asfaltare a drumului cum se cuvine. Și dacă tot am lansat ideea, Bâlea Lac nu este singurul loc care se pretează la o astfel de inițiativă. Am în minte de asemenea Poiana Brașov, unde e chiar mai ușor de aplicat. Și ca acestea, mai sînt multe locuri minunate. Tot ce mai trebuie este doar puțină viziune și ceva acțiune.

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: