FALS JURNAL DE ZURICH 2 (ÎN TREI ACTE)

Articol publicat prima oară în revista Timpul, acum disponibil și în volum (click pe imaginea din dreapta pentru a vedea volumul pe Amazon):

       Actul 1.

Cel mai mult îmi plac în Zürich tramvaiele. Și, cum ar spune americanul, I love my Abo’, valabil pe toate mijloacele de transport în comun din întreg cantonul Zürich. Și cînd spun toate, zic trenuri de orice fel, autobuze, tramvaie, chiar și feriboturi cu care, dacă vreau, pot traversa lacul Zürich. Dar dintre toate, îmi plac cel mai mult tramvaiele din Zürich. Chiar dacă merg și autobuzele foarte bine, și sînt elegante și curate, în oraș nu le folosesc deloc; utilizez doar tramvaiele. Mai puțin poluante, mai flexibile (la propriu), întotdeauna cu un scaun liber care să te îmbrățișeze primitor, și de asemenea curate, aerisite, sigure și, desigur, punctuale. Pentru că, așa cum se zice pe bună dreptate, dacă după trenuri poți să-ți reglezi ceasul, după tramvaie poți să-ți reglezi ceasul în fiecare minut.

       Mă gîndeam astăzi la abonament. În primele mele trei săptămîni petrecute aici, controlorul nu a venit deloc. Probabil că e o meserie fără viitor, aceasta de controlor în Elveția. Pentru că, mă gîndeam, de ce ar risca cineva să plătească o amendă de 100 de lei elvețieni, cum le spun eu, cînd cu 27 de franci în plus, îți poți cumpăra un abonament cu reducere, de felul celui pe care îl am eu, pentru o lună, în întreg cantonul, beneficiind de toate condițiile avantajoase enumerate mai sus?

       Exact. Nimeni! Și atunci, la ce să mai faci controale? La ce să mai angajezi controlori? Probabil doar pentru a le reaminti oamenilor să nu uite să-și facă acel abonament, că mde, uitarea e omenească chiar și aici, unde oamenii nu sînt ceasuri elvețiene, ci au și ei gînduri, probleme…

*

       Actul al 2-lea.

       Nici nu s-a uscat bine cerneala virtuală a rîndurilor scrise mai sus, și parcă să-mi demonstreze că nu am dreptate (unii ar zice că poate am cobit, dar eu nu sînt superstițios), săptămîna aceasta a venit controlul de două ori. Prima dată l-am întîlnit și eu: era un controlor tînăr, politicos, știa bine engleză. I-am arătat abonamentul, mi-a mulțumit și a plecat mai departe relaxat, zîmbitor. A doua oară l-a întîlnit o colegă, care deși avea abonamentul la ea, totuși a luat amendă. Din nefericire, stătea liniștită la clasa întîi, cu abonament de clasa a doua. Încurcătura nu e doar din cauza neglijenței ei, ci și din „vina” celor care au făcut trenurile, pentru că și la clasa a doua e la fel de elegant ca la clasa întîi; problema care poate cauza încurcătura e că unele vagoane etajate sînt comune, de exemplu clasa întîi la primul nivel, clasa a doua la al doilea, fără a se pune prea mare preț pe semnalizare, care să-ți sară în ochi și cînd nu ești atent: doar un 1 într-o parte, un 2 în cealaltă. Diferența majoră e că la clasa întîi locurile sînt lăsate libere și atunci cînd la clasa a doua, în anumite stații și la anumite ore, e plin. Însă trenul era acum gol, așadar intenția iese din calcul.

       Iar controlorul, cu toate că și de data asta era tot tînăr, și deși colega i-a spus că nu vorbește germană, nu se mai oprea din turuit în limba lui. Colega, inocentă, a crezut că omul îi explică greșeala pe care a făcut-o, și a vrut să se mute. Dar nu, de fapt el o amenda.

       Acum, eu încerc pe cît posibil să rămîn obiectiv. Pe de o parte, controlorul se justifică astfel: ai încălcat o regulă, adică nu ești la clasa potrivită abonamentului, te-am ars. Pe de altă parte, colega: am greșit, e prima mea lună în Elveția, n-am observat că sînt la clasa întîi, așadar explică-mi, dă-mi un avertisment ca să știu ce mă așteaptă dacă mai fac (datele oricum ți le înregistrează, deci o să se știe cînd e a doua oară); e clar că de acum înainte o să fiu atentă unde mă așez. Controlorului nu i-a păsat chiar deloc că ea s-a așezat acolo din greșeală. Colega se aștepta să i se întîmple ca în Germania, unde un polițist i-a explicat că nu e permis să meargă doi pe bicicletă (cum mergem deseori în România; oare o fi permis?!) și că dacă se mai întîmplă o să primească amendă. Controlorul, întîmplător ras în cap – dar probabil că nu din motive ideologice, nu aș putea face această presupunere fără să mă hazardez, ceea ce nu vreau – nu s-a gîndit la alte variantă, mai subtilă, deși cu același efect. Colega, a rămas pe lîngă amendă, cu o intensă amărăciune, și nu neapărat din cauza cuantumului amenzii, ci din pricina așteptărilor și a imaginii pe care și-o făcuse despre această țară. Poziția controlorului este conform statului său de funcții, ce ar mai fi de spus? Colega: nu vreau să negociez nimic, aș fi vrut doar ca prima oară să fiu avertizată, mi-ar fi plăcut să întîlnesc o altă atitudine.

*

       Actul al 3-lea

       Întors în țară pentru o săptămînă, am fost martorul unei întîmplări care mi-a dat ocazia să-mi reconsider poziția. În autobuzul „expres” 780, de la aeroport la gară (trecînd fără comentarii pe lîngă faptul că mirosea și că pe jos era un covor de coji de semințe), există noul sistem de „bilete” electronice. Mde, s-ar putea spune că Bucureștiul a intrat în rînd cu lumea civilizată. E drept că am mai întîlnit sistemul cu cartelă electronică, spre exemplu în Amsterdam; diferența, esențială, este că acolo doar îți apropii cartela de check-point, auzi un bip și gata. În autobuzul de București, lucrurile nu sînt chiar așa simple: aici aparatele sînt făcute să te încurce, în loc să-ți ușureze treaba, ca să nu mai vorbesc de faptul că – indicațiile fiind numai în limba română – pentru străini cu siguranță este frustrant, dacă nu un adevărat chin, să-și valideze cartele.

       Dar să revenim la povestea noastră. La ușa din spate au urcat în autobuz patru bărbați, un grup de trei amici, și încă o persoană, singură, o să-i spun dl. V, cred că e clar de ce. Fiecare a făcut operațiunea: și-a apropiat cartela de aparat și de fiecare dată se auzea un bip. Unul dintre cei trei din grup, nefiind sigur dacă a fost validată sau nu, întorcea cartela pe toate părțile, în toate pozițiile, amuzîndu-se nespus. La stația dinaintea Gării de Nord, firește, controlorii, trei zdrahoni, fiecare la cîte o ușă. Au cerut cartelele la control. Dl. V a prezentat cartela, care s-a dovedit a fi nevalidă. El nu înțelegea de ce, doar a procedat ca și ceilalți trei, iar aceștia la început au confirmat. Controlorul le-a verificat cartele și a spus că sînt validate. Nimeni nu i-a contestat spusele, în special cei trei, că doar nu erau nebuni să zică altfel. Așa că dl. V, după ce le-a dat controlorilor cartea de identitate, a avut de ales între a plăti suprataxa de 50 lei (adică de 14,29 ori mai mult decît costul unei călătorii!), sau de a primi procesul verbal prin postă, cu o amendă mult mai mare. Am coborît la stația următoare, așadar nu știu exact ce variantă a ales, dar e destul de ușor de ghicit.

       Mai tîrziu, în timp ce așteptam să plece trenul, am revăzut mental de mai multe ori firul evenimentelor, pe care le-am întors pe toate părțile, le-am analizat, pînă am înțeles ce s-a întîmplat de fapt: toți patru aveau cartele nevalidate, pentru că la toți s-a întîmplat la fel: s-a auzit un bip, dar de fiecare dată s-a aprins beculețul roșu în loc de cel verde. Există două posibilități: fie aparatul de la ușa din spate era defect, fie ei nu au făcut ce trebuie. Oricare ar fi varianta corectă, controlorul a realizat rapid că e mai simplu să amendeze doar un individ, în loc de patru, pentru că ceilalți trei formau un grup unit, așadar mai greu de „spart”, și a procedat foarte șiret ca atare: a ochit instinctiv victima, care pusă în fața „faptelor” (= a minciunii că doar cartela lui era nevalidă, deci că doar el a greșit), n-a mai avut ce și cum protesta.

       Atunci, în trenul care a plecat din Gara de Nord cu o întîrziere de 20 de minute, am realizat că am greșit judecîndu-l pe primul controlor (cel elvețian), și că diferența dintre cele două amenzi este enormă: în timp ce în România amenzile se dau discreționar, regulile sînt aplicate discriminatoriu, iar legea este întrebuințată diferențiat, în Elveția toți sînt amendați: chiar dacă ești un străin și ai făcut o greșeală minoră; Legea se aplică la orice nivel. Asta face ca sistemul să funcționeze.

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: