FALS JURNAL DE STOCKHOLM, O RELATARE

Articol publicat prima oară în revista Timpul, acum disponibil și în volum (click pe imaginea din dreapta pentru a vedea volumul pe Amazon):

Motto: „De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?”

Înaintea fiecărei plecări, ca orice om, stau și cuget. Cît se poate de pragmatic, la ce am de făcut. Dar, cînd mă aflu în avion, de fiecare dată, fără excepție, gîndurile mele zboară și ele, dar în altă parte: inevitabil îmi pun întrebarea: dar dacă… Știu că avionul este cel mai sigur mijloc de transport, știu că pleacă și vin avioane în fiecare secundă, știu că de fapt nu se întîmplă. Îmi place să zbor cu avionul, și nu am nici o teamă. Dar nu mă pot opri ca măcar pentru o clipă, și nu neapărat la decolare, aterizare sau turbulențe, ci exact cînd e zborul mai lin, iar echipajul e relaxat și zîmbitor în timp ce împarte cafeaua; atunci îmi zic: ce simplu ar fi, și cît de tragic. Apoi știu că voi ajunge cu bine la destinație pentru că mai am încă multe de făcut, atîtea proiecte începute, familia care mă așteaptă, copiii care trebuie să crească și pe care trebuie să-i văd la casa lor, ș.a.m.d. Așadar, nu asta e concluzia, ci alta.

       În avion, toți sîntem în aer, oricîtă șampanie ar primi cei de la bussines class. Aproape la fel de egali ca în fața morții. Nici șmecherul cu nenumărați cai-putere, nici miliardarul care are avion particular, nu fac depășiri după cum îi taie capul. De aceea iubesc zborul cu avionul. Ultima oară, la sfîrșit de august, am fost în Stockholm, la conferința Ends and Beginnings aAsociației Europene de Studii Religioase (EASR) și cea specială a Asociației Internaționale (mondiale) de Istoria Religiilor (IAHR). Acum că am amintit de ea, deși nu despre conferință este vorba în aceste false pagini de fals jurnal, eu am prezentat o lucrare despre gîndurile intime ale lui Mircea Eliade (1907-1986) referitoare la religie și spiritualitatea umană, mă refer firește la Jurnalul său, și mărturisesc că am fost surprins și în aceeași măsură încîntat să văd că numele meu, pardon, am vrut să spun al lui Eliade, atrage încă o audiență atît de mare: probabil că nici organizatorii nu se așteptau, pentru că am primit o sală de seminar cu doar vreo 35 de locuri, care s-a dovedit neîncăpătoare…

       Dar, să revin. La avionul care m-a dus la Stockholm. Am schimbat în Varșovia, după ce – recunosc – abia am prins avionul de pe Otopeni. My mistake… În fine, în Varșovia era ora decolării. Iar noi stăteam și așteptam. Cam după vreo cinci minute, își face apariția un grup: un bărbat, o femeie, doi copii. Dacă n-ar fi după figuri, ci doar după îmbrăcămintea femeii, și tot îți dai seama imediat care le este religia, iar vorba le confirmă originea arabă. Bărbatul și-a găsit locul relativ repede, dar femeia a stat în fața unui scaun și s-a uitat la bilete, la copii, la scaun, iar la bilete, iar la copii, etc. încă vreo cinci minute. Însoțitorul de bord a venit și a întrebat-o politicos dacă e vreo problemă, dacă poate să o ajute. Femeia, engleză ioc. Murmura ea ceva, mai mult pentru sine. După ce se așează, își face apariția restul grupului, încă vreo cinci sau șase membri, agitați, dar nu foarte gălăgioși. Însă pînă și-au găsit locurile, pînă ce au mai făcut și niște schimburi de locuri între ei, a mai durat cel puțin cinci minute, și doar intervenția – din nou, politicoasă, dar fermă – a însoțitorului de bord a grăbit lucrurile. Am reușit să plecăm totuși doar cu vreo douăzeci-douăzeci și cinci de minute întîrziere.

       În timp ce priveam scena care se desfășura aproape de scaunul meu, îmi treceau prin minte următoarele: 1) Întîi și întîi remarcam nerăbdarea, respectiv chiar enervarea crescîndă, care se putea citi pe fețele celorlalți pasageri. E drept că privindu-i pe unii membrii ai grupului îți venea să le strigi: luați loc o dată, să putem pleca. Dar oricum, ar fi fost degeaba. 2) Presupunerea mea era că întîrzierea li se datora, dar nu ei erau răspunzători de ea. Cu siguranță au fost verificați de security mai mult decît oricare alți pasageri. Ceea ce e bine, îmi spuneam, dacă au fost lăsați să vină înseamnă că nu sînt teroriști și nu vor deturna avionul. Dar: 3) Eram oare în fața unei scene evidente de discriminare? Probabil că da. La îmbarcare, cu siguranță, dacă presupunearea mea se dovedea adevărată. În avion însă nu e evident, pentru că nimeni nu le-a spus nimic, în afara celor două tentative de a-i ajuta a însoțitorului de bord, chiar dacă se putea vedea cu ochiul liber reproșurile din privirile celorlalți. Dar, asta nu e discriminare. Chiar și pe mine m-au iritat întîrzierea și comportamentul lor picat din lună, așadar puteau fi și americani (sau români) și tot aia ar fi fost.

       Discriminarea există însă, cel puțin la îmbarcare. Dacă ar fi numai intrările și ieșirile separate ale celor din Schengen cu ale celorlalți. Dar e mai mult. La întoarcere, tot în Varșovia, un cuplu de români era foc de supărare pentru că au fost cercetați cît se poate de amănunțit. Pentru că erau români, ziceau ei. Îi cred. Dar nu e nici vina lor, nici a securitiștilor. Ci a altor, atîția și atîția cetățeni români, care au făcut să fim priviți cu toții așa cum au fost recepționați și arabii de care spuneam, din cauza unor – puțini – teroriști, și a „promovării” lor prin toate mijloacele media, și nu numai.

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: