FALS JURNAL DE ZURICH 4

Articol publicat prima oară în revista Timpul, acum disponibil și în volum (click pe imaginea din dreapta pentru a vedea volumul pe Amazon):

Luna aceasta departamentul nostru s-a mutat într-o nouă clădire. Așa cum este firesc, a fost organizată o petrecere de bun-venit în casă nouă la care au participat membrii departamentului, de la profesori pînă la doctoranzi. După discursurile de început și paharele de vin de descrețire a frunților, după ce s-a mîncat și s-a povestit ca la orice petrecere, a urmat un joc „de societate”, propus de unul dintre cercetători, pentru a vedea cît de bine îi cunoaștem pe profesorii noștri universitari. Concret jocul se desfășoară astfel: profesorul are cîteva cartonașe de pe care citește un text scurt, din care lipsește un cuvînt. De exemplu: dacă aș inventa un medicament care să vindece cutare boală, l-aș numi … Fiecare participant scria pe foaia lui ce nume credea că i-ar pune profesorul. Apoi, urmau alte două texte, mai mult sau mai puțin private. La final, profesorul primea toate bilețelele, le amesteca și apoi citea răspunsurile tuturor. După aceea, așadar după ce le auzeau pe toate, participanții scriau, pe o nouă foaie, care dintre ele cred că sînt ale profesorului – de data aceasta cu mai multe șanse de reușită. Apoi, profesorul citea răspunsurile proprii, iar cine le ghicise din prima – nu s-a întîmplat – ar fi primit 10 puncte, cine din a doua 5. Cine nu… exact.

       Firește că – să mă limitez la același exemplu – la numele medicamentului eu am încercat „țuică”, dar se pare că a fost atît de eronat (cine ar fi crezut!?). Oricum, veselia a fost mai mare tocmai la astfel de „erori” intenționate și a continuat destul de multă vreme. Iar a doua zi, mă gîndeam că și la facultatea noastră din țară avem profesori de acest gen, cu care să poți lucra, dar cu care să te poți și relaxa/ distra, cînd e cazul. Și mă gîndeam apoi că nu toți sînt la fel de norocoși ca și mine…

       Nu vreau să dau exemple concrete aici, dar am în minte o anume facultate „prietenă” (oare era mai bine „colegă”?) din universitatea noastră brașoveană, și alta – soră, dar un fel de „soră vitregă” – din capitală, în care lucrurile nu stau deloc așa, dimpotrivă. În prima este cea mai tensionată și mai apăsătoare atmosferă dintr-o facultate din cîte am văzut, așa încît mersul la „serviciu” acolo dacă nu e pentru unii de-a dreptul o corvoadă, cel puțin produce o intensă neplăcere. În cea de-a doua situația este neplăcută, dar din alte motive, unul dintre cele mai importante sau mai vizibile, fiind acela că anumite cadre didactice s-au implicat în politică și au fost aleși ba prin Senat, ba prin Camera Deputaților. Firește, nu cunosc viața intimă sau oficială a tuturor departamentelor sau facultăților din România, așadar – consecință cît se poate de logică, s-ar putea să mai existe unele și mai rele, după cum sigur există unele și mai bune.

       Dar nu puteam să mă opresc să mă gîndesc: oare cum s-ar comporta doamnele și domnii profesori din aceste anumite facultăți, dacă – presupunînd prin absurd că ar merge la o petrecere de acest gen, și – un asistent le-ar propune un astfel de joc. Atunci, probabil ar spune cu superioritate că astea nu sînt activități pe măsura unei petreceri „academice” sau pe măsura pozițiilor pe care le ocupă. Acum, după ce a apărut acest text și au văzut că se poate și la universități cu tradiție din alte țări (mai civilizate), ar spune probabil cu ipocrizie: ce idee minunată. Nu mă îndoiesc de acest fapt, pentru că am văzut această ipocrizie la „lucru” într-o situație asemănătoare: spun asemănătoare, fiindcă deși era tot un fel de petrecere, nu era tocmai identică: era o petrecere de Crăciun. Aceasta era organizată de studenți, ceea ce schimbă complet dinamica: cînd sînt și studenți implicați, unii profesori sînt lapte și miere; cînd sînt doar angajații (subordonații – fie că profesorii respectivi au sau nu vreo funcție de conducere – nu contează, e ca în armată, subordonarea trebuie să fie, și este, din punctul lor de vedere, ierarhică, aici gradele didactice din universitate înlocuind cu succes gradele de pe uniforme), se schimbă situația, adică placa: hopa, de data asta e altceva pentru că – se vede treaba – se știrbește autoritatea.

       Acum, mă întreb din nou: de ce nu li se știrbește autoritatea profesorilor universitari din Zürich, dar li se știrbește celor de acasă, din anumite facultăți vecine? (Sau era oare mai bine să zic paralele?) Că doar oameni sînt și unii și alții, și toți ocupă poziții universitare – ca să mă limitez doar la acestea care interesează textul de față – care pot fi considerate academic echivalente. Nu mă îndoiesc de calitățile științifice și didactice ale nici unora, și asta fără să mă apuc să socotesc articolele (indexate sau nu în „Web of Knowledge”) publicate de fiecare parte. Sau, ar trebui să mă îndoiesc, dar nu despre acestea este vorba aici. Și atunci, ce lipsește, fiindcă sigur lipsește ceva?

       Păi lipsește tocmai elementul acela pe care nu ți-l dă nici un grad didactic, nici un articol științific publicat, nici o carte pe care o ai în lucru și nici o conferință oricît de internațională la care ai participat. Lipsește doar un mic detaliu. Acel element lipsește! Și dacă lipsește, ce mai poate fi făcut?

       Că de unde nu-i… Eu unul aș cere, dar va trebui mai întîi să schimb proverbul. Pentru asta trebuie să fac prima oară o cercetare să aflu nu doar sensurile toate, chiar și cele care nu sînt, dar mai ales să-i aflu istoria, respectiv vechimea. Și dacă voi putea demonstra că e doar unul recent, să zicem de pe vremea comunismului, care să justifice doar lenea aducătoare de lipsuri, atunci aș avea o șansă. Dar dacă ar fi mai vechi, să zicem de pe vremea cînd încă mai eram un neam de iobagi, atunci într-adevăr nici Dumnezeu nu cere, poate doar groful, ceea ce eu nu sînt. Iar dacă ar fi și mai vechi, atunci mi-aș aduce aminte că sîntem în anul 2013 și aș realiza că poate e vremea să nu mai trăim după zicale expirate, ci să încercăm o schimbare, a unui mic detaliu – măcar unul…

       Da, cred că se impune o cercetare! Dar cine să o finanțeze?

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: