Strania întîmplare petrecută după vizionarea filmului

(For English press here)

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Totul a pornit de acolo. Cît timp a durat, firește că nu m‑am uitat la ceas, fiindcă eram ocupat să privesc alt­ceva. Dar după, mi‑am privit ceasul. Filmul începuse fix la ora 16, iar acum ceasul meu arăta 13.14. E stricat, m‑am gîndit imediat, dar nu‑mi puteam lua ochii de la cadran. Eram fascinat, ca un copil care vedea pentru prima oară în viața lui ceva ce‑și imaginase că va arăta complet dife­rit. Și nu‑mi venea să cred ce văd. Ei, asta e prea de tot, te‑ai luat și tu după ceasornicul acela? m‑am trezit că‑mi întreb ceasul. Mi s‑a mai întîmplat, recunosc, să mai vor­besc singur, dar întotdeauna cu mine. Cîți nu fac la fel? Dar cu ceasul meu n‑am mai vorbit niciodată, mărturisesc cu mîna pe inimă. Ajuns acasă, l‑am dat jos de pe mînă și l‑am așezat pe birou. Mi‑am căutat de lucru. Și, slavă Domnului, aveam destul. A doua zi urmau examinările pentru posturile de assistant professor scoase la concurs, iar eu aveam încă de analizat două dosare de candidatură. Așa că mai citeam cîte o pagină, fără să am habar ce citesc; adică înțelegeam toate literele acelea care formau cuvin­tele, dar mintea îmi era în altă parte. După prima pagină, nu m‑am putut abține, deși mi‑am făgăduit. Dar mă agi­tam în fotoliu de parcă aș fi avut mîncărimi…

L‑am privit și era adevărat. Acele ceasului meu, limbile lui subțiri și ascuțite ca de argint, se roteau invers.

Ah, cît aș fi vrut în acel moment să am televizor, pentru a‑l putea porni. Oare ce speram? Să văd o știre senzațională despre cum ceasul meu a luat‑o razna? Mi‑am dat imediat seama că nu putea fi decît o influență a filmului văzut, The Curious Case of Benjamin Button. Așa că am hotărît să merg la culcare. Mîine va fi o nouă zi și totul va intra în normal. O să merg la facultate și o să examinez candidații. Da, va fi bine…

Dar n‑a fost. Am ajuns a doua zi și toată lumea era agitată. Am încercat să par eu calm, ca și cum nu s‑a întîmplat nimic. Președintele comisiei, decanul facultății noastre, m‑a luat deoparte. Ne știam de‑o veșnicie, ajun­sesem amîndoi în State în același timp, am plecat imediat după Revoluție fiindcă intuiția ne‑a arătat din timp dru­mul, am trecut prin multe greutăți împreună, dar nicio­dată nu l‑am văzut atît de, cum să‑i spun, buimac.

– Dorine, mi‑a spus, ai văzut știrile?

L‑am privit lung.

– A, da, tu nu te uiți la știri!

Aproape suna ca un reproș.

– Ce este? l‑am întrebat. Ce s‑a întîmplat?

– Tu nu știi? Chiar nu știi nimic?

– Depinde la ce te referi, dar nu aș putea spune că nu știu chiar nimic. La urma urmei, am ajuns profesor…

– Îți arde de glume, mi‑a reproșat de data asta clar. Te rog…

– Ce e? Niciodată nu te‑am văzut atît de…

Nu m‑a lăsat să termin, m‑a luat de braț și a pornit, în timp ce spunea:

– Vino.

M‑a dus, aproape m‑a tras, e drept că nici eu n‑am opus rezistență, simțeam gravitatea momentului, în sala de examinare.

– Privește, mi‑a pus sub nas un dosar.

– Care e problema? am vrut să‑l încurajez. E un dosar de candidatură…

– Deschide‑l. Uită‑te la CV.

L‑am deschis.

– Ce e asta, un fel de glumă? am exclamat.

– Nu.

Era clar. Nu ceasul meu o luase razna!

Peste cîteva minute eram în fața candidatului nostru, care se numea Francis Scott Key Fitzgerald.

– Domnule Fitzgerald, i‑a spus decanul, vă rog să înțelegeți că nu putem accepta candidatura dumneavoastră.

– De ce nu? întrebă el vădit nedumerit.

– Păi, trecînd peste faptul că, oricum, ce se întîmplă este imposibil, dar să presupunem, prin absurd…

– Domnule, dacă‑mi permiteți, vorbiți fără noimă.

Decanul îl privi, apoi își mută privirea către mine, a rugă și neputință.

– Hm, mi‑am dres eu vocea. Dacă pot să intervin… Vreți să spuneți că dumneavoastră vă numiți Fitzgerald? F. Scott Fitzgerald?

– Da, aveți toate documentele mele acolo.

– Și aici, în CV, scrie că sînteți autorul a patru ro­mane: This Side of Paradise, The Beautiful and Damned, The Great Gatsby și Tender Is the Night?

– Da, și lucrez la al cincilea, The Love of the Last Tycoon. Dar nu înțeleg care este sensul acestor întrebări…

– Vedeți, i‑am spus, nu vreau să pun la îndoială spu­sele dumneavoastră, dar este imposibil. De aceea, cred că vă bateți joc de noi…

– Dar cum vă permiteți – s‑a supărat dintr‑o dată – să mă insultați și să mă faceți mincinos? De ce aș minți? De ce este imposibil?

Well, i‑am răspuns calm, poate pentru că sîntem în anul 2013, iar dumneavoastră, adică, pardon, Fitzgerald, a murit în anul 1940.

M‑a privit de parcă s‑ar fi uitat la un nebun. Am văzut clar disprețul în ochii lui. Probabil că se gîndea că are de‑a face cu o comisie de la vreun ospiciu, nu de la Uni­versitate.

– Dar, am continuat, pentru că tăcerea, dar mai ales privirea lui deveniseră stînjenitoare, cum spunea distinsul meu coleg, presupunînd totuși prin absurd că sînteți cine spuneți că sînteți, cu toată părerea de rău, nu putem ac­cepta dosarul dumneavoastră de candidatură…

– De ce? m‑a sfidat el.

– Pentru că postul scos la concurs nu e de scriitor, e de assistant professor. Iar, după cum văd din dosar, dum­neavoastră nu aveți deloc experiență în cercetarea științifică, ca să nu mai vorbesc despre munca de predare…

– Ho, ho, stați puțin, m‑a întrerupt de‑a dreptul ne­cuviincios. Nu e un post pentru creative writing?

– Ba da, dar pentru a preda creati…

– Și, m‑a întrerupt din nou, cine altcineva este mai în măsură să predea creative writing dacă nu un scriitor? Premiat, aplaudat, ecranizat? Dumneavoastră știți că The Great Gatsby a fost ecranizat prima oară în 1926?

– Da, dar asta…

– Și apoi a fost reecranizat de nenumărate ori, de exemplu în 1949, 1974, 2000 și urmează un nou film în 2013?

– Dar nu aveți calificare. Nu ați scris articole științifice în reviste peer review

– Ce? Ce reviste?

Peer… Nu contează, important e că nu aveți…

– Tocmai dumneavoastră să spuneți așa ceva! Nu m‑am așteptat. Dacă nu ați fi văzut filmul ieri…

– Dar de unde știți? Oricum, trebuie să recunosc că au făcut o treabă nemaipomenită cu filmul acela, nu‑mi imaginam cum dintr‑o povestire așa de scurtă se poate face un film atît de lung… Și Brad Pitt a fost foarte bun, trebuie să recunosc și asta, deși nu‑mi place în mod deosebit. Dar, în fine, voiam să vă întreb altceva. De exemplu, aveți PhD?

– Glumiți, nu‑i așa? Poate credeți că amicul meu e mai bine pregătit decît mine? și mi‑l arătă pe domnul din spatele lui, care tăcuse pînă atunci.

Am pălit. L‑am recunoscut înainte să se ridice în pi­cioare și să‑și spună numele.

– Îmi pare bine să vă cunosc. Sînt William Cuthbert Faulkner (pentru dosar, născut Falkner)… Să vă spun de ce cred eu că sînt mai potrivit pentru acest job. Nu doar pentru că am luat premiul Nobel pentru literatură, dar despre operele mele s‑au scris nenumărate lucrări de PhD, dacă tot ați amintit de așa ceva. Chiar și un compatriot celebru al dumneavoastră, a cărui lucrare de altfel m‑a încîntat, și‑a scris teza despre mine. Îl cunoașteți, nu?

– Vorbiți de domnul Alexandrescu? am îngînat. Da…

– Desigur, desigur. L‑am cunoscut și pe unchiul său. Ce credeți că ar fi spus el privitor la candidatura mea?

– Păi, nu știu… Cu siguranță ar…

Transpiram probabil ca un alergător de cursă lungă. Cu greu am reușit să‑mi forțez mîna să se ducă să‑mi aducă paharul cu apă la gură. Muream de sete…

– Dar nu înțeleg ce se întîmplă, am reușit să spun într‑un sfîrșit.

– Bucurați‑vă că nu sîntem în Europa, mi‑a răspuns. Ar fi putut veni Goethe! Sau da Vinci… Ce ați fi făcut? I‑ați fi picat și pe ei?

– O, nu, am încercat timid. Dar tot nu…

Faulkner l‑a privit pe celălalt, încurajîndu‑l să ia cuvîntul.

– Scott, spune‑i tu.

– Bine, fie, începu Fitzgerald…

– Stați puțin, vă rog. De ce vă adresați doar mie?

– Pentru că nu mai e nimeni aici, mi‑a răspuns.

M‑am uitat în jur. Avea dreptate. Rămăsesem doar eu cu ei.

– Unde au plecat ceilalți?

– Care ceilalți? s‑au mirat amîndoi.

– Ceilalți membri ai comisiei, ceilalți candidați…

– Au plecat, spuse Faulkner. De mult!

– Dumneavoastră chiar nu înțelegeți? m‑a întrebat Fitzgerald.

L‑am privit speriat.

– Nu. Ce anume?

Mi‑am privit ceasul. Poate instinctiv, poate ca un gest de apărare. Speram să văd cum acele se rotesc în sensul bun și totul reintră în normal.

– Timpul nu conteză, a șoptit el. Doar spațiul. De aceea Platon n‑a putut să vină, a spus zîmbind.

– Dar să nu vorbim acum de filosofie, completă rîzînd Faulkner.

– Da! întări și Fitzgerald. Doar am venit la un con­curs de creative writing. Ce spuneți? Sîntem admiși?

Și au plecat amîndoi, ținîndu-se de umeri, ca doi vechi tovarăși, glumind, poate pe seama mea. Vă dați seama de ce mi‑am distrus ceasul, l‑am zdrobit cu furie de podea și i‑am călcat apăsat cu călcîiul pantofului toate cheițele, deși colegii mă priveau cam ciudat. M‑am bucurat să le văd privirile. Știam că arăt ca un nebun, dar nu mai conta. Reușisem.

– Voi nu înțelegeți, le‑am spus calm. Timpul nu mai contează, dacă o ia razna. Haideți să începem.

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Strania întîmplare petrecută după vizionarea filmului

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: