Ascunzătoarea

(For English press here)

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Cînd trupele poliţiei politice mi-au bătut în poartă, am ştiut că sînt pierdut. Eram de altfel conştient că se va întîmpla, mai curînd ori mai tîrziu. Şi iată că se întîmpla astăzi. Chiar în noaptea aceasta, cînd ar fi trebuit să sărbătorim… În condiţii normale… Ieri regele a părăsit ţara, a fost silit să abdice mai corect spus. Norocul meu că nu am fost pe la Palat, altfel aş fi fost arestat imediat. Acum, trebuie să fug. Să mă ascund. Să scap! Dacă mai este posibil…

Alerg în pod fără să iau ceva cu mine, nici valijoara cea mică, în afara puţinilor bani pe care-i mai aveam în casă. Bijuteriile şi celelalte valori au fost deja ascunse, doar soţia mea ştie unde. Cu siguranţă o să-i trebuiască. Nu se ştie ce fel de vremuri o să vină, dar sigur nu bune. Teroarea instituită de cîţiva ani, progresiv, nu poate aduce altceva decît un regim al terorii. Praful din pod îmi gîdilă nările; numai de nu aş strănuta. Am făcut o mică ascunzătoare temporară, într-unul din coşurile de fum. Mă strecor înăuntru avînd grijă să închid bine uşiţa bine camuflată.

Îi aud cum strigă, cum cotrobăie, alergînd în toate părţile. Îi aud cum urcă. Şi aici? întreabă unul, pe un ton tăios. Podul… răspunde stins soţia. O să fac plîngere, nu aveţi nici un drept. Nu a făcut nimic rău… Da, şi atunci de ce a fugit? strigă la ea vocea. Uşa podului se deschide cu o bubuitură. Violenţă… Lipsă totală de respect, absurdă… În clipele cînd mă caută, răscolind podul, îmi trece prin minte că ar trebui să fim fericit că nu am apucat să avem copii. Îmi ţin respiraţia. Ei ar mai fi lipsit în tabloul acesta ce pare suprarealist, dar, din nefericire, este cît se poate de real.

Pînă la urmă se hotărăsc să plece. Nu-ţi face griji, o să-l găsim, parcă-l văd cum rînjeşte, mitocăneşte. După ce închide uşa de jos, de la intrare, soţia mea izbucneşte în plîns. O pot auzi de aici. Ar mai trebui să stau încă cîteva minute ascuns, să fiu sigur că pleacă, dar nu mai pot. Trebuie să cobor, să o liniştesc, să o iau în braţe. Dar oare cum aş mai putea-o linişti, cînd amîndoi ştim că viitorul nostru se termină aici?

După cîteva zile în care n-am mai mişcat din casă, stînd mereu cu un picior la linia de startul de fugă, nedormit, angoasat, am hotărît că este prea periculos să mai stau acolo. Pînă la urmă mi-ar fi găsit urma şi aş fi ajuns la închisoare, dacă aş mai fi ajuns. Am auzit şi eu de bătăile din aresturi, la care mulţi nu făceau faţă. Aşadar, iată-mă.

Aici s-a oprit din povestit prietenul, o să-l numesc Constantin A., pentru siguranţa tuturor, tînărul care fusese nu de mult numit căpitan de către chiar Regele Mihai, luptător şi supravieţuitor al celui de-al doilea război mondial; un prieten de nădejde, cult, erudit, care vorbea fluent cîteva limbi străine, un erou cu care ar fi trebuit să ne mîndrim, acum la capătul puterilor, hăituit de către noua conducere care-i dorea capul pentru simplul fapt că-şi apărase ţara şi regele, şi că făcea parte din elita militară, care se împuţina în fiecare zi, ca de altfel şi cea culturală, medicală, etc. Era ca un pîrjol care se întindea peste ţară. Încă nu ajunsese şi aici, la ţară, unde mă retrăsesem şi eu de un timp. Deocamdată nu mă pîndea nici un pericol, nu eram o persoană publică, eram practic un necunoscut, şi acum este singura dată cînd mă bucură acest fapt. De aceea am luat decizia, fără să ezit, să-l ascund.

Constantin A. mi-a dat mie toţi banii pe care-i luase. În pivniţă oricum nu îmi mai trebuie, mi-a spus, în plus, vreau să te ajut cît pot să mă ajuţi. Nu sînt prea mulţi, a mai completat, dar o să-ţi ajungă o vreme. După care… Nu-ţi face griji, i-am răspuns, o să ne descurcăm!

Casa bunicilor mei, o casă masivă, cum se făceau pe vremuri la noi în Ardeal, era dotată şi cu un beci pe măsură. Am hotărît împreună să zidim partea cea mai ascunsă, departe de ultima fereastră, să facem o mică cămăruţă şi o pseudo-toaletă. Mai mult confort n-o să-ţi pot oferi, îi spun, dar să sperăm că nu va dura prea mult. Aşa să fie, spune şi el, dar parcă vocea lui nu prea sună a speranţă. Am început munca imediat, cu pietre de rîu am făcut un perete, pe care apoi l-am dotat cu încă o mască, rafturi pe care am aşezat tot felul de scule, astfel ca nimeni să nu bănuiască vreodată că mai există o încăpere dincolo de zid. Controale se fac mereu, şi este mai bine să nu risc; faptul de a adăposti un fugar se cheamă faptă, este ilegală, şi pedepsită crunt. Mai ales acum cînd, după zvonurile care umblă, rezistenţa din munţi a început să cedeze, iar oponenţii prinşi. Înainte de a zidi şi ultima piatră, l-am mai privit o dată. Ne-am strîns mîinile, iar el mi-a mulţumit din nou. Apoi am zidit orice contact al lui cu exteriorul, adică orice posibilitate a lor de a-l găsi.

Pentru aprovizionarea lui, am construit un mic lift, manevrabil manual bineînţeles, care cobora şi urca pe o coloană de aerisire pînă jos, În cameră am mascat uşiţa: era zugrăvită în aceeaşi culoare ca şi peretele, era perfect camuflată şi astfel nu se putea vedea nici dacă o lăsam aşa, pur şi simplu, însă pentru şi mai mare siguranţă am acoperit-o cu un tablou. Pe acolo îi trimiteam apa şi, de trei ori pe zi, mîncarea, dimineaţa după ora şapte, înainte de a pleca la şcoală, unde mă titularizasem profesor de matematică, masa de prînz pe la trei, iar cina pe la nouă. Tot pe acolo îi trimiteam cărţi, veşti de la soţie, dar acestea foarte rar, pentru că locuinţa ei era supravegheată continuu. Foloseam o întreagă reţea de prieteni, pentru a trimite mesajul Constantin este bine. Te iubeşte! Deoarece nu puteam merge chiar eu în vizită la soţia sa, din motive lesne de înţeles, mergeam la un prieten, îi spuneam că am primit scrisoare de la Constantin – întotdeauna, ziceam ardeam scrisorile imediat ce le primeam – prietenul numărul unu mergea la prietenul numărul doi, acesta la numărul trei, şi abia acesta – de cele mai multe ori soţia lui G., foarte apropiată familiei şi prietena din copilărie a soţiei lui Constantin (de multe ori foloseam chiar mai mulţi prieteni intermediari, pentru a încîlci cît mai mult acest traseu), mergea la aceasta cu noutăţile, care de fiecare dată erau la fel, numai oraşul de provenienţă îl schimbam, mai ales la început, chipurile pînă se va stabili într-o ţară democratică – este în Ungaria, a ajuns în Cehoslovacia, unde va fi nevoit să se ascundă cîteva săptămîni, a scris din Germania, de aici va pleca în Franţa şi acolo va rămîne. Constantin hotărîse, nu fără a plînge această decizie, că este cel mai bine să nu-şi expună soţia prin a-i spune adevărul. Am consimţit şi eu.

După cîteva săptămîni de cînd se ascundea, am constatat că nu exista nici cea mai mică şansă ca lucrurile să se îmbunătăţească. Vînătoarea continua, victimele se înmulţeau, puterea era de partea lor în timp ce toate celelalte partide piereau şi cu siguranţă urmau să dispară. Am conştientizat că ne închideam tot mai mult şi că am pierdut orice contact cu lumea civilizată şi democrată. Speranţele că nu o să ne lase baltă se dovediseră a fi simple iluzii.

Constantin era rupt de realitate, singurul lui contact cu exteriorul fiind eu. Trăia în hruba în care soarele nu pătrundea niciodată; la început citea ziarele, dar acum le refuza. Totuşi, nu era deprimat, încă avea încredere, cel puţin aşa îl simţeam eu, de acolo de sus. Atunci mi-a venit ideea. Pentru a-l ajuta să suporte mai bine trecerea timpului, m-am gîndit să-l păcălesc puţin, dacă se poate spune aşa. Am început prin a-i duce mesele cu cinci minute mai tîrziu. Am alcătuit un calendar după timpul lui, paralel cu cel normal. Cînd am ajuns la decalajul de o oră, am staţionat circa o săptămînă sau două, pentru a-i obişnui organismul cu noua durată a zilei. Astfel, ziua de douăzeci şi patru de ore era pentru el de douăzeci şi cinci. După aceea de douăzeci şi şase. De data aceasta am păstrat perioada aproape trei săptămîni. Apoi am scăzut minutele, patru în loc de cinci, la început, iar după cîteva luni, la trei. Cînd ziua era pentru el, fără să o ştie, de treizeci de ore, am lăsat-o aşa aproape o lună şi jumătate. Oricum, în primul an, îl scutisem teoretic de traiul mai multor zile de chin. Ceea ce mă încuraja suficient pentru a continua.

Am continuat această metodă pînă am ajuns să-i dublez ziua. Apoi m-am oprit. Mai mult putea fi observat. Şi aşa riscasem destul, şi nu ştiam cum ar putea interpreta. La urma urmei, îl minţeam în fiecare zi, chiar dacă toată această corvoadă pentru mine era spre binele lui. Mă gîndeam că mult mai uşor ei putea suporta trei ani închis în loc de şase. Iar important era ca el să creadă, să ştie, să simtă că sînt doar trei, iar nu şase.

Între timp avusese loc procesul lui: condamnarea a fost cum nu se poate mai crudă şi mai nedreaptă: condamnare la moarte. Pînă la venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu şi pînă la decretul său prin care abroga multele condamnări absurde la moarte făcute în anii cincizeci-şaizeci, Constantin a continuat să se ascundă în beciul meu. Credeam că este vremea să iasă. Cînd am aflat însă că au fost amici care au ieşit la lumină, sau că au făcut greşeala să se întoarcă în ţară, şi au fost arestaţi imediat, am decis, amîndoi, că nu este posibil să iasă. Oricum, între timp îi spuse soţiei că îi va acorda divorţul dacă ea va dori, dar aceasta nici nu vru să audă de aşa ceva. Îl va aştepta, i-a transmis. Din nefericire nu a mai reuşit, pentru că în 1980 a încetat din viaţă, în garsoniera sa confort doi, primită în schimbul casei cu două etaje din centrul Clujului… Constantin a primit vestea resemnat, însă uneori, o vreme, mi se părea că îi aud plînsul prin pereţii groşi ai casei.

Abia în 22 decembrie 1989, după ce ne-am asigurat că este într-adevăr în siguranţă, Constantin a ieşit în sfîrşit din beci. Lumina artificială îi salvase ochii, dar lipsa soarelui îi albise pielea, care părea aproape transparentă. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă îmbrăţişeze cu lacrimi în ochi. Apoi a dorit să facă o baie. S-a aranjat, apoi frizerul satului l-a tuns şi bărbierit. Mi-am dat imediat seama. Acesta este cadoul meu pentru tine, i-am şoptit, pentru suferinţele pe care le-ai îndurat. S-a privit în oglindă, apoi s-a uitat la mine. Deşi ne născusem în acelaşi an, el arăta cu vreo douăzeci de ani mai tînăr decît mine. Şi, de fapt, chiar era.

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Ascunzătoarea

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: