FALS JURNAL DE ZURICH 1

Articol publicat prima oară în revista Timpul, acum disponibil și în volum (click pe imaginea din dreapta pentru a vedea volumul pe Amazon):

Că orice început e greu, e un truism de nerepetat. Dar nu credeam să-mi ia o săptămînă aici și încă să nu am toată hîrțogăria gata. Deși falsul jurnal de Groningen s-a încheiat de mult, nu pot să nu mă gîndesc cît de rapid s-au petrecut lucrurile acolo. În ceea ce privește înregistrarea la facultate, că altundeva n-a fost nevoie, și primirea unui cont și o parolă de acces în sistemul informatic, inclusiv bazele de date, înregistrare care a fost țac-pac, cam ca aici cea de la primărie. În ciuda a ceea ce mă așteptam, venind cu încărcătura birocratică de acasă, înregistrarea asta pentru permisul de rezidență a fost chiar lejeră.

       Am intrat în primărie înarmat cu răbdare (și, slavă Domnului, fără tutun), ca în orice clădire oficială. Imediat după intrare, pe dreapta, era biroul de informații, de unde mă așteptam să mă trimită la un alt birou, iar de acolo la altul, ca în final să aflu că îmi mai trebuie ceva hîrtii. Dar nu. Nu am primit această „satisfacție”… Chiar la biroul de informații, o tînără care vorbea foarte bine engleză, a țăcănit din taste vreo 10 minute, în timp ce-mi punea întrebările normale: care e numele de familie, care celălalt, etc. după care a listat o pagină, m-a pus să semnez, și gata.

       Noroc cu Universitatea, că altfel aveam impresia că elvețienii ăștia, măcar cei din cantonul Zürich, nu sînt și ei oameni (dovadă că-ți poți regla ceasul nu doar după mersul trenurilor, dar și al tramvaielor…). Aici i-am prins pe picior greșit; e drept că pentru ei, ca și pentru mine, este prima oară. Universitatea se pare că nu a mai avut SCIEX Fellows pînă acum (doar Politehnica), așa că habar nu aveau ce să facă: știau cum ar sta lucrurile în cazul „Erasmus”, sau cu studenții străini, și așa mai departe, deci își cunoșteau foarte bine bucățica și mai ales o repetaseră de atîtea ori încît nu mai întîmpinau nici o dificultate, probabil orice caz ar fi apărut. Dar puși în fața unui nou început, și fără să fie instruiți, blocaj total. Firește, asta a fost ieri, adică joi, luni deja o să știe ce au de făcut, fiindcă astăzi, în ziua de vineri cînd scriu acest nou fals jurnal, am primit un email cu înștiințarea că sînt gata hîrtiile care trebuie semnate.

       Dar a fost distractiv să-i văd cum se agită și cum se fîstîcesc că nu știu ce au de făcut. Distractiv și reconfortant, să văd că nici ei nu sînt roboți, ci oameni normali, așa cum sîntem cu toții. Cei normali, firește.

       Și atunci, de ce oare, dacă sîntem cu toți oameni, de ce distanța aceasta – și hai să nu vorbesc despre nivelul de trai, despre cît de bogați sînt oamenii aici, în orașul care nu de mult a fost declarat cel mai scump oraș din lume – ci în ceea ce este controlabil (= auto-controlabil) și anume în ceea ce privește comportamentul, distanță enormă, pe care eu unul nu o văd scăzînd?

       Știu că unul dintre răspunsuri este că tocmai bogăția determină nu numai nivelul de trai, dar și traiul civilizat. Dar nu sînt de acord. Eu de cînd m-am născut și pînă în prezent, nu am fost niciodată bogat. Nu e nici o rușine să spun că, dimpotrivă, am avut și am și în prezent momente atît de grele financiar. Dar trăiesc cu speranța că le voi depăși. Însă, oricare ar fi fost statutul meu economic, de asemenea nu mi-e rușine să spun că am dus o viață nu doar civilizată, dar că sînt mîndru că întotdeauna m-am ghidat după un cod moral, chiar și atunci cînd asta m-a „ajutat” să pierd anumite avantaje materiale. Dacă ar fi numai ultima întîmplare, legată chiar de începutul stagiului meu care-mi dă ocazia să scriu acest fals jurnal: în momentul în care am găsit o chirie și am spus (virtual, adică electronic) proprietarului „Da”, chiar dacă am primit peste cîteva zile de la altcineva o ofertă mai bună, am refuzat-o politicos, cu mii de mulțumiri; deși nu am plătit nici un avans primului proprietar, nu-l cunoșteam, am schimbat doar cîteva emailuri, și mai ales nu am semnat încă nici un contract. Ce m-ar fi împiedicat să-i scriu că am primit o ofertă mai bună, și că renunț la a lui? Tehnic, nu aveam nici o obligație. Nu știu ce ar fi făcut alții, dar după ce eu i-am scris ”Da, accept oferta dumneavoastră”, să fac altfel ar fi însemnat să-mi calc cuvîntul dat.

       Asta aștept să găsesc și aici în Zürich, așa cum am găsit în Groningen; acest mic amănunt cu siguranță contribuie și el la starea asta a mea de a mă simți atît de confortabil în țări altfel atît de străine (dacă ar fi să amintesc numai bariera lingvistică…) ca Elveția, și atît de străin în propria mea țară. Dar, și cred că nu greșesc, din amănunte de acest fel este făcută diferența, distanța care ne separă…

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: