FALS JURNAL DE GRONINGEN 4

Articol publicat prima oară în revista Timpul, acum disponibil și în volum (click pe imaginea din dreapta pentru a vedea volumul pe Amazon):

Oamenii sînt atît de obligatoriu nebuni, încît a nu fi nebun, înseamnă a fi nebun de un alt fel de nebunie.” (Pascal)

„În fiecare mic conducător se ascunde un mare dictator.” (DD)

Parafrazîndu-l pe Pascal: să fii normal într-o lume anormală înseamnă a fi anormal de un alt fel. Intenționat am spus „lume”, pentru că nu se întîmplă doar în Romania, ci este posibil (și probabil) să se întîmple oriunde. Mie mi s-a întîmplat și în State, la un oficiu „oficial”. Și în Groningen, de asemenea. Era vorba tot despre funcționari, deci trecem cu vederea, că mde, nu te pui cu sistemul. Apoi mi s-a întîmplat, într-o „discuție” virtuală cu persoane din altă parte a Europei, din Stockholm respectiv, pentru a rezolva o situație apărută. De vină era un program de computer, nu oamenii cu care discutam. Deși tot oamenii (alții) au proiectat acel program, „oamenii” (ceilalți, firește) nu înțelegeau problema, așa că toate încercările mele de rezolvare rațională se loveau de zidul de netrecut al ignoranței persoanei cu care făceam schimbul de emailuri. Astfel că a trebuit să vin eu cu o strategie și să „bat” sistemul – de data asta am reușit pentru că era doar sistemul informatic. Și mi-am rezolvat singur problema, deși am pierdut aproape o zi cu monologul meu, că dialog nu-l pot numi, nici măcar al „surzilor” virtuali. Dar cînd nu se poate? Cînd te lovești de acel zid, zi de zi, cum poți să rămîi dincoace de linia frustrării? Îmi amintesc filmul acela în care Michael Douglas, altfel un om cît se poate de normal, trece linia și o ia pe arătură și începe să se comporte violent. Nu mai țin minte cum s-a sfîrșit, dar bine nu are cum.

       De ceva vreme încoace, nu numai de cînd scriu „falsul jurnal” ci probabil de cînd am început să scriu, sau în fine, de cînd am debutat cu Anarhic-ul, încerc să înțeleg cum funcționează „sistemul”, respectiv ce putem face noi ca indivizi, pentru că neputința noastră este egală cu inactivitatea noastră. Sau invers? Este egalitatea asta comutativă? Am ajuns la concluzia că sistemul de fapt este o iluzie. El nu există ca atare, deși își manifestă prezența cu toată forța, prin toate mijloacele și cu ajutorul tuturor instituțiilor. Parafrazîndu-l pe Freud, aș putea spune că nu cred în sistem, dar mă tem de el.

       De fapt, sistemul nu este altceva decît mulțimea oamenilor din care este format. De multe ori caut metafore simple care să explice anumite idei; cea mai simplă, pentru că o înțeleg toți, este moartea. Așadar, dacă toți oamenii ar muri din varii motive, sistemul ar muri și el odată cu oamenii. Dacă oamenii și-ar schimba „politica”, sistemul s-ar schimba și el odată cu ei (vezi schimbarea regimului comunist: chiar dacă toți speram, cine ar fi crezut că va veni și vremea aceea în timpul vieții noastre? Părea un sistem imuabil…)

       Probabil e un truism, dar nu strică niciodată să mai repetăm anumite banalități: în afară de fenomenele naturale, cam tot ce se întîmplă cu oamenii este din cauza sau datorat oamenilor. Nu a „sistemului”. Nu a „religiei”. Nu a „științei”. Oamenii au pornit războaie, oamenii le-au oprit. Oamenii au inventat telescopul, tiparul, motorul, computerul, etc. Tot ce a urmat fiecărei descoperiri sau invenții, oamenii au dezvoltat. Oamenii au capacitatea de a modela lumea după cum gîndesc, și chiar au făcut-o. Pentru cei care cred că era mai bine „înainte”, să o luăm de la un mai vechi înainte, nu chiar atît de vechi ca epoca de piatră, ci: acum nici 500 de ani, viața era o continuă luptă pentru supraviețuire. Și la propriu, și la figurat. Nici cel mai bogat nobil de acum 300 de ani nu avea confortul unui locatar de la un bloc de acum: lumină la apăsarea unui buton, căldură după cum își fixează termostatul, bere rece în frigider, politică, circ și fotbal la televizor, mess pentru a vorbi și a se vedea cu cei dragi de peste mări și țări, și cîte și mai cîte. Acum 100 de ani România încă nu realizase Unirea, iar Principatele abia își cîștigaseră independența. Cincizeci de ani în urmă, ororile războiului al doilea au fost întrecute doar de cele ale comunismului. „S-au făcut și greșeli, tovarăsi” a fost scuza lor. Acum în jur de douăzeci de ani ne-am eliberat și noi, apoi ne-am aliat Europei, adică ne-am întors unde eram. Chiar dacă sîntem ruda mai săracă, și mai puțin civilizată, here we are. Ne adaptăm și noi cum putem schimbărilor care învîrt lumea într-un carusel amețitor, și să nu credeți că alții nu au aceeași problemă. Problemele nu mai sînt acum locale, nici măcar naționale; fie că ne place sau nu, fie că acceptăm sau nu, sînt globale. Bunicii mei au trăit toată viața în satul lor, și s-au „aventurat” la oraș doar în vizită, sau cu treburi. Părinții mei s-au mutat în oraș, și au umblat prin țară, dar nici unul nu a ieșit din ea. Eu, de la vîrsta de 25 de ani, am vizitat destule țări, și am trăit mai multe luni în cîteva. Copiii mei, cel mare, la 9 ani are deja atîtea ore de zbor că se poate face pilot, iar cel mic a efectuat primul călătorie cu avionul la 5 ani.

       Aceasta este lumea de azi, în care trăim. Mulți sînt năuciți de viteza cu care se întîmplă schimbările. Eu aștept ca un copil noile descoperiri, și abia aștept să văd ce se va mai întîmpla. Deși multe lucruri nu stau prea bine în România, trebuie să fim totuși fair: situația este mult mai bună ca „înainte”. Mergeam pe stradă acum cîteva luni, cînd mă aflam în țară, și gîndeam cam așa: totuși, ce mult am evoluat. Faptul că pot merge pe trotuar, liniștit, printre oameni, fără nici o teamă… Îmi imaginam un animal mic prin junglă, mereu în alertă, mereu cu frica de a fi vînat de animalele mai mari. Oamenii au construit o societate în care traiul este, firește cu excepțiile anti-sociale, sigur; uneori chiar plăcut. Perfectibil, oricum. Depinde doar de noi. Asta trebuie să înțelegem în primul rînd, acesta este punctul de plecare, banal, dar totuși cheie. Și dacă nu mai lăsăm ca „dictatorul” din noi, imediat ce apucă, să se manifeste și să crească, atunci va fi cu mult mai simplu. Pentru că, cu cît conducătorul este mai „mic”, metaforic, cu atît este mai mare „dictatorul”, literalmente. Adevărații lideri sînt întotdeauna democratici.

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: