O conversaţie cu John

(For English press here)

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

– John, mă ajuţi te rog să traduc Omenie în engleză? l-am întrebat pe un ton blînd. Ştii că nu vorbesc engleză aşa de bine, chiar dacă de-acum sînt în America de atîţia ani…

După o secundă de gîndire, John răspunse :

– Ştiu, Dorin, ştiu. De aceea sînt aici, ca să te ajut.

– Mulţumesc!

– Dar ştii care este problema ta? întrebă John.

Mi-am dat rapid ochii peste cap, cu siguranţă destul de vizibil, a “o, nu iarăşi o lecţie de morală”…

– Nu, care?

– Tu de fapt nu mai vrei să înveţi engleză. Ai putea mai mult! Dar, preferi să te bazezi pe mine; prea mult… Ce ţi-am spus prima oară cînd ne-am întîlnit?

– Să merg la nişte cursuri de engleză…

– Şi tu ce ai făcut?

– Am început să muncesc într-un restaurant. Dar tu nu înţelegi: eram flămînd, nu aveam nici un sfanţ… Viaţa nu e deloc uşoară pentru un imigrant, fără un prieten aici, fără familie, fără vreun ajutor de orice fel… Pentru tine e uşor…

– Poate, dar nu e vorba despre mine, nu-i aşa? În plus, nu e nici vorba despre prieteni, ci despre Limba engleză. Acum mă ai pe mine, eu sînt prietenul tău, dar, spune-mi, s-a schimbat ceva la tine? Te-ai îmbunătăţit de cînd ai sosit în New York?

– Ei bine, nu Johnny dragă, dar nu am avut timp. Trebuie să muncesc din greu, să pot plăti mîncarea, benzina, chiria, ca să nu mai vorbesc de taxe, şi aşa mai departe. Crezi că mi-e uşor, sau că-mi convine? În România nu eram singur ca aici, şi ce-i cel mai important, eram aprecit pentru ceea ce făceam… Acum sînt doar un străin care vorbeşte o engleză stricată şi lucrează într-un restaurant…

– Ştii ceva? Cînd te enervezi engleza ta devine mai bună!

– Nu sînt nervos, sînt disperat… Dar mulţumesc. Cred…

– Aşa te vreau, prietene. Fii optimist. Vei vedea că lucrurile se vor îndrepta, dacă gîndeşti pozitiv.

L-am privit în tăcere cîteva clipe.

– Cum?

– Cum, ce?

– Cum este posibil ca lucrurile să se îndrepte, dacă merg mai rău pe zi ce trece?

– Ei bine, mai întîi trebuie să gîndeşti. A gîndi e ceea ce te face uman.

L-am întrerupt repede:

– Dar gîndesc!

– Eu mă refer la a gîndi cu adevărat, nu a avea gînduri despre ce să mănînci sau ce să bei, nu despre ce program TV să vezi în seara asta, şi aşa mai departe. Eu vorbesc despre a gîndi la condiţia ta, la condiţia umană; la natura umană, la ce anume te face om, i.e. la gîndirea în sine; şi, fireşte, la credinţa ta. Mai ai încă credinţă, Dorin?

– Adică, cum ar fi credinţa în Dumnezeu?

– A-ha.

– Păi, nu m-am mai gîndit în ultimul timp prea mult la problema asta…

– Vezi, exact ce spuneam!

– Hei, las-o baltă. Nu e cinstit. Mi-ai răstălmăcit cuvintele, mi-ai întins o capcană cu întrebările tale.

– Sînt de acord. Dar tot nu mi-ai răspuns la întrebare.

– Nu ştiu! Care e diferenţa, dacă cred în Dumnezeu sau nu?

– E imensă! Aşadar…

– Nu ştiu… Cînd eram copil, mergeam des la biserică, cu mama mea. Nu în fiecare duminică, dar probabil că mergeam de două ori pe lună, uneori chiar de trei…

Amintindu-mi de copilăria mea, zîmbeam cu privirea în gol.

– Heeello! Nu te opri acum!

– Ah, da. Scuze. Dar nu mi-a prea plăcut, ştii, mai ales iarna. Era prea frig afară, şi prea cald înăuntru. Şi niciodată nu am avut cum să stau jos, scaunele erau rezervate pentru babe, aşa că întotdeauna am stat în picioare. O, şi slujba la Ortodocşi e atît de lungă. Părea interminabilă, şi era foarte obositoare pentru un copil…

– Şi? Eu nu te-am întrebat nimic despre biserică, sau despre ritualuri. Te întreb o simplă, foarte simplă întrebare: crezi în Dumnezeu?

– Iar eu nu ştiu că să răspund. Probabil, într-un fel. Mai degrabă în propriul meu Dumnezeu.

– Bravo ţie. Acum ţine în tine credinţa aceasta. E a ta şi numai a ta, pe mine nu mă interesează asta…

– Poftim?! Asta ar trebui să fie o glumă? Sau îţi baţi joc de mine?

– Nu, nu, doar vreau să facem un pas înainte. Dar, ţine minte, trebuie să-ţi ţii credinţa în tine, pentru că e doar a ta şi nimeni nu ţi-o poate lua. Acum, iată următoarea întrebare: te-ai gîndit în ultima vreme la natura umană?

– Nu. Nu am timp, doar ţi-am spus!

– Te-ai gîndit în ultima vreme la altceva interesant, poate?

– Nu prea…

– Te-ai gîndit în ultima vreme la orice?

– De ce vrei să mă faci de ruşine? Nu e destul că engleza mea e atît de rea, acum vrei să mă pui şi într-o lumină atît de proastă?

– Deloc, relaxează-te. Doar vreau să te fac să înţelegi de ce nu ai succes în Statele Unite.

– Pentru că nu gîndesc?

– Exact!

– Şi, toţi oamenii de succes de aici gîndesc? De aceea ei au succes? Asta încerci să mă faci să înţeleg?

– Corect!

– O.K. Eu gîndesc că tu eşti cel care nu gîndeşte aici, probabil ceva s-a întîmplat cu tine!

Şi i-am întors spatele, vizibil supărat.

– Este Humanness.

– Ce?

– Traducerea pentru Omenie.

– O, taci din gură. Cui îi pasă? Ştii ceva? De fapt nici engleza ta nu e chiar atît de bună! Chiar dacă ştii atît de multe cuvinte. Mai mult, ştii care este problema majoră aici? Ai devenit prea realist. Asta trebuia să fie distractiv. La urma urmei, de asta te-am creat!

Şi am scos pur şi simplu computerul din priză, iar holograma lui John a dispărut.

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “O conversaţie cu John

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: