FALS JURNAL DE GRONINGEN 1

Articol publicat prima oară în revista Timpul, acum disponibil și în volum (click pe imaginea din dreapta pentru a vedea volumul pe Amazon):

Nu mă mai pot sătura de locuințele groningene: marea majoritate mărunte, continue, placate cu cărămidă roșie, ca de povești pentru copii. Unele au și cîte un mic spațiu verde în față. Îmi amintesc de unele cartiere întinse ale Philadelphiei (cu excepția dimensiunilor), ale căror rădăcini comune le găsesc aici. Cele mai multe case au ferestrele de la parter ieșite în jumătate de hexagon în afară, lăsînd înăuntru un loc numai bun de a sta așezat la geam. Multe case nu au perdele, nici jaluzele, așa că poți privi nestingherit: în peregrinările mele de vineri pînă astăzi am văzut un singur bărbat și, în altă casă, doi copii, uitîndu-se la televizor. În schimb, în „livingurile” pe care le-am putut vedea, am descoperit un obiect la care nu mă așteptam: biblioteca. Iar cei mai mulți locatari ai acelor living-rooms, citeau…

       Mai multe gînduri contradictorii mi-au trecut prin minte zilele astea. Mai întîi și-ntîi, m-am gîndit că, în mare, sau cel puțin în ceea ce privește inteligența, nici noi, românii, nu suntem mai prejos decît olandezii. Doar că avem o conducere mai proastă, mi-am zis. Apoi, cînd la trecerile de pietoni (cele nesemnalizate, pentru că la semafor totul e simplu de respectat) – dar absolut la toate! – mașinile au oprit ca să-mi ofere prioritate, așa cum e normal, mi-am amintit de multele mașini care în România s-au grăbit să-mi ia de atîtea ori fața, ca nu cumva să apuc să pun piciorul pe trecerea de pietoni. Din reflex, încă mă opresc în fața trecerii, însă de fiecare dată șoferul așteaptă civilizat să pornesc. Și atunci nu pot să mă opresc din gîndit că alta e problema noastră, nicidecum inteligența…

       Cel mai mult îmi plac în Groningen bicicliștii. Bicicleta te scutește aici de multe. În primul rînd, ai prioritate absolută, în fața mașinilor și a pietonilor. Ai banda ta, exclusivă, paralelă cu drumul și chiar unde drumurile nu ajung. Firește, la semafor cînd e roșu, stau și bicicliștii așa cum stă oricine, dar au semaforul lor, separat de celelalte două. În al doilea rînd, pătrunzi cu ea în orice zonă, chiar și în centrul unde mașinile nu prea au acces. În al treilea rînd, ai standuri pentru parcare oriunde. E drept, e bine să o asiguri cu încuietoarea, pentru că se zice că se poate întîmpla să fie furate. Și, nu în ultimul rînd, este ecologică.

       Ceea ce mă aduce direct în mijlocul altui punct: aerul este curat, respirabil chiar și în aceste zile în care a plouat mocănește, deprimant. Drumurile nu sunt pline de praf, dimpotrivă. În mare și trotuarele sunt curate, deși pe alocuri mai vezi aruncat cîte un pachet gol de țigări, cîte o hîrtie. Dar mașinuțele de curățat, cu perii, cum avem și noi în unele supermarketuri, trebăluiesc de dimineață. Le-am văzut astăzi cînd mergeam spre universitate, la ora cînd magazinele sunt încă închise. Pentru că e luni au program doar de la 11,30.

       Clădirea Academiei este deosebită, încărcată de istorie, cu niște vitralii imense care merită văzute numai pentru ele însele, cu un turn celebru alături; iar în față sunt parcate sute de biciclete. Pentru că peste drum este și Biblioteca Centrală a Universității. În timpul sesiunilor este deschisă pînă la 12 noaptea, inclusiv în week-end, iar în timpul semestrului, este deschisă „doar” pînă la 10 seara, iar sâmbăta și duminica în general pînă la 5 p.m. Ieri, duminică după-amiază, cînd am vizitat prima oară centrul, era deschisă. Și era plină. Mă întreb, firește, auto-ironic, cu gîndul la studenții noștri: oare ce fac?

       Ei, dar să credeți că totul e chiar roz. Am și o parte „bună” pentru români: și aici studenții, cînd vin seara în cămin, sunt gălăgioși, lasă în urmă o mizerie de nedescris; și leagă la fel de ușor prietenii. Iar căminul în care stau, printre cele mai mari din Groningen, cu șapte etaje, are niște camere mici, mici, exagerat de mici. Pe de altă parte, e drept că mai toate camerele sunt single. Dar, chiar și-așa… Pe de altă parte, nici eu nu mai am cei în jur de 20 de ani pe care-i aveam cînd stăteam 4-5 în cameră în căminul XVI din Cluj. Prietenii știu despre ce vorbesc. Dar pentru că am fost și eu odată student fără griji, îi înțeleg pe studenții de aici și de acum, și nu le pot cere maturitatea pe care o s-o capete abia mai încolo… Așa că, încerc să suport cu stoicism și să petrec cît mai puțin timp în cămin.

       O primă concluzie: merită să ne gîndim și să ne schimbăm conducătorii, dar nu putem să-i învinuim numai pe ei pentru tot ce ni se întîmplă. Este drept, trebuie cumva să-i facem să se oprească din îmbogățitul în dauna țării, pe seama sărăcirii continue a populației, dar e musai să ne schimbăm atitudinea, și să ne civilizăm și cultivăm noi înșine. Ca un prim pas, mic pentru omenire, mare pentru România, mi-ar plăcea, cînd mă întorc în țară peste puțin timp, să trec fără frică pe trecerea de pietoni, iar șoferul nu doar să nu mă claxoneze sau/ și înjure, pentru că ratează să treacă primul, ci chiar să oprească calm, firesc. Iar eu o să-i mulțumesc, făcîndu-i prietenește cu mîna sau din cap. Așa, ca în Groningen…

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: